Unul dintre marile merite ale romanului Lanei Bastašić Prinde iepurele (Black Button Books, 2023, traducere de Octavia Nedelcu) este că se poate adresa așteptărilor unor cititori foarte diferiți – nu doar celor deja familiarizați cu spațiul ex-iugoslav, care vor să descopere noi nuanțe ale acestuia, ci și celor care nu știu atâtea despre el și ar putea găsi aici o introducere pătrunzătoare, ba chiar și celor care vor doar să se bucure de povestea propriu-zisă, fără să fie îndeosebi pasionați de politica din zonele unde se desfășoară acțiunea – Bosnia-Herzegovina de după război și tentativele sale de a face pace cu amintirile din război.
E foarte dificil să mulțumești aceste grupuri foarte diferite de cititori. Cei care s-au săturat deja de toate clișeele cu povești din spațiul post-iugoslav centrate pe război, anume „rafinate” pentru publicul occidental (ca mine) o să găsească în acest roman o perspectivă critică nouă, proaspătă, care e chiar sarcastică la adresa clișeelor din literatura de după război. În același timp, romanul poate reprezenta și un excelent punct de plecare pentru cei complet nefamiliarizați cu realitățile post-iugoslave, pentru că le oferă o introducere bogată și nuanțată care îi poate motiva să afle mai multe. Pentru toți ceilalți, e ritmul unic al cărții, plin de suspans, umor și descrieri pline de duh ale celor două prietene din copilărie, care caută „ceea ce e de necăutat” într-o excursie de două zile și o plimbare sinuoasă pe aleea amintirilor.
Inițial, am rezonat cu cartea asta datorită distanței critice pe care o ia față de descrierile comune ale Bosniei post-război. În Prinde iepurele, Bosnia e o sufocantă absență. Pentru principala naratoare și protagonista cărții Sara (sau cel puțin cea care ne ia la mișto în încercarea de a ne face s-o vedem pe ea drept protagonistă), Bosnia nu e un loc, ci o culoare – o senzație profundă care, într-o singură zi, e capabilă să te poarte într-un montagne russe de la râs la lacrimi, de la a te simți relaxat și binevenit la frică, respingere și panică. Pentru mine, cartea oferă una dintre cele mai poetice și comprehensive definiții ale acestei Bosnii invizibile pe hartă la începutul capitolului 11, o definiție ce trece prin epidermă:
„Conduceam prin Slovenia de cel puțin o jumătate de oră înainte să-mi dau seama că Bosnia rămăsese demult în urmă. Poate pentru că o simțeam în continuare între noi, de parcă merseserăm prin cenușă. Mereu suntem în Bosnia. Acum o împrăștiam prin toată Europa. Țara noastră cu frontiere ireconciliabile este de fapt fără frontiere. Degeaba ne-am confruntat, exilat și ucis: noi nu am fost niciodată în ea, ea a fost cea care s-a infiltrat în noi ca un fior fantomatic. Pielea încă ne sângerează.”
Chiar de la prima pagină, cartea ne invită să ne uităm cu lupa (sau prin oglinda retrovizoare a mașinii, o metaforă pe parcursul călătoriei aventuroase a Sarei și Lejlei) acolo unde vedem doar o „amintire redată cu măiestrie”. Amintirea asta nu a fost doar marcată de dispariția misterioasă a lui Armin (fratele Lejlei), dar acum ele își caută și propria abilitate de a își continua viețile și de a integra amintirile și variantele contradictorii despre ce s-a întâmplat între ei trei în copilărie și pe parcursul maturizării. Atmosfera descrisă pe parcursul acestei complexe plimbări pe aleea amintirii, cu toate aventurile conexe, à la Alice căzută în vizuina iepurelui, pare conectată la realitate doar în aparență. Scriitoarea are această putere magică de a recrea și vizita o Bosnie paralelă, adevărată și tragic conștientă de falsitatea ei, o țară semănând cu Bosnia tot atât de mult cât o mască mortuară seamănă cu o ființă vie, așa cum frumos o spune povestea. Sara e seducătoare și, în același timp, demnă de compătimit, pentru că nu se confruntă direct cu realitatea, ci mai degrabă fuge de ea și se ascunde în spatele metaforelor sau ale descrierilor sentimentale și naive despre „ce-ar fi putut să fie” viața ei, înainte ca Sara să se mute la Dublin și să-și creeze o nouă persona, într-o tentativă de a-și șterge trecutul. Poveștile despre călătorii au întotdeauna un substrat psihanalitic profund, deci, din această perspectivă, toate granițele pe care trebuie să le treacă personajele în călătoria lor (construită în jurul aceleiași structuri de 12 capitole ca și Alice în Țara Minunilor) sunt pline de sensuri asociate cu dorințele subconștiente și ascunse, care determină acțiuni și decizii.
Violența este o altă caracteristică aproape permanentă a poveștii, ca și întunericul. Există gesturi și cuvinte violente, înjurături, chiar și declarații de dragoste care iau o turnură violentă atunci când te aștepți mai puțin. Asta face lectura foarte alertă, ca și cum mereu ești pe o margine de prăpastie. Dar mai există și o tandrețe nespusă în toate aceste mici erupții de violență, care, într-un mod foarte subtil și consecvent, descriu toate societățile postbelice, nu doar spațiul ex-iugoslav. Ce m-a intrigat pe mine este că, pe tot parcursul cărții, cuvântul „război” nu e niciodată menționat explicit. Dar scriitura Lanei înlocuiește cu măiestrie banala întrebuințare a cuvântului în sine cu simboluri puternice, o liniște tensionată și durerea nespusă care călătorește alături de cele două prietene în jurul Bosniei, aproape fără să ajungă la nicio destinație finală. Mi se pare o critică excelentă pe care cartea o aduce în relație cu felul în care vorbesc despre război, atât cei din interior, cât și outsiderii. Cuvântul în sine a fost asociat până la abuz cu Bosnia în mass-media internaționale, aproape a devenit echivalent cu spațiul post-iugoslav în sine, reducându-i diversitatea doar la ideea de conflict și devastare provocate de naționalism și, ca atare, aproape că și-a pierdut forța de a mai exprima ceva dincolo de stereotipuri. Pe una dintre ultimele pagini ale cărții, chiar în clipa când ai senzația că, în sfârșit, ai prins iepurele, trebuie, de fapt, să privești în ochi cum îl pierzi. (Nu e un spoiler, ci o referință la scena finală a cărții, care cu siguranță vă va da fiori.)
În timp ce pregăteam întrebările de interviu pentru Lana, m-am simțit un pic copleșită, din cauza numeroaselor direcții în care te duce romanul ei. Dar m-am hotărât să aleg doar trei dintre ele – cele care mi s-au părut cele mai interesante. Primul strat reflectă puterea scrisului de a „salva” amintiri, dar și de a fi indus în eroare de ceea ce personajul crede că sunt amintirile ei. Are de-a face cu posibilitatea de a abuza de puterea poveștilor, de către cei care spun o poveste într-un anumit fel, menționând doar unele detalii și obturând altele. În acest caz, Sara scrie o scrisoare adresată direct Lejlei, în care Lejla nu e decât o jucărie în mâinile naratoarei. Dar, pe măsură ce povestea evoluează, Sara își pierde capacitatea de a controla povestea și se rătăcește în variantele Lejlei asupra amintirilor lor împărtășite. Această perspectivă asupra cărții, ca reflecție asupra puterii înșelătoare de a controla narațiuni, face loc și unei reevaluări profunde asupra puterii scrisului, în era post-adevărului și, mai ales, într-o țară în care adevăruri paralele sunt instituționalizate de grupuri etnice diferite și folosite ca arme de unii împotriva celorlalți, cum este Bosnia astăzi. În acest caz, personajul care spune povestea este Sara, o sârbă bosniacă din Banja Luka, și astfel avem acces doar la versiunea ei „privilegiată” asupra adevărului. Lana s-a asigurat că inserează și elemente care să-i facă pe cititori să-și dea seama că uneori ne minte dinadins, în timp ce se minte și pe ea însăși. Cum ar fi, de pildă, în scena în care sunt eleve, iar Sara îi face temele Lejlei. Se regăsește scriind în numele Lejlei, închipuindu-și că este Lejla, așa cum face și când scrie această poveste, care ne invită să reflectăm asupra noțiunilor de apropriere și furt al vocilor celor despre care scriem.
Al doilea strat este centrat pe prieteniile dintre femei, prin prisma transformării din copilă în adolescentă și a devenirii tinerei femei. Dar este și o explorare îndrăzneață a sexualității feminine. Firește, partea asta e foarte interesantă dintr-o perspectivă feministă, pentru că personajele au oportunitatea să-și împărtășească experiențele intime cu ciclul menstrual, pierderea virginității sau seducția, în afara unui cadru dominat de bărbați.
Al treilea strat este problematizarea alienării contemporane, a pierderii identitare, care, în context balcanic, a luat forma mai deznădăjduită a „identicidului”. Cele două fete ilustrează două fețe ale aceleiași monede – cea care a rămas în Bosnia după război și cea care a plecat în Occident, animată de dorința de a-și construi o nouă identitate și de a se adapta la stilul de viață occidental. Atât Sara, cât și Lejla, ilustrează ideea de a fi neadaptat oriunde te duci, atât „acasă” în Bosnia, cât și în noua „casă” pe care încerci să o construiești peste hotare. Această perspectivă a romanului e foarte profundă, pentru că transcende arealul geografic sau istoric al Bosniei – sau al spațiului post-iugoslav, așa cum s-a construit acesta în relație cu stereotipurile occidentale. Chiar invită la o reconsiderare foarte actuală a felului în care se simt refugiații de război sau migranții economici de pe tot cuprinsul lumii – împărțiți între diverse spații pe care nu le pot numi „acasă”. Această identitate fracturată pe care o explorează cartea include drama multor refugiați după război, care, de fapt, nu pot nici să părăsească locul respectiv (pentru că păstrează o conexiune emoțională invizibilă cu casele lor), dar nici să rămână (pentru că se simt constant străini și vor să fugă de acolo). Aducerea la viață a acestei condiții de inadaptare, de intermedialitate este una dintre cele mai mari realizări ale acestei cărți, care folosește Bosnia de după război drept o cochilie goală, menită a fi umplută cu o bogăție de semnificații și reflecții mult mai ample decât contextul istoric în care se desfășoară acțiunea cărții.
Pentru mine, cartea Lanei reușește să ilustreze modul în care mintea unui copil percepe divizările absurde ale unui război etnic, care, atunci când elimini propaganda, rămâne un joc absurd, cu manifestări extrem de violente, care nu are sens. Gesturi precum otrăvirea câinilor vecinilor „inamici”, murdărirea ușilor lor sau desenarea crucilor pe pereții casei pentru a diferenția musulmanii de creștini sunt descrise în întreaga lor absurditate. Și, astfel, cartea descrie un alt efect distructiv al etno-naționalismului care încă persistă în Bosnia, la 30 de ani de la declanșarea războiului – aspectul mai subtil al „identicidului” care a avut loc în spațiul ex-iugoslav, adică acțiunile întreprinse în scopul de a anihila identitatea – prin distrugerea locurilor, simbolurilor, obiectelor, inclusiv a ideilor, valorilor sau a altor artefacte culturale care reprezintă identitatea unui popor, cu intenția de a rade narațiunea culturală și memoria acelui popor. Naționalismul le răpește oamenilor capacitatea de a prețui diferențele și diversitatea, concentrându-se pe ceea ce îi unește, și îi obligă să vadă doar lucrurile care îi separă de ceilalți. În acest sens, propaganda naționalistă este aproape lipsită de sens și absurdă (cum chiar este), pentru un copil care nu poate gândi într-un mod atât de limitativ și pentru care oamenii nu sunt reduși la identitățile lor etnice. În Prinde iepurele, cu cât personajele fug mai mult de Bosnia, cu atât devin mai obsedați de identitatea lor caleidoscopică bosniacă (fie ascunzând-o, fie etalând-o excesiv) și aici aduce autoarea în discuție adevăratele consecințe ale războiului pentru dizolvarea Iugoslaviei:
„Nu era suficient să-mi reactivez limba maternă, trebuia să găsesc în mine un resort mai profund decât simpla capacitate de cunoaștere, ceva carnal, primitiv, un instinct care să-mi dea posibilitatea să supraviețuiesc în acel întuneric. Cândva îl aveam atunci când hoinăream prin oraș căutîndu-l pe Armin. Aveam pielea tăbăcită pentru Bosnia. Acum însă trebuia să o lasă să se recompună și să se întărească peste porii mei occidentalizați în doar câteva secunde.”
Sara simte că își „murdărește” gura atunci când vorbește limba maternă (bosniaca, diferită de sârbă și de croată) și când aceasta devine un semn incontestabil al identității ei etnice și o amintire constantă a războiului care i-a intrat în gură și i-a contaminat toate cuvintele. O imagine puternică, prin care este atins un subiect în continuare traumatizant, până în ziua de astăzi, pentru mulți cetățeni din fosta Iugoslavie, greu de înțeles pentru străini. La fel ca Alice în Țara Minunilor, cele două personaje feminine preiau chiar și roluri politice subversive, invitându-ne să ne reexaminăm propria identităte și să-i descoperim diversele straturi, astfel încât, la final, să putem reflecta la cât e de violentă (re)construcția identității, de fiecare dată când ni se cere să explicăm „cine suntem”. Și e înspăimântător pentru că procesul se reproduce la infinit. Există o scenă macabră și revelatoare în acest sens în carte în care Sara se întreabă:
„Oare să le spun că uneori îmi închipui c-o jupoi de vie? Ea stă întinsă pe canapeaua acum din nou bej, iar eu stau aplecată asupra ei, încercând în zadar să-i smulg pielea de pe față. Dar dedesubt găsesc mereu un alt chip, și-apoi altul.”
Fotografie principală: Bosnia-Herzegovina, 1908, via Fortepan / Magyar Földrajzi Múzeum / Diagyűjtemény
