Film / Animație

Astă seară înotăm în familie

de Adela Marcov

Publicat pe 7 iulie 2016

De ce ai vrea să vezi o animaţie cu peşti vorbitori? Dacă eşti pasionat de acvaristică, probabil ca să studiezi flora şi fauna marină într-un 3D mai convingător decât realitatea. Noi, restul pământenilor, că să aflăm ce mai face Dory, peştele uituc cu care am făcut cunoştinţă acum 13 ani în Finding Nemo

În căutarea lui Dory reia temele principale de acolo - prietenia, toleranţa, legăturile afective ale familiei - şi le adaugă o notă suplimentară de emoţie: peştele ăsta cu deficienţe de memorie, care în prima serie reuşea să fie exasperant pe alocuri, e de data asta adorabil şi înduioşător. Micuţa Dory (vocea lui Ellen DeGeneres), un peştişor-chirurg albastru, uită încotro merge sau cum să se întoarcă acasă, trăieşte într-un prezent continuu şi confuz şi înoată în el ani la rând, până când îi întâlneşte pe Merlin şi Nemo, care îi devin a doua familie. Numai că undeva, în străfundurile memoriei ei afective, rezistă amintirea părinţilor, şi un declic minor e suficient pentru a-i răscoli dorul de acasă. Aşa încât cei trei pornesc din nou de-a lungul (sau de-a latul?) oceanului, având drept călăuză instinctul lui Dory, elementul ăla ireductibil care o ajută să supravieţuiască în cele mai bizare împrejurări.

Curenţii submarini şi un stol de ţestoase îi poartă pe cei trei până în Morro Bay, California, la un institut de cercetări marine, unde vocea lui Sigourney Weaver, un soi de zeiţă nevăzută a peştilor, tună din când în când peste împărăţia acvariilor. Dory îşi găseşte aici câţiva aliaţi improbabili care o ajută să-şi ducă la capăt călătoria: Hank (Ed O'Neill), o caracatiţă mizantroapă şi morocănoasă căreia îi lipseşte un tentacul; Destiny (Kaitlin Olson), prietena din copilărie, un rechin-balenă ce suferă de miopie; Bailey (Ty Burrell), o balenă beluga care se teme să-şi folosească radarul de ecolocaţie; Fluke (Idris Elba), un leu de mare plictisit cu accent britanic. 

Odiseea lui Dory nu e la fel de palpitantă pentru adulţi precum alte filme semnate Andrew Stanton (Inside Out sau trilogia Toy Story). Călătoria prin Pacific se desfăşoară rapid şi fără evenimente, irosind un potențial generos de aventuri subacvatice. Iar replica „Hi, I’m Dory, I suffer from short term memory loss” începe să se tocească prin repetiţie când o auzi a n-a oară. Însă animaţia rămâne una extrem de reuşită, cu detalii captivante (modul în care lumina e filtrată sub valuri e geniu pur), culori fermecătoare, texturi pline de viaţă. Stanton reuşeşte să emoţioneze fără să alunece în melodramatic, tratând cu delicateţe şi umor un subiect sensibil şi complicat precum cel al dizabilităţii. Părinţii lui Dory (vocile lui Diane Keaton şi Eugene Levy) o învaţă cântecele şi trucuri pentru memorie, o ajută să-şi amintească cum să-şi amintească, şi fac asta cu blândeţe, răbdare şi dragoste, în timp ce îi consolidează simţul propriei valori - e un soi de manual alternativ concentrat şi eficient pentru părinții copiilor cu nevoi speciale sau dificultăți de învățare. 

Un alt subiect delicat e şi primul cuplu de lesbiene care apare vreodată într-un film Disney - ce-i drept trebuie să va străduiţi foarte mult să nu-l rataţi, e o apariţie fugară undeva, pe la minutul 39. Cum reprezentanţii Pixar nu au vrut să comenteze pe tema asta, aşteptăm Frozen 2 că să vedem dacă cererile fanilor de a-i oferi o parteneră Elsei au fost îndeplinite (până atunci le puteţi urmări pe Twitter sub hashtag-ul #GiveElsaAGirlfriend).

Finding Dory rulează în cinematografele din România începând cu 17 iunie şi merită văzut (pe ecran mare!) pentru combinaţia de umor / suspans / dramă şi încântare vizuală care nu ţine cont de vârstă. Puneţi în buzunar o batistă şi mergeţi să vă luaţi bilet (neapărat la varianta cu vocile în original, nu cea cu voice-over în română, altminteri se duce tot farmecul).

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK