Viață&co / București

Criză de nervi în București

de Ionuț Chiva

Publicat pe 6 iunie 2019

Ionuț Chiva scrie despre cum, după zece ani, s-a întors în Bucureștiul unde a crescut, dar care nu-i spune în continuare nimic.

În seria de texte ale unor scriitori români care se întorc în orașele copilăriei lor, au mai apărut „Capătul lui 10” de Lavinia Braniște și „Plimbări ca prin somn, prin Novosibirsk”, de Dan Sociu.

Întors vara trecută în Bucureşti după zece ani, eram ca Hans Schnier, aveam probleme cu catolicii, cu toată lumea, în fine. Casa alor mei a căzut de tot, frati-miu a mai stat în ea cu mama pînă ce casa a căzut totuşi prea mult şi atunci şi-a luat o chirie. Stînd cu un prieten la o terasă din cartier, mă uit într-o seară prin sticla de bere la oamenii care fac jogging pe malul Lacului Morii şi zic, „frate, pe vremea mea nu vedeai de astea, adică mai alerga cîte unul, aşa, întîmplător, dar trebuie că era sportiv sau ceva şi oricum şi după ăla strigam - ce-ai, bă, sărăcie, n-ai maşină sau ce se întîmplă”. „Au venit ăştia”, îi zic, „să scoată lumpenproletariatul din cartier”.

Cu nervii supraîntinşi, nu dorm şi nu mănînc cîteva zile, într-o noapte adorm totuşi spre 3, dar la 3 jumătate intră maică-mea în cameră să mă întrebe ce mai face popa ăla – e un popă pe care l-a văzut o dată acum cîţiva ani. Aşa e ea, te întreabă de chei cu ele în mînă, dar popa ăla de acum două decenii ce mai face.

Nu mi-am băgat net, nu am telefon, sunt ca în facultate.

Mă duc într-o zi pe o terasă, beau cîteva beri şi apoi mă duc pe altă terasă, la clubul ăla.

Barmanul îmi dă berea şi nu vrea să ia banii, îl întreb beat de ce nu ia banii şi nu zice, toată noaptea se repetă schema asta şi de la un punct nu mai am întrebări, îmi spun că o fi văzut în ochii mei că o să cumpăr în viitor foarte multe beri de la el şi o las aşa.

Mă uit după vreo faţă cunoscută, dar nu recunosc nimic, au fost zece ani totuşi şi oricum n-am ţinut niciodată minte feţe. Sau nume, zile de naştere şi aşa mai departe. Mă gîndesc beat că în prozele şi poeziile prietenilor mei din zona asta cu proze, poezii: nu se poate să nu apară party, cum sparg oraşul şi aşa mai departe, restul tramei urbane. Dar, iată, nu văd pe această terasă centrală nici un maestru al peniţei (şi nu aveam să văd niciodată nicăieri în jumătate de an, în afara unor ocazii ca să le zic aşa – necivile, cînd aveau cîte o lansare sau ce ştiu eu).

De ce nu bagă despre bucătăria lor, atunci? mă gîndesc beat, de ce neapărat party şi decor urban. Ar fi poate mai true despre bucătăria lor, îmi spun, dar oricum asta cu true e posibil să fi rămas doar o aspiraţie generaţională, irelevantă azi (îmi place uneori cînd beau singur să cochetez în capul meu cu ştiinţa exactă a sociologiei).

Dimineaţă iau metroul şi în faţa blocului văd o pisicuţă. Deşi am scris cîndva un articol întreg despre cît de antipatice îmi sunt aceste animale tîmpite, o chem, „pis-pis”, şi mă aplec spre ea, apoi, într-o mişcare prelungită cumva natural mă duc în patru labe în noroiul de la rădăcina copăcelului din faţa scării mele din Bucureşti.

Dorm de jumătate de oră cînd mama intră în cameră să mă întrebe cum îl chema pe proful ăla al meu din facultate, ăla de TL cu care eram prieten.

Mă ridic în capul oaselor, mă uit la ea cum stă rezemată de pragul uşii, privindu-şi unghiile, şi îmi dau seama că trebuie să îmi găsesc urgent o chirie.

