Anul ăsta, un utilizator al platformei sociale Reddit punea o întrebare aparent benignă, cu un vag umor involuntar, dar care e foarte importantă pentru câteva dintre reperele pop ale trecutului mai mult sau mai puțin îndepărtat: „De ce multor fani Depeche Mode le plac U2 și The Cure?” Dincolo de câțiva numitori comuni obiectivi evidenți, care țin de spațiu (Marea Britanie și Irlanda), timp (sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80) și generație (post-punkiști, cu toții), dezbaterea interesantă, care crește pulsul fanilor împătimiți, e în jurul felului în care aceste trei trupe au navigat către stardom, prin imaginea stilizată, uneori până la caricatural, și sunetul prietenos, uneori până la autoparodiere (de altfel, despre „Friday I’m in Love”, vocalistul Robert Smith a mărturisit că e un cântec pentru oameni care, de fapt, nu sunt fani The Cure). Până la urmă, ce a fost Depeche Mode, dacă nu un soi de Pet Shop Boys în variantă „trebuie să intrăm neapărat la Studio 54, am o idee!” sau, hai, fie, niște New Order în variantă Europa FM), ce a fost U2, dacă nu Simple Minds în variantă Bruce Springsteen, și ce a fost The Cure, dacă nu Joy Division pe antidepresive sau Echo & the Bunnymen cu prea mult fixativ de păr la îndemână?
E cât se poate de limpede că o bună parte din muzica The Cure apărută după Pornography n-a fost pentru fani, ci pentru succes (sau, cel puțin, pentru asumarea acestuia). „It would be stupid to complain. I keep saying: it is so easy not to be successful. We just wouldn’t do this if we didn’t want to”, clarifica și Smith, într-un interviu din a doua jumătate a anilor ’80, în cadrul seriei de televiziune franceze Les enfants du rock. De altfel, în același interviu, mărturisea că îi disprețuiește pe U2 și Simple Minds la fel de mult pe cât îl disprețuiește pe Lione Richie. Faux-teribilismul său mergea chiar mai departe, într-un alt interviu, când considera că 99% dintre trupele mainstream sunt „gunoi” și că au creat un soi de establishment (bingo!): „Because most people tend to like garbage. We’re an exception – that sounds very arrogant, but I can’t understand why we’re popular as we are”, completa Smith. Cam asta zicea și Eminem, vreo zece-cinșpe ani mai târziu, domnule Smith.
De fapt, trupa asta are fani? Dacă fanii sunt cei care nu (mai) pot asculta decât vrei două, trei cântece de pe Disintegration (și ceilalți electroni maimuțăriți care îl înconjoară), poate cel mai baroc, inegal si superficial goth făcut vreodată (dar foarte potrivit pentru playlistul din Club A), ci au câteva albume din primii ani ai trupei pe care le apreciază și, mai târziu, câteva cântece de pe Bloodflowers („The Last Day of Summer” e favorita subsemnatului din discografia trupei), atunci mă număr și eu printre ei. Practic, pe la jumătatea anilor ’80 și mai încolo, Smith chiar a fost un Bono sau un Dave Gahan al fanteziei „în alb-negru” a teenage angst-ului din vremurile unor Reagan sau Thatcher, care împreună diluau subtextele politice și anxietățile post-punk-ului, ca un Chris Martin (până la urmă, ce diferențe ar fi între „Pictures of You” și, să zicem, „In My Place”?) la începutul anilor 2000, dar și mai târziu, care subția și anestezia orice ultim mușchi încordat rămas din Britpop și rock-ul alternativ nouăzecist.
De aceea, ideea că noul album, Songs of a Lost World, ar fi un nou Disintegration sau vreo continuare a acestuia, mi se pare inexactă, dacă nu chiar neîndemânatică – sunt două, trei cântece acolo, care pot fi acel sound The Cure, pe care Smith zice că l-a căutat încă o dată, pentru ultima (a câta?) oară. Sound-ul acela și acesta, e cel mai apropiat pe Bloodflowers, acest Songs... poate fi o variantă mai matură (sau desuetă? Inutilă?) a lui, iar „harta” compozițională și emoțională e aceeași: album greoi, fără hituri, dar cu emoții accesibile și încercări pop ratate (cum s-a întâmplat pe amintitul disc cu „The Loudest Sound”, o stângăcie trip-hop), și cu un vibe general de incertitudine, teamă, melancolie sau apatie – „Shadows growing closer now / There is nowhere left to hide / And I can't break this dreamless sleep / However hard I try / I'm down on my knees / And empty inside”, disperă Smith (și îi stă cel mai bine când face asta) pe „I Can Never Say Goodbye”.
Deloc paradoxal, însă, albumul începe cu ambiția unui „Plainsong” (practic, toate albumele M83, hehe), ca pe Disintegration, acel sound care trebuie recuperat și spre care Smith privește înapoi cu nostalgie și, ei bine, neputință. Tobe virile, crispante, à la „The End” sau „Atmosphere”, în contrast cu synth-uri solare, fuzz și feedback foarte aproape de shoegaze, ba chiar periculos de aproape de Slowdive: „We were always sure that we would never change / We were always sure that we would stay the same”, bâzâie Smith, pe „Alone”, a cărui voce seamănă tot mai mult cu a unui Brandon Flowers după cinci beri. Fără nicio subtilitate, ca de obicei: am fost tineri și frumoși, dar vinerea asta nu ne mai îndrăgostim, plângem, afară plouă, inima e frântă, „it’s all gone, it’s all gone”. Mă întorc, iarăși, la o declarație a lui Smith, din tinerețe: „I've often been frustrated by the media inability to accept that The Cure do different things.” N-aș fi prea sigur nici de una, nici de alta.
„So the fire is almost out and there’s nothing left to burn / I’ve run right out of thoughts and I’ve run right out of words”, de pe „39” (Bloodflowers), nu era altceva decât „Endsong” („It's all gone, it's all gone / Nothing left of all I loved / It all feels wrong”). Nu e singurul deja-vu. Dincolo de moara stricată a deznădejdii care pare că nu se mai repară de vreo treizeci de ani încoace în lirica lui Smith, și care are farmecul ei, uneori, în doze mici, atunci când trupa încearcă să-și depășească limitele și zona de confort a melodramatismului patetic, deloc departe de al altor lăutari ai tristeților amărui, nu izbutesc ceva mai mult decât un scremuș hard rock, pe „Warsong”, al cărui ecou de final adăugat versului „For we were born to war” amintește de „Together we stand, divided we fall” al celor de la Pink Floyd, sau, mai rău, un Buzzcocks întâlnește Spin Doctors, pe bombastica „Drone:Nodrone”, de unde mai lipseau doar niște scratch-uri ale lui DJ Lethal. Atât pe Bloodflowers, cât și pe acesta, din toată pânza de păianjen goth trudită de Smith, lipsește un cuvânt-cheie: ruină. Cam târziu să-i fie teamă de greutatea lui.
Foto: Robert Smith, de Sam Rockman
