Sezonul 4 al serialului HBO „True Detective” încearcă (din nou) să se reinventeze. Reușește, grație lui Jodie Foster și Kali Reis. Dar până când?
True Detective, cunoscut în România sub numele Detectivii din… (Louisiana/California etc.), e unul din cele mai apreciate seriale HBO, un exemplu al “vârfului” epocii de aur a televiziunii care a început cu Sopranos acum 25 de ani și căruia tot îi cântăm prohodul cel puțin din 2019. „Prestige TV” (industria serialelor prestigioase) e azi pe ducă, sau cel puțin asta ne spun formatorii de opinie, de la The New York Times până la „nașul” David Chase. Sigur, e greu măcar să îți imaginezi conceptul de „prestige” în România unde serialele de genul ăsta au avut viață scurtă, dacă au existat vreodată. Putem zice că am avut o tentativă marca HBO, care s-a născut timid cu Umbre și a murit pe un munte de bani cu Ruxx, trecând prin alte două-trei seriale degeaba. Însă reperul consumatorului mediu de serial și cinema (care „nu vrea să se ridice la nivelul lui Radu Jude”) a fost întotdeauna „prestige-ul” american, și aici True Detective a jucat un rol important în industrie.
De precizat că atunci când zic True Detective mă refer exclusiv la sezonul 1, ieșit în 2014 și singurul care a beneficiat de duo-ul scenaristic-regizoral Pizzolatto-Fukunaga. Sezonul doi a fost o catastrofă, un amestec incoerent de idei și personaje de noir contemporan; practic un serial fundamental diferit, unde se văd din plin hibele lui Pizzolato ca scriitor și producător. Sezonul trei, deși ancorat de o interpretare magistrală din partea lui Mahershala Ali și centrat (din nou) pe o poveste întunecată cu nuanțe de Southern Gothic nu s-a ridicat la nivelul primului. Și acum, aproape cinci ani și o pandemie mai târziu, True Detective revine cu ceva fundamental diferit.
Adică cu femei.
True Detective 4: Night Country
4/5*
Sigur, Rachel McAdams a făcut un rol onorabil în haosul sezonului doi și Carmen Ejogo a făcut față tăvălugului interpretativ care e Ali în trei. Dar True Detective nu a fost niciodată cu și despre femei, dimpotrivă. Primul sezon, cel iubit universal, ne prezenta femeile din jurul bărbaților importanți, de cele mai multe ori din perspectivele acestora. Asta arunca un ochi critic asupra protagoniștilor noștri (în special Marty Heart, interpretat de Woody Harrelson) și a felului în care își văd ei relațiile cu femeile. Dar chiar dacă femeile nu erau doar accesorii, cu siguranță erau suprafețe lucioase, care reflectau deficiențele protagoniștilor.
Night Country inversează total echilibrul de putere, până la un nivel care cu siguranță că o să-i facă pe mulți să dea ochii peste cap. Personajele noastre principale, Detectivii din…, sunt două femei, Liz Danvers (Jodie Foster), șefa de poliție a ficționalului orășel Ennis din nordul extrem al Alaskăi, și fosta sa parteneră, Evangeline Navarro (Kali Reis), mutată disciplinar la poliția statală. Șefa micului orășel, care trage toate sforile, directoarea minei e la rândul ei femeie. Năluca pe care mulți o acuză de crime? Femeie. Victimele? Bărbați.
Regizoarea-scenaristă-producătoare Issa Lopez (femeie!) e un fel de anti-Pizzolato. Unde Pizzolato e un auteur nemulțumit de industrie (o anecdotă celebră zice că, precum Bender, Pizzolato a părăsit colectivul de scriitori al precedentului prestige-noir la care a lucrat, The Killing, pentru că nu-i plăcea showrunner-ul și dorea să fie el boss) Lopez e un insider al industriei din Mexic (și nu numai), un fel de Cristina Iacob dar cu talent, care scrie și regizează serial și film, de la comedii idioate la horror-uri de prestigiu de 20 de ani încoace. Lopez a zis încă de la început că dorește să facă din Night Country un fel de răsturnare, o inversiune a sezonului 1. Nu știu dacă îi iese dpdv al calității produsului final, dar la nivel de tematici și locații reușește. Sezonul 1 e cald și gotic, cu inspirații directe din Chambers și Lovecraft – crime bizare în mlaștinile izolate și comunitățile pustii din Louisiana, cu referințe cosmic-mistice și un duo pus pe glume amare și filosofii. Sezonul patru e rece, izolat și e despre izolare socială și singurătate, într-un orășel care „e aici de dinainte să veniți voi și va fi aici și după ce veți pleca”. Referințele sale bat mai mult spre The Thing, The Terror sau Alien, cu nuanțe de povești cu strigoi și (din nou) Lovecraft, prin al său At The Mountains of Madness.
Asta uneori e și o problemă. Universul vizual al Night Country pare adesea searbăd, lipsit de viață ceea ce, mă rog, și e. Acțiunea are loc în timpul nopții polare, perioada de întuneric total, când soarele nu aruncă nici măcar o rază peste orizont. În general, e noapte și e frig. Alteori, însă, pare că frigul de afară e înlocuit de niște hygge-core interior de inspirație islandeză (una din locațiile de filmare) și complet neverosimil. Efectele speciale uneori impresionează, alteori par extrase dintr-o producție Asylum. În general (cu mici excepții), Alaska din Night Country are ceva foarte neatmosferic, ceea ce e straniu, având în vedere cât de atractivă e liminalitatea nordului extrem pe întuneric. Adesea pare că acțiunea Night Country ar putea avea loc oriunde, lucru pe care nu îl poți spune despre sezoanele 1 sau 3, dar pe care (din nefericire) îl mai poți spune și despre sezonul doi.
Compensează, însă, jocul actoricesc. Jodie Foster e absolut excelentă în rolul unei polițiste cam unsă, nu cu toate, dar cu o alifie, două. Kali Reis e ușor stângace, dar impresionantă, având în vedere backgroundul ei mai mult în smardoială (a făcut box la nivel profesionist) decât în actorie. E impresionantă și uneori înfricoșătoare, reușește să transmită un sentiment de pericol, rar întâlnit și la bărbații musculoși de pe la Hollywood, darămite printre femei. John Hawkes, unul din actorii mei favoriți din unul din serialele mele favorite, Deadwood, are aici un rol extrem de nuanțat și bine cizelat, o piesă incertă în încrengătura de relații de muncă și familiale nepotist-incestuoase între diverșii membri ai comunității și poliției locale. Distribuția e unul din atuurile sezonului și chiar funcționează ca părți mobile dintr-un întreg, spre deosebire (din nou) de sezonul doi.
Un lucru interesant, mai ales ca parte dintr-o mișcare mai amplă în tv-ul „prestige” din ultima vreme (și nu numai!), e atenția oferită problemelor indigene și, cu precădere, femeilor indigene. O serie de filme și (mai ales) seriale recente au explorat trecutul problematic pe care Statele Unite și Canada îl au în relație cu populația băștinașă a continentului american, mai ales în ultima sută de ani. De la „red state dramas” la seriale polițiste la westernuri și înapoi la „red state drama” western, problematica persecutării amerindienilor și în special indiferența cu care sunt tratate femeile din comunitățile indigene când raportează crime sau violuri a devenit un subiect sensibil și de actualitate. Un ziar din Alaska a luat și premiul Pulitzer pe subiect, lucru care a inspirat și un serial – modest dar interesant. Era inevitabil ca Night Country să trateze la rândul său subiectul crimelor împotriva femeilor inuite, mai ales că una dintre protagoniste, Kali Reis, are la rândul ei origini indigene și e membră a Mișcării Femeilor Indigene care au dispărut sau au fost ucise (MMIW).
Astfel, crima principală din Night Country, moartea în condiții misterioase, ca să nu zic supranaturale, a șapte bărbați cercetători de la o stație de cercetare a poluării polare se împletește (sau pare să se intersecteze) cu uciderea unei femei inuite cu câțiva ani înainte. Protagonistele noastre trebuie astfel să rezolve nu una, ci două (sau, mă rog, opt) crime, care par (ca în fiecare sezon) să aibă o componentă supranaturală.
Fără a da spoilere, finalul reușește să fie destul de satisfăcător, atât dpdv investigativ, cât și „tematic”, iar ambiguitatea elementului supranatural e păstrată până în ultimele momente. Night Country, reușește, grație în mare parte jocului actoricesc să fie bun, nu la fel de bun ca tour de force-ul primului sezon, dar cel puțin la fel de bun ca cel de-al treilea, cu atmosferă și tematici total diferite.
Întrebarea, poate ușor sensibilă, e însă dacă avem totuși nevoie de această succesiune de True Detective-uri, inevitabil comparate și catalogate drept inferioare acelui prim sezon memorabil. Putea Night Country să fie un serial polițist de sine stătător? Cu siguranță. Putea însă să atragă tot acest talent, fără „brandingul” True Detective? Poate. Ar fi investit însă HBO sau altcineva destul în Night Country fără acel „branding”?
Asta e cea mai mare întrebare cu care o să ne confruntăm în acești ultimi ani poleiți ai erei „prestige TV”.