Mutat într-o odaie care, cum dă spre un teren viran pe care au crescut oţetari, aduce cumva cu camera de hotel în care am bolit trei zile cînd eram în Japonia, cînd nu m-am dat jos din pat şi m-am uitat doar la sumo, unde meciul ţine rar mai mult de cîteva secunde, mutat aici, îmi pun net, telefon şi din momentul ăsta încep să mă văd cu băieţii Ovi, Syl şi Rusy.

Oraşul în care m-am născut nu-mi spune în continuare nimic, am o singură dată o remarcă, eram la terasă, tot rîdeam cu Syl, cred, de un francez mai puriu, după care stăm la coadă la băuturi şi în faţa noastră o fată încearcă să-l combine în engleză pe francez s-o ducă la mare. Turtită de refuzul net al francezului, sper să nu mă fi auzit şi pe mine comentînd în spate că „ce retro e asta, are ticuri de pe vremea cînd se combinau studentele cu arabii”. Nu era ea retro, ticul a rămas acelaşi, oraşele nu se schimbă aşa uşor cum poate ar vrea oamenii frumoşi. Îi aduc aminte lui Rusy sau cine o fi fost de epoca aia tîmpită cînd exista o fervoare că Bucureşti e noul Berlin, rîdem, mă gîndesc că nu, men, e mai mult noul Bangkok dacă e să fim true, dar „true” e doar o aspiraţie trecută, generaţională. Cum trecute speram să fie şi aspiraţiile astea provinciale, de a fi noul Berlin şi aşa mai departe.

Am băut toată vara.

Toamna pe terasă la Ovi

Trebuia să mergem odată la Cluj, băusem mult cu o seară înainte şi, cum mergeau în faţa mea spre maşină, Ovi, Syl şi Rusy păreau, frăţioare, nu ştiu, din război sau ceva, şchiopătau parcă, le atîrnau mîinile, cum mă durea şi pe mine tot, în fine, ne-am suit cumva în maşină, Ovi a întrebat ce punem, am zis toţi să pună fostele iubiri de Ştefan Hruşcă pentru că credeam că e de Ducu Bertzi, care credeam că a fost un mare turnător, deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărît că nu, mai ales că era forţat şi de împrejurări. Cîntăm toţi fostele iubiri, în afară de Rusy, care stă cu capul pe geam şi mîna la falcă. 

Vara se duce spre toamnă, oraşul în care m-am născut nu îmi spune nimic, e acelaşi loc închipuit în cap, figurant, în faţa căruia nu ai ce să faci decît să ridici din umeri şi să mergi mai departe. Stînd într-o seară de vorbă cu două artiste, unde dedicată artei fotografice, cealaltă picturii, mă întreabă cărei arte mă dedic eu însumi şi atunci trebuie să le mărturisesc că din păcate stau de vorbă cu un funcţionar. Primesc amîndouă vestea cu acea lipsă de graţie pe care o aveau fetele bătrîne din G. Călinescu, oraşele nu se schimbă, pentru că oraşele sunt închipuiţii lor, frumoşii nebuni şi tot restul. Şi ăştia rămîn mereu la fel, liniştitor de recognoscibili.

Mă întîlnesc într-o zi cu unul dintre prietenii care scriu proze şi poezii. Mi-a citit romanul pe care l-am lăsat în pace de deja ani de zile şi, dîndu-şi seama că nu am nici o intenţie să-i consacru săptămîna necesară pentru a-l încheia, îmi spune disperat „dă-i drumul aşa, nu fi tîmpit, scoate-l aşa.” Îl privesc curios, cu capul înclinat ca un cîine, în vreme ce îşi continuă de neoprit argumentaţia ca „să-l scot aşa” şi îmi dau efectiv lacrimile cînd realizez cît de alien suntem în preocupările noastre, cît de singur sunt, de fapt, în oraşul în care m-am născut, cît de mult n-am efectiv ce-i spune nici prietenului cu peniţa, nici nimănui, la nimeni. „Pipi”, îi zic, şi mă duc la baie să-mi dau cu nişte apă pe faţă, e incredibil cît de mult n-avem de fapt treabă, nu-mi vine să cred, sunt şocat.

Toamna şi iarna nu mi-au plăcut în oraşul ăsta lipsit de spirit, elan, generozitate.

De Revelion, eu, Ovi, Syl şi Rusy stabilim că, de fapt, ne vedem la tot două zile, rîdem pînă ne doare capul (eu şi Ovi atîta am rîs odată că ne durea capul şi după aia am căutat o aspirină dar nu am găsit o singură aspirină în acel club de actori, meschin, low, zeci de artişti şi nici o aspirină), deci de Revelion stabilim că de ce oare ne complicăm noi cu femei cînd atîta ne placem, că hai să ne combinăm noi patru open relationship în vreo zece ani, atîta ne-am acordat ca să ne obişnuim cu gîndul de a suge o pulă.

Simţind în primăvară că acest oraş fudul, lipsit de o minimă luciditate în autoreprezentări nu-mi spune mai departe nimic, Ovi mă ia în pădurea lui să facem un grătar şi să bem pînă nu mai putem. Apar la grătar doi maeştri a peniţei, ne pupăm etc., prietena unuia îmi povesteşte ce mai fac ei, că „uite, trebuie să mergem la Focşani, ştii, unde a fost şi celălalt maestru al peniţei”. Nu, nu ştiu ce e hot în Focşani, nu-i o problemă să întreb, dar mai bine o privesc cu capul lăsat puţin într-o parte gîndindu-mă doamne cît de alien pot fi cu oamenii ăştia şi treburile lor, cît de mult nu avem să ne spunem nimic. Îi fac cu ochiul şi alegînd o creangă de pe jos îi fac semn că trebuie să mă duc să arunc creanga aia în foc la grătar.

În primăvară plec spontan, brusc, ridicînd nedumerit din umeri din Bucureşti.

Stînd la mine pe terasă în satul Weiten, satul din Germania în care am stat în aceşti ultimi ani, în care mi-am petrecut anii adulţi, răsfoiesc „Timpul regăsit”, am dat de el aici în bibliotecă. În primele zeci de pagini naratorul freacă despre cum întoarcerea la Combray, pe locurile copilăriei, nu-i spune nimic (după ce ne futuse amabil mii de pagini cu Combray, copilăria şi pizda mă-sii), după care se duce în nişte amintiri despre Saint-Loup, iar Saint-Loup îmi aduce aminte de Ovi şi mă gîndesc că pe la mijlocul verii ne-am dus beţi pe terasa aia Mefisto sau cum îi zice, aia cu M de la Unirii, de era festivalul filmelor queer şi noi cînd am intrat ne-am oprit toţi să ne uităm puţin la film, dar blocam proiectorul, aşa că ne-am aşezat, însă ăştia îşi luaseră vin şi mie bere nu, iar cum m-am dus să îmi iau o bere, cînd m-am întors m-am oprit puţin în picioare să mă uit la film, uitasem că blochez proiectorul, după care m-am aşezat şi am vorbit toţi de ale noastre, dar încet, fără să deranjăm, nu tare, şi după aia rămăsesm cu Ovi, mergeam pe Dîmboviţa cu nişte doze de bere, am vorbit despre problemele prietenilor noştri şi le-am rezolvat pe toate, după care m-am dus să mă piş şi el mi-a zis că dacă aveam într-adevăr o baluba nu trebuia să mă cambrez în halul ăsta, după care l-am lăsat în faţa casei de l-am ajutat să-şi descurce căştile şi să găsească cheia sau aşa ceva, era foarte alb la faţă, buzele vinete, cred că şi eu la fel şi cum coboram dinspre Kogălniceanu spre Universitate s-a înălţat soarele, era o dimineaţă glorioasă de vară cum coboram nedumerit spre Cişmigiu ca să o iau apoi pe lîngă Luterană spre unde stăteam eu. 

Syl începuse lately să vorbească tot mai prost şi a ţinut-o aşa, Rusy s-a dus într-o treabă pe care doar el o înţelege, cu Ovi vorbesc şi azi aproape zilnic, doar ce mi-a trimis o piesă să bag şi eu nişte vorbe pentru ea.

Îmi amintesc că am promis un text despre cum a fost să mă întorc în oraşul natal, îl scriu diseară, îmi spun, cum răsfoiesc la mine în Weiten pe terasă Proust ăsta. M-am tuns ieri, îmi place de mine, am şi slăbit în ultimul timp.
Soarele îmi încălzeşte ceafa rasă.

Foto main: Răzvan Vasilache

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK