„O fantomă se plimbă prin Europa.
E fantoma Bosniei.”Miruna Vlada, Bosnia. Partaj
„În fiecare zi credeam că Godot al nostru va veni și în fiecare noapte înțelegeam că nu va veni.”
Haris Pašović
(producător al spectacolului Așteptându-l pe Godot, regizat în 1993 de scriitoarea americană Susan Sontag la Teatrul Național din Sarajevo și jucat pe toată durata asediului, în semn de protest pentru lipsa de intervenție a comunității internaționale)
O cercetătoare în științe politice și o actriță lucrează împreună la un spectacol despre genocidul din Bosnia, bazat pe o carte de poezii scrisă de cea dintâi. Apoi, își duc proiectul în locul de unde a emanat poezia – la Srebrenica, în Bosnia și Herzegovina, un oraș care tocmai a comemorat 30 de ani de la masacrarea a mii de musulmani de către sârbi din Republica Srpska.
În această primă parte a incursiunii lor la Srebrenica, cercetătoarea Miruna Vlada detaliază contextul istoric în care a avut loc masacrul, iar actrița Ioana Elena Urda reflectează asupra comemorării. Ambele văd istoria oglindită în fenomene genocidare comise în zilele noastre. În cea de-a doua parte a textului, aflată în curs de publicare, cele două vorbesc despre spectacolul la care lucrează împreună și îi întreabă pe bosniaci despre ecourile pe care genocidul le are și astăzi în arta și viețile lor de zi cu zi.
„Srebrenica vorbește nu doar despre durere și ură etnică, ci și despre rezistența la uitare” (Miruna Vlada)
Deși genocidul de la Srebrenica s-a desfășurat la doar câteva sute de kilometri de granița cu România, el nu este dezbătut aproape deloc în spațiul public de la noi. Tocmai pentru că cercetez politica Balcanilor de peste 15 ani, am un doctorat în reconstrucția post-conflict a Bosniei și am scris un volum de poezie despre ce nu am înțeles, dar am simțit, cât am trăit în Bosnia, mi s-a părut cu atât mai relevant să ajung anul acesta la Srebrenica. Am vrut să documentez și să scriu despre acest subiect important și pentru că spațiul românesc se confruntă de ani buni cu negaționism direct sau mușamalizat în relativizarea Holocaustului petrecut în România. E aici un arc de cerc ce se poate trasa între România și Bosnia actuală, legat de politicile memoriei și de asumarea adevărurilor istorice dintre cele mai dureroase.
Srebrenica. Un mic oraș de munte, jumătate musulman și jumătate ortodox, având drept principală industrie mina de argint de unde îi vine și numele – orașul de argint în traducere literală. O stațiune balneară în apropiere, producătoare a unei ape minerale celebre în perioada habsburgică, pe când teritoriul era parte a imperiului Austro-Ungar. O vale înconjurată de dealuri împădurite, un loc aproape idilic, liniștit, cunoscut de locuitorii din toată fosta Iugoslavie ca un spațiu de vacanță, pentru refacere și băi termale. Cine s-ar fi putut gândi că o astfel de localitate, demnă de a ilustra un ghid turistic despre peisajele mirifice din Balcani, va deveni un loc emblemă al ororilor genocidare produse de naționalism și ură etnică?
În iulie, după un drum de aproape patru ore de la Sarajevo, capitala Bosniei și Herțegovinei, intrăm lent cu autocarul printre dealuri și serpentine și găsim Srebrenica – un oraș anost, cu două-trei magazine, cu serii de case în ruine și multe în renovare, iederă abundentă care face legea peste tot ce e abandonat, câini ai străzii toropiți de caniculă, iar în piața centrală moscheea, la doar câteva sute de metri de biserica ortodoxă. Închid ochii și văd cum pe trotuar umbra crucii de pe turlă aproape că se intersectează cu umbra minaretului de vizavi. La întretăierea celor două umbre ceva sângerează printre pietrele de pe caldarâm. Srebrenica e și ea acum doar o umbră a unei foste stațiuni din estul Bosniei, un oraș depopulat, căruia aproape că i se dublează populația doar o dată pe an. Pe 11 iulie, în fiecare an, vin aici mii de cetățeni musulmani din toată Bosnia și diaspora, multă poliție și girofare, coloane oficiale și reprezentanți ai comunității internaționale, care îngână la unison în discursuri la microfon Never forget (Să nu uităm).
Cobor din autocar greu, neștiind de unde să încep să cuprind totul. În ciuda localității cu aspect anost, știu că aici a avut loc singurul incident din Europa recunoscut drept genocid de la Holocaust încoace. Știu că mă aflu acum chiar în fața memorialului Victimelor Genocidului din Srebrenica-Potočari. Tot ce văd sunt mii de sulițe albe de marmură aproape contopite cu siluetele miilor de femei cu capetele acoperite de hijaburi albe, lacrimi lichefiate de caniculă, agitația a mii de oameni ce se mișcă lent în toate direcțiile, ca niște bile mici albe pe un câmp verde plin de scobitori albe dintr-o scenă filmată cu drona. Pe margine, o serie lungă de plăci gri pe care sunt încrustate cu negru numele tuturor celor 8.372 de bărbați musulmani uciși aici în doar câteva zile, începând cu 11 iulie 1995. În afară de micile pâlpâiri de viață ale unui oraș montan de provincie, Srebrenica îmi pare un uriaș cimitir în aer liber.
Ajunsă pentru prima dată la fața locului despre care doar am citit atât de multe, prin fața ochilor încep să mi se deruleze imaginile iconice din documentarele despre acele zile crunte din iulie 1995 văzute pe Youtube. Mii de refugiaţi neajutoraţi aflaţi în baza ONU din Potočari implorând să fie protejați și fiindu-le refuzată intrarea, deoarece baza devenise neîncăpătoare. Imaginile din preziua genocidului cu separarea bărbaţilor de femei şi copii ca o triere dinaintea morții. Și, peste toate, gestul comandantului olandez al trupelor UNPROFOR care închină un pahar de rakia în cinstea criminalului contra umanității Ratko Mladić.
Obrajii albi calcifiați de durere ai pelerinilor, hijabul alb al femeilor neconsolate strivit de sulițele de marmură albă, plânsul lor alb, urletele înfundate devenite rugăciuni albe, norii albi, denși, de deasupra orașului – toate se amestecă într-un tablou al doliului alb vibrând în cântecele funerare tânguitoare ale imamilor. Nu văd în jur decât o magmă albă de durere și pierdere iremediabilă, care așteaptă să fie dezamorsată și care mă lasă fără respirație.
Faptele
Genocidul de la Srebrenica a marcat punctul culminant al politicii sârbe de epurare etnică în Bosnia și Herțegovina, începută chiar în 1992, la debutul războiului de destrămare a Iugoslaviei, la care întreaga lume a asistat pasiv. După izbucnirea războiului din Bosnia în aprilie 1992, în primele zile ale campaniei de transfer forțat de populație (numit în literatura de specialitate epurare etnică), orașul Srebrenica a fost ocupat de forțele paramilitare ale sârbilor bosniaci, cu ajutorul armatei naționale iugoslave (Serbia de astăzi). Obiectivele strategice anunțate de președinția secesionistă a sârbilor bosniaci includeau crearea unei frontiere care să separe poporul sârb de celelalte comunități etnice ale Bosniei. Populația majoritară musulmană din Valea Drinei reprezenta astfel un obstacol major în calea realizării acestor obiective teritoriale. Ulterior, Srebrenica a fost recucerită de grupurile de rezistență musulmane, timp în care refugiații expulzați din orașele și satele din valea centrală a Râului Drina au căutat adăpost în Srebrenica, mărind exponențial populația orașului.
La 16 aprilie 1993 ONU a declarat enclava musulmană zonă sigură (safe zone) a ONU, păzită de o mică unitate militară olandeză (Dutchbat) care opera sub mandatul Forței de Protecție a Națiunilor Unite (UNPROFOR), dar care nu a obținut permisiunea de a folosi forța armată pentru a apăra populația locală. În iulie 1995, în ciuda statutului de oraș protejat de ONU, Srebrenica a fost atacat și capturat de Armata Republicii Srpska, condusă de generalul Ratko Mladić (condamnat pentru crime de război la închisoare pe viață în iunie 2021). După capturarea orașului și plecarea trupelor olandeze în mod rușinos, în chiote de bucurie, toți bărbații musulmani care au căzut în mâinile sârbilor bosniaci au fost masacrați într-o campanie de executare în masă ce s-a desfășurat în pădurile din jurul orașului. Genocidul de la Srebrenica a dus astfel la exterminarea sistematică a 8.372 de bărbați și băieți din comunitatea musulmană din Bosnia. (Acesta este numărul de victime confirmate oficial până în prezent, dar estimările susțin o posibilă cifră totală mai mare.) Tot atunci au fost deportați peste 25.000 de femei, copii și vârstnici. Până în prezent, 54 de persoane au fost condamnate pentru genocid și alte crime comise în Srebrenica și în împrejurimi. Acestea au fost condamnate la un total de 781 de ani de închisoare, pe lângă mai multe pedepse pe viață.
În fiecare an pe 11 iulie la memorialul de la Srebrenica are loc o solemnă comemorare a victimelor genocidului, ce a funcționat până anul trecut și ca gest politic de pledare pentru o asumare la nivel internațional a unui adevăr istoric dureros și contestat de agresorii responsabili de aceste fapte. Timp de aproape trei decenii, comunitatea bosniacilor musulmani a militat neobosit pentru ca evenimentele de la Srebrenica să fie recunoscute la nivel global drept genocid – un efort susținut de verdictele Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie (TPI) și ale Curții Internaționale de Justiție. Pe 24 mai 2024, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a adoptat o rezoluție istorică (sprijinită de Germania și Rwanda) care a desemnat 11 iulie drept Ziua Internațională de Reflecție și Comemorare a Genocidului de la Srebrenica din 1995 – un gest mult așteptat de recunoaștere și dreptate pentru victime.
Conducerea Republicii Srpska, entitatea predominant sârbă din Bosnia și Herțegovina, a reacționat printr-o condamnare fermă a acestei decizii. Milorad Dodik, președintele entității, la unison cu președintele Serbiei Aleksandar Vučić au protestat împotriva rezoluției, caracterizând-o drept motivată politic și părtinitoare. Împreună cu Serbia şi Rusia, Ungaria a fost singurul stat membru al Uniunii Europene care a votat împotriva rezoluţiei ONU privind Srebrenica.
11 iulie – o zi care are 11 ore, 58 de minute și 30 de secunde
Față de alte incidente similare, reporterii internaționali au transmis necontenit timp de trei ani, între 1992 și 1995, imagini atroce ale crimelor, lagărelor de concentrare și epurării etnice a musulmanilor din Bosnia, în timp ce o planetă întreagă privea neputincioasă din fața ecranelor. Bosnia a fost primul război transmis live la nivel global, dar, cu toate acestea, comunitatea internațională nu a intervenit timp de peste patru. Genocidul, deși anunțat, nu a fost oprit. Nu e deloc surprinzător că la 30 de ani după terminarea războiului, Bosnia încă se luptă să împace traumele trecutului cu nevoia de reconciliere interetnică post-conflict.
În cazul specific al genocidului de la Srebrenica din 1995, cel mai revoltător este tocmai că s-a derulat într-o zona de siguranță a Națiunilor Unite. Cu alte cuvinte, ONU a asigurat populația musulmană de acolo că este protejată – și asta chiar înainte ca aceasta să fie ucisă. Crimele nu au fost ascunse și nici neașteptate, ci vizibile și premeditate. Soldații Națiunilor Unite de la fața locului au deschis porțile pentru a permite intrarea unităților paramilitare sârbe și apoi au negociat cu lașitate retragerea lor fără violență și predarea refugiaților musulmani în mâinile agresorilor, cu promisiunea hilară că aceștia vor fi „protejați” întocmai de cei care începuseră războiul, a cărui principală țintă erau civilii. Tot acest troc aiuritor a fost filmat și difuzat în văzul lumii. Pentru mulți artiști și simpli cetățeni din Bosnia, aceste imagini filmate și numeroasele fotografii cu zilele de dinainte de 11 iulie de la Srebrenica, disponibile acum la liber pe net, au consolidat opinia că lumea nu a fost doar martoră sau spectatoare, ci complice. Și pentru că această serie de crime în masă a fost atât de brutală și atât de eficient realizată, în mod sistematic și organizat, a devenit evident faptul că ținta lor era eradicarea unui grup de oameni, pe baza numelui, religiei și etniei lor musulmane. Acesta este un gest genocidar incontestabil înconjurat de complacerea și ipocrizia lumii întregi. Sună, oare, familiar?
În cimitirul de lângă memorial sunt îngropate rămăşiţele a aproximativ 6.700 de victime, cele identificate din totalul de 8.372 ale căror nume sunt cunoscute, restul fiind în continuare neidentificate, chiar și după 30 de ani. Peste 1.000 de trupuri fără identitate. E o așteptare dureroasă ce nu se mai termină nici trei decenii mai târziu.
Anul acesta, pe 11 iulie, a avut loc ceremonia de comemorare a 30 de ani de la genocid. Încărcătura emoțională și socială a fost, în mod evident, mai mare decât în alte dăți. Instituțiile federale bosniace au coordonat un program amplu dedicat evenimentelor de-a lungul întregului an. Comemorarea a fost cel mai semnificativ eveniment organizat vreodată în Bosnia, cu scopul de a onora victimele, de a fi un manifest privind angajamentul participanților de a duce mai departe memoria lor și a ne asigura că genocidul nu este nici uitat, nici negat, nici repetat. Discursurile oficialilor NATO, UE, ONU prezenți la ceremonie au recunoscut deschis și fără echivoc responsabilitatea comunității internaționale pentru eșecul de a preveni genocidul.
Comemorarea din 11 iulie la care am luat parte a inclus rugăciuni colective islamice, depuneri de flori de către lideri locali și internaționali și o procesiune în care rămășițele parțiale a șapte victime identificate în ultimul an, puse în șapte sicrie acoperite cu steagul Bosniei, au fost purtate spre morminte și înhumate în cimitirul memorial. O supraviețuitoare povestește într-un interviu cât de paradoxal e sentimentul pe care-l trăiește, după ce a fost sunată de specialiștii în medicină legală care au confirmat identificarea a două oase ale fiului ei cel mic. Deși era parțial revoltată – dar cum să găsiți după atâția ani doar două oase? – imediat a început să chiuie de bucurie și a pregătit înmormântarea acestora în cimitirul memorial din Srebrenica.
Coșciugul fiului ei este verde – culoarea Islamului –, iar femeile musulmane în haine de doliu prosternate deasupra sicrielor poartă alb. Dacă le privești de sus, adunate în jurul unui coșciug verde în care se află rămășițele unui tată, soț, bunic, unchi sau fiu, ele formează o floare cu miez verde și petale albe, devenită simbolul genocidului de la Srebrenica și a organizației de activism pentru memorie Majke Srebrenice (Mamele de la Srebrenica). Înființată în 2002, aceasta reprezintă drepturile supraviețuitorilor genocidului și ale victimelor neidentificate.
Munira Subašić, președinta organizației, care a pierdut 22 de membri ai familiei sale extinse în genocidul de la Srebrenica, a ținut un discurs impresionant și puternic la comemorare. A început tranșant: Cu toții am murit pe 11 iulie. Unii fizic, alții emoțional. M-au atins foarte tare cuvintele ei, pentru că și eu cred, la fel ca Munira, că fiecare genocid de asemenea proporții ni se întâmplă într-un fel tuturor, nu doar victimelor directe. Aspectul acesta colectiv este absolut crucial în felul în care abordăm subiectul și îl discutăm cu generațiile viitoare.
Nu pot cuprinde cu mintea durerea a 8.372 de persoane care își pierd viața în același timp și sunt apoi aruncate în gropi comune. O postare a unei amice din Sarajevo pe Facebook spune: Durează 11 ore, 58 de minute și 30 de secunde să citești toate numele celor 8.372 uciși la Srebrenica. Privesc în jur ca la un puzzle de cifre seci, neîndurătoare.
Negarea genocidului și revizionismul istoric – ingredientele centrale ale naționalismului pe steroizi
Memorialul de la Srebrenica este un loc cutremurător, indiferent dacă știi istorie sau nu, dacă ești creștin, musulman sau ateu, bărbat sau femeie, alb sau de culoare. Cu o singură excepție, poate – să fii unul dintre aceia, cum sunt o parte din cetățenii Bosniei Herțegovina, care privesc memorialul, miile de monumente funerare unde sunt încrustate diferite date de naștere, dar o singură zi a decesului, aceeași, 11 iulie 1995 pe absolut toate, cei care citesc negru pe alb zecile de condamnări penale ale mai multor tribunale internaționale și naționale și care spun sec: „E doar o coincidență, nici nu au murit de fapt, sunt doar dispăruți, e o înscenare, de fapt e doar o exagerare etc.”. Ca în cazul multor altor atrocități de asemenea amploare, genocidul de la Srebrenica a venit la pachet cu negaționismul. Mă întreb: ce vede un negaționist la Srebrenica? O întindere nesfârșită de monumente funerare care nu există, plânsete care nu există, durere care nu există?
Evenimentele de la Srebrenica sunt comemorate foarte diferit – sau deloc – de cele trei comunități etnice conlocuitoare (sârbă, croată și musulmană) din Bosnia. Diferența principală se vede în negarea etichetei de genocid (termen confirmat în baza dreptului internațional și stipulat în condamnările TPI) și înlocuirea sa cu cea de masacru/crimă gravă de către anumiți reprezentanți sârbi din Bosnia. Comunitatea bosniacă musulmană marchează solemn această zi, în timp ce liderii politici sârbi din Bosnia-Herțegovina continuă să amenințe cu secesiunea, mai ales după izbucnirea războiului din Ucraina, alimentând clivajele etnice și menținând statul într-o criză politică perpetuă prin boicotul lor la adresa instituțiilor federale.
TPI a reconstituit și asumat oficial firul atrocităților la care au fost supuși bărbații musulmani transportați în pădurile de la marginea orașului Srebrenica. Deși planul organizat de exterminare a acestora este recunoscut de instanțele internaționale drept genocid, negarea şi relativizarea genocidului de la Srebrenica este încă prezentă în discursul unei părți a populației din Serbia şi Republica Srpska, una dintre cele două entităţi care alcătuiesc Bosnia şi Herţegovina. La nivel politic, această negare este astăzi politică de stat.
Deși principalii arhitecți ai genocidului de la Srebrenica, Slobodan Milošević, Radovan Karadžić și Ratko Mladić, au fost capturați și condamnați penal pentru genocid și crime împotriva umanității de către TPI, negarea genocidului continuă să divizeze Bosnia-Herțegovina. Actualul președinte al Serbiei, Aleksandar Vucic, care în 1995 era ministru al Informaţiilor sub dictatorul Slobodan Milošević, spune astăzi că „toate părţile au suferit" în războaiele din fosta Iugoslavie, dar numai suferinţa victimelor sârbe nu a fost recunoscută.
A fost nevoie de intervenția comunității internaționale pentru a incrimina acest fenomen periculos. În iulie 2021, fostul Înalt Reprezentant al Comunităţii Internaţionale pentru Bosnia şi Herţegovina, Valentin Inzko, a dat o lege împotriva negării genocidului din Srebrenica. Dar au trecut aproape patru ani până să fie pronunţată prima sentinţă împotriva unui negaţionist sârb, în baza acestei legi, în mai 2025.
Uneori negarea ia forme grotești. Pe drumul de la intrarea în Srebrenica am văzut zeci de poze cu bărbați, femei și copii înfipte în pământ la marginea drumului. Întreb o localnică ce-i cu ele, și îmi răspunde, ușor iritată, că e un spectacol dezgustător. Sunt chipuri ale sârbilor presupus omorâți de bosniaci în regiune, puși special pe marginea drumului care duce către memorial ca o contrapondere la comemorarea zilei de 11 iulie. Opera unui naționalist localnic sârb de relativizare a genocidului, cu mesajul: Au murit de-ai lor, dar iată că au murit și de-ai noștri. Numai că despre ei nu se vorbește.
Negarea genocidului nu doar că adâncește trauma supraviețuitorilor, ci împiedică și orice pași semnificativi către reconciliere și pace durabilă. E foarte vizibil că Srebrenica rămâne o rană necicatrizată și o traumă istorică nerezolvată a Bosniei, cu implicații asupra întregii națiuni și nu numai. Multe persoane au purtat anul acesta în piept nu doar floarea albă, simbol a genocidului, ci și una similară, în culorile alb, verde și roșu – pentru a exprima solidaritate între evenimentele petrecute în Srebrenica și cele din Gaza. Există, de altfel, și numeroși cercetători în domeniu care aduc argumente serioase privind aceste paralele precum, printre alții, profesorul de antropologie socială Ger Duijzings.
Unde e Godot?
Memorialul de la Srebrenica stă ca o mărturie vie a ororilor petrecute în pădurile din jurul enclavei – la vremea aceea zonă protejată ONU, ceea ce acum sună de un cinism amarnic. Genocidul de la Srebrenica rămâne astfel în istorie nu doar ca o mărturie cutremurătoare a bestialității naturii umane, ci și ca un eşec al comunităţii internaţionale. Am tot mai viu senzația că toți participanții la comemorarea din iulie 2025 încă îl așteaptă la Srebrenica pe Godot. Așteaptă oprirea tuturor genocidurilor în derulare acum, sub ochii întregii lumi. După treizeci de ani, promisiunea de a ne aminti rămâne la fel de urgentă ca întotdeauna. Srebrenica vorbește nu doar despre durere și ură etnică, ci și despre rezistența la uitare.
În vara anului 1993, Susan Sontag a sosit la Sarajevo cu intenția de a face ceva – orice, pentru oamenii aflați sub asediu acolo. „Nu-mi făceam iluzii că a regiza o piesă aici ar fi la fel de util ca și în cazul în care eram doctor sau inginer de sisteme de apă. Era o contribuție mică. Dar era singurul dintre lucrurile pe care le fac – scriu, fac filme și regizez piese de teatru – care ar fi existat doar în Sarajevo, făcut și consumat acolo.”
Artista americană a ales „Așteptând-l pe Godot” pentru că părea să se potrivească mănușă orașului asediat. Sarajevo era atunci un loc unde, zi de zi, oamenii așteptau un Godot – o intervenție la nivel politic, ajutor, speranță – care nu mai venea niciodată. Repetițiile s-au desfășurat la lumina a două lumânări și a unui bec donat, în condiții aproape inumane: actori fără lumină, hrană și speranță, lucrând voluntar, în tăcere, sub bombardament.
Din considerente dramaturgice, dar și umane, Sontag a ales să taie Actul II din piesă, explicând: „Poate că disperarea din Actul I era suficientă pentru publicul sarajevan și am vrut să îi cruț de o a doua oară când Godot nu vine. Poate că am vrut să sugerez, subliminal, că Actul II ar putea fi diferit.”
Premiera spectacolului, pe 17 august 1993, a fost întâmpinată în completă liniște — „o tăcere imensă în sala plină.” Mulți spectatori au simțit că, preț de două ore, orașul nu a fost abandonat. La finalul reprezentației, primarul Sarajevo-ului, Muhamed Kreševljaković a declarat-o pe Sontag cetățeană de onoare a orașului „pentru curajul de a veni aici, de a locui aici și de a lucra cu noi”. „Godot”-ul lui Sontag a avut 22 de reprezentații gratuite și a devenit un simbol al verticalității culturale în mijlocul distrugerii.
Montarea a adus în prim-plan internațional drama Bosniei: „Este scandalos că sunt una din puținii intelectuali care au avut curajul să vină aici. Sper ca exemplul meu să-i inspire pe alții să vină, pe viitor” a spus Sontag, criticând dur indiferența lumii occidentale.
Am simțit cumva că toți îl așteptam pe Godot la Srebrenica. Am devenit convinsă de asta mai ales când am văzut pe viu expoziția ŠTO TE NEMA – un monument nomad anual, dedicat victimelor genocidului din 1995, care a călătorit internațional în 15 orașe diferite între 2006 și 2020. Lucrarea aparține artistei de origine bosniacă Aida Šehović, stabilită în New York, iar titlul este preluat dintr-un cântec popular bosniac. Poate fi tradus ca „de ce nu ești aici?”, dar și ca „de ce nu te întorci?”. Cântecul, devenit celebru datorită cântăreței Jadranka Stojaković în anii 80, împrumută, la rândul lui, titlul unei faimoase poezii, scrisă de Aleksa Šantić. Poemul de dragoste vorbește despre dorul față de o persoană dragă, care nu se mai întoarce.
Monumentul public participativ, format din peste 8.372 de fildžani (cești mici de cafea din porțelan fără mânere, asemănătoare cu ceștile de ceai) colectate și donate de familii bosniace din întreaga lume, abordează probleme legate de traume, vindecare și comemorare, iar anul acesta a ajuns la Memorialul de la Srebrenica. Spre deosebire de monumentele tradiționale, care sunt statice și permanente, fiecare iterație a ŠTO TE NEMA are loc anual pe 11 iulie, la comemorarea genocidului, într-un spațiu public al câte unui alt oraș, unde publicul este invitat să umple ceștile colectate cu cafea. Artista povestea într-un interviu că i-a venit ideea acestui monument participativ atunci când a auzit mărturia unei supravițeuitoare din Srebrenica. Femeia spunea că îi este cel mai dor de soțul ei atunci când nu are cu cine să împartă cafeaua.
Arta participativă a Aidei Šehović vorbește despre trauma absenței și încercarea de vindecare prin rememorare colectivă, centrând aceste teme grele în jurul unei cești de cafea turnată în așteptarea cuiva. Un gest clar, simplu, plin de speranță și un strop de deziluzie amară, pe care o reiterăm de fiecare dată când spunem Never forget după un genocid, aproape ca o ironie.
„Am înțeles nevoia doliului” (Ioana Elena Urda)
Am fost la comemorarea genocidului de la Srebrenica, în Sarajevo — prima mea dată în Bosnia. Eram copleșită de tot ceea ce se întâmpla în jurul meu, copleșită de locul în care mă aflam.
Pe 11 iulie 2025, la ora 12:00, în Sarajevo au sunat sirenele „end of danger” timp de 60 de secunde. Totul s-a oprit.
Apoi am mers la comemorarea organizată de Sarajevo War Theatre (SARTR), unde mai mulți performeri, împreună cu publicul, au citit prenumele celor 8.372 de victime ale genocidului de la Srebrenica.
Trecuseră deja două ore și nu ajunsesem nici măcar la prenumele cu numărul 3.000. Țineam în mână acea floricică brodată, alb cu verde, așa cum credincioșii țin mărgelele de rugăciune. Nu înțelegeam de ce. Dar, ascultând toate acele nume, am simțit nevoia de a mă agăța de ceva palpabil. Am înțeles nevoia omului de simbol. Am înțeles nevoia doliului. Nevoia comemorării.
Și nu am putut să nu mă întreb dacă, peste 30 de ani, nu vom citi la fel și numele celor din Gaza.
În așteptarea părții a doua a textului, care vorbește despre festivalul la care cele două artiste au fost invitate cu proiectul spectacolului la care lucrează împreună, poeta Miruna Vlada ne-a dăruit un răscolitor poem scris de un autor local, în traducere proprie.
O plimbare prin Srebrenica
de Faruk Šehić
Traducere de Miruna Vlada
Când am fost la Srebrenica pentru prima dată
aerul era, din cauza groazei, gros ca gelatina.
Mergeam printr-un oraș care se mutase sub pământ.
Pe stradă erau mai mulți câini fără stăpân decât oameni
Tot ce aș fi putut vedea s-a transformat în altceva.
Casa de aici nu este o casă ca oriunde.
Chiriașul ei este moartea
Flora îmi era străină, deși peste tot recunosc mai întâi plantele.
Dar tot ce am văzut sugera că am fost aici cu mult timp în urmă -
atâtea fotografii și imagini de televiziune au fost stocate în memorie.
Forța gravitației încetinește pașii și usucă limba.
Fiecare vizită în acest oraș este un pelerinaj, mai ales pentru prima dată, apoi devii plin de ierburi și mut.
La întoarcerea la Sarajevo, a trebuit să-mi las corpul să sângereze
pentru a lua pulsul nopții și a ameliora durerea.
Disproporția dintre forța fizică și tristețea înfrângerii umane, am realizat-o doar acolo
când eram în Srebrenica.
Odată am ajuns din direcția opusă, de la Belgrad.
Am avut un atac alergic la începutul călătoriei,
și o teamă panicată de moarte prin sufocare.
Apoi am mers pe străzile din Srebrenica noaptea, vindecat.
M-am întors acasă în cea mai întunecată inimă a întunericului.
Prin Učina bašča și Reuf Selmanagić Crni -
Ferestrele erau o turlă întunecată
Singurătatea ieșea pe horn în loc de fum.
Aici este o liniște teribilă - al cincilea element - limbajul celor care nu sunt acolo.
Mi-am imaginat casele ca ființe vii
Să locuiesc acest spațiu din capul meu
unde pârâul foșnea între locuințele întunecate.
De cealaltă parte a perdelelor, întunericul și-a dat sufletul.
Sufletele morților erau argintate.
Case fără fațade, răsucite adânc în noapte.
Pașii concreți, pe care pisica se așază ghemuită - un izvor de căldură blând
Și un gutui pe trepte, așteptând să se coacă.
O plimbare prin Srebrenica noaptea mă umple de speranță.
Mă apropie de stelele mântuirii
și redă demnitatea ființei mele.
Când eram la Srebrenica
am simțit confuzia colosală
a cosmosului fără un zeu.
am simțit greutatea corpului meu,
pe care, aici, parcă o purtam ca pedeapsă.
Da, vinovăția este aerul pe care îl expirăm.
Niciun cântec despre Srebrenica nu se va sfârși vreodată.
Muzica ei este o tristețe interminabilă.
Moștenirea sufletelor noastre.
Imagine principală via Wikipedia. Pietre funerare de la memorialul genocidului de la Potočari, în apropiere de Srebrenica. Michael Büker, 18 martie 2009.
