Istorie

Povestea unui avocat din România care l-a inspirat pe Malaparte să scrie despre pogromul de la Iași

de Adrian Cioflâncă

Publicat pe 16 aprilie 2020

În Cimitirul Evreiesc Filantropia din București se află acest monument funerar sub forma unei bănci, pe spătarul căreia este încastrată fotografia avocatului Gherșin (George) Altain (Altein). Data decesului scrisă pe monument: 29 iunie 1941.

Rămășițele avocatului Altain nu se găsesc îngropate în Cimitirul Filantropia, ci undeva într-o groapă comună din Cimitirul Evreiesc din Podu Iloaiei (jud. Iași). Altain nu a murit pe 29 iunie, ci pe 30. Inscripția trimite, de fapt, la o dată de tristă faimă: ziua pogromului de la Iași. Ziua de apogeu a pogromului, pentru că autoritățile antonesciene au început să ucidă evrei pe 26 iunie și au continuat după 29 iunie, și nu doar la Iași, ci și pe traseul celor două „trenuri ale morții”, încărcate până la refuz cu deportați din fosta capitală a Moldovei, trimise la Călărași, unul, și la Podu Iloaiei, celălalt.

Noile surse

Mai puțin cunoscut este că povestea lui Altain a inspirat paginile despre pogromul de la Iași din romanul Kaputt, din 1944, al lui Curzio Malaparte. Iar Gruber din Călătoria lui Gruber, filmul din 2008 al lui Radu Gabrea bazat pe romanul lui Malaparte, este avocatul nenumit din Kaputt, despre care afirm că a fost construit pornind de la un personaj real – Altain. Probabil, Gabrea nu știa de Altain. Despre legătura dintre Altain, romanul lui Malaparte și filmul lui Gabrea a scris Cătălin Mihuleac în America de peste pogrom (2014), pe baza unor documente pe care i le-am pus la dispoziție în faza de documentare a romanului.

Așa cum se știe, Malaparte este unul dintre cei mai importanți scriitori italieni, iar paginile din Kaputt despre masacrul din orașul moldovean și celelalte atrocități la care a asistat au contribuit la avertizarea timpurie a umanității asupra tragediilor produse în zona de influență nazistă și a regimurilor fasciste aliate.

Astăzi putem afla în detaliu povestea lui Altain dintr-un dosar consistent, intrat în arhiva CNSAS. Agresorii avocatului au fost anchetați într-un lot separat de marele lot pentru care s-a dat sentința în iunie 1948, fiind condamnați în februarie 1951. Soția lui Gherșin, Hana Altain și fiica acestora, Madelaine, au depus mărturii în cadrul anchetei, în care au povestit ce s-a întâmplat cu capul familiei.

Imagine de la inaugurarea monumentului Holocaustului din fața Templului Coral, în 1991. În stânga lui Moses Rosen se aflau Theodor Blumenfeld și soția sa, Madelaine. Sursa foto: CSIER-WF

Madelaine s-a căsătorit după pogrom cu Theodor Blumenfeld, cel care avea să devină unul din liderii postbelici ai evreilor din România (ca președinte al Comunității Evreiești din București și secretar general al Federației Comunităților Evreiești din România, considerat mâna dreaptă a lui Moses Rosen). Împreună cu soțul, Madelaine a strâns dovezi privind circumstanțele morții tatălui ei. Alte detalii aflăm dintr-o declarație inedită dată de văduva lui Gherșin Altain lui Sergiu Stanciu, fost director al Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, în 7 ianuarie 1984 (aflată în arhiva CSIER-WF). Blumenfeld a lăsat și el o declarație despre soarta avocatului Altain și venirea lui Malaparte, aflată în arhiva MAE. În fine, am găsit câteva fotografii făcute de trimișii italieni la Iași, la începutul Operațiunii Barbarossa, care au o valoare excepțională.

Ce scrie Malaparte

Romanul autobiografic Kaputt este prima scriere elaborată destinată publicului occidental despre „marele pogrom din Iași”, în care, spune autorul prin vocea unui personaj, au fost uciși 7.000 de evrei.

După ce asistă la violențele din fosta capitală a Moldovei, relatate pe parcursul unui capitol din roman, autorul, căpitan în armata italiană, povestește la persoana întâi că, împreună cu Lino Pellegrini, un „fascist tâmpit”, care se afla la Iași pentru a-și petrece luna de miere, și cu consulul Italiei la Iași, „marchizul” Sartori, au plecat să caute un avocat evreu - proprietarul clădirii care găzduia Consulatul italian din Iași. Avocatul a fost ridicat pe 29 iunie, împreună cu restul ieșenilor, și a dispărut fără urmă. Sartori i-a povestit autorului, arătându-i o pată întunecată pe zidul vilei:

„Uitați-vă la zid, e o pată de sânge, unul dintre nenorociții ăia s-a refugiat înăuntru, câțiva jandarmi au intrat după el și aproape că l-au omorât acolo, lângă zid, cu patul armei. Apoi l-au dus cu ei. Era proprietarul vilei, un domn.”

Curzio Malaparte, în uniformă de căpitan al armatei italiene. Sursa foto: domeniul public

Cei trei l-au căutat pe avocat peste tot și au bănuit repede că a fost omorât. După două zile de căutări, au mers să întrebe la șeful Poliției din Iași, cu care au avut un schimb aspru de replici. „«Se pare», spuse șeful Poliției, aprinzându-și o țigară, «că de la fereastra Consulatului Italiei s-au tras câteva focuri de pistol împotriva unei patrule de jandarmi care trecea pe stradă»”. Șeful Poliției i-a avertizat pe cei trei că nu are timp să se ocupe de căutarea cadavrului, atrăgând replicile sarcastice ale lui Sartori și ieșirea furioasă a lui Pellegrini, care i-a aruncat în față: „Sunteți un asasin de doi bani și un ticălos nenorocit.” Apoi italienii au vorbit cu comandantul jandarmilor, care era mai bine informat: „Va fi plecat la Podu Iloaiei”. În a treia zi de când au început căutările, cei trei au ajuns la Podu Iloaiei. Malaparte a lăsat pagini memorabile, cutremurătoare, despre momentul deschiderii vagoanelor celui de-al doilea tren al morții, ajuns în mica localitate de la aproape 30 de km de Iași, după 8 ore de mers cu încetinitorul. După multe ore de căutat printre cadavre, laolaltă cu țăranii din zonă care dezbrăcau morții pentru haine, căutătorii au identificat corpul neînsuflețit al avocatului. Rabinul din localitate a întocmit actul de deces și, înarmați cu această hârtie, cei trei s-au întors la familia avocatului în Iași.

Denigratori și apărători

Deși Kaputt este un roman autobiografic, cu libertățile de ficțiune pe care le presupune acest gen literar, cele mai multe dispute au fost legate de calitatea mărturiei istorice a lui Malaparte. Încă din 1986, Mihai Pelin a scris un text de contestare, publicat în „Almanahul Săptămâna” (cu titlul Aproximațiile unui reporter frenetic) și, în afara țării, într-un volum hagiografic despre Ion Antonescu coordonat de Iosif Constantin Drăgan (cu titlul Minciunile lui Malaparte). Într-un protest public, Moses Rosen, președintele Federației Comunităților Evreiești din România, care știa povestea lui Altain de la Theodor Blumenfeld și de la soacra acestuia, Hana Altain, l-a acuzat pe Pelin că îl discreditează pe Malaparte pentru a distorsiona adevărul despre pogromul de la Iași. „Soacra și soția inginerului Blumenfeld au fost de față și confirmă pe de-a întregul cele scrise de Malaparte”, scrie Rosen într-un drept la replică. Blumenfeld a trimis și el o scrisoare către MAE, în decembrie 1990, în care confirma povestea.

Ediția în limba română a romanului Kaputt de la Editura Univers, din 1999, conține o Addenda defăimătoare semnată de Mihai Dim. Sturdza. Malaparte este acuzat de atitudine „antiromânească”, iar credibilitatea mărturiei sale este pusă sub semnul întrebării. Sturdza, deși admite că Malaparte a ajuns la Iași, susține că acesta „nici nu a ajuns pe front” și sugerează că mare parte din corespondențele sale de război au fost inventate. Mihai Dinu Gheorghiu a scris un articol în replică, în care, pe lângă faptul că semnalează derapajele de interpretare ale lui Sturdza, repune în drepturi „veridicitatea romanului”, observând precizia cu care Malaparte surprinde dinamica pogromului de la Iași, responsabilitatea autorităților și a populației civile, geografia orașului și personaje de epocă.

Cine era Altain

Pe baza noilor surse pe care le-am identificat, putem lămuri mai multe lucruri legate de trecerea lui Malaparte prin Iași și de personajele care i-au inspirat scrierile.

Gherșin Altain (1892-1941) Sursa foto: A. Cioflâncă

Pe 26 iunie 1941, pe la prânz, s-a produs un bombardament sovietic devastator. După ce în primele zile de la declararea războiului împotriva Uniunii Sovietice, în care armata română pleca umăr la umăr cu cea germană, optimismul triumfalist dominase starea de spirit a creștinilor din Iași, bombardamentele sovietice, care arătau cât de vulnerabil era orașul în cazul unui atac al URSS, au adus frica în sufletele oamenilor. În plus, din zona Sculeni veneau vești îngrijorătoare privind iminenta pierdere a capului de pod în urma unor puternice contraatacuri sovietice. Evreii erau îngroziți oricum, pentru că erau prinși ca într-o menghină. Presimțeau că alianța, războiul și dictatura lui Ion Antonescu nu vor aduce decât rău. Iar bombardamentul sovietic a lovit în egală măsură clădiri ale creștinilor și clădiri evreiești, într-un oraș în care creștinii și evreii erau jumătate-jumătate.

În noaptea de 28 spre 29 iunie, familia Altain a petrecut noaptea peste drum, în casa familiei Packer, care avea un subsol mai solid ce putea servi ca adăpost antiaerian.

Gherșin Altain era născut la 27 ianuarie 1892, la Bârlad. Așadar, în 1941 avea 49 de ani. Se mutase la Iași, unde a devenit avocat în 1921. Locuiau pe strada Nicolae Gane nr. 1 – colț cu str. Vasile Conta, la baza Copoului – împreună cu soția sa, Hana (fostă Rosensfeig), născută și ea la Bârlad, la 24 septembrie 1896, și cu fiica, Madelaine. Gherșin și Hana se căsătoriseră la Bârlad, în 1919. Madelaine s-a născut la 29 aprilie 1920. Hana a trăit până în 1996, Madelaine, până în 2005, iar Theodor Blumenfeld, până în 2001.

Familia Packer stătea la câteva case distanță de familia Altain, peste drum, pe str. Nicolae Gane la nr. 8. În adăpost se aflau proprietarul, Sigismund Packer (n. 1876), de profesie fotograf, nepotul și angajatul său, Carol Solomon, și el fotograf, împreună cu soția și fetița acestuia, familia Altain, familia lui Nachman Friedman, care lucra la secția de radiologie a Spitalului Militar din Iași, și familia avocatului Marcel Brill, plus o servitoare, Elena Ariton. Sigismund Packer, Carol Solomon, Nachman Friedman și Elena Ariton au supraviețuit și au lăsat, la rândul lor, mărturii în anchetele postbelice.

O parte din casa familiei Altain era folosită drept sediu al Consulatului italian din Iași, condus de aristocratul Settimio Sartorio (nu Sartori, cum apare în câteva lucrări științifice, luându-se de bun numele personajului din Kaputt).

Denunțul și înscenarea

După 22 iunie 1941, consulul italian petrecea nopțile pe o proprietate italiană din zona Bucium (viile Filiodoni). Consulul a încercat să convingă familia Altain să se mute cu el în Bucium, dar fără succes. Gherșin a spus că are treburi zilnic în Iași și că nu poate lăsa casa de izbeliște.

Toată noaptea de 28 spre 29 iunie, din casa familiei Packer, unde se găsea refugiată și familia Altain, s-au auzit focuri de armă și altele ca de tun. Servitoarea a ieșit la un moment dat afară și a văzut instalat chiar lângă casă, spunea ea, un tun – de fapt o mitralieră antiaeriană, cu care se trăgea.

Pe la 5 dimineața, în adăpost au dat buzna un locotenent mic de statură, negricios, zvelt, înarmat cu pistol, și mai mulți militari, dotați cu arme automate. Evreii din adăpost au fost scoși în stradă sub amenințarea armelor și au fost înșirați la zid cu mâinile ridicate. Apoi au fost duși în curtea brutăriilor Forscht și Klein, din strada Vasile Conta, acolo unde fuseseră adunați mai mulți evrei, vreo 100, inclusiv familiile Forscht și Klein (Eugen Klein era de origine germană, creștin, dar din cauza numelui a fost luat drept evreu). În casa lui Klein a fost găsită o armă de vânătoare, pentru care acesta avea permis. La un moment dat, a apărut un alt ofițer, un căpitan de jandarmi, înalt, solid, care a întrebat cine locuiește în casa de pe colț. Gherșin Altain a ieșit din rând și a spus că el. A fost luat și dus în curtea casei sale. După scurt timp soția avocatului a auzit „țipete sfâșietoare”. Altain a fost adus înapoi cu capul spart și cu șiroaie de sânge pe față și pe haine. Urme de sânge au rămas și pe pereții casei sale. Fiicei lui Altain i s-a făcut rău.

Locul incidentelor de la Casa Altain marcat pe o hartă istorică a Iașului aflată la Filiala Iași a Arhivelor Naționale.

Gherșin era atât de bătut că nici nu a putut-o lămuri pe Hana de ce a fost lovit. Alții i-au spus că un ofițer înalt și voinic i-a înscenat ceva ca pretext să fie bătut. Madelaine și-a adus aminte mai multe detalii. Ofițerul de jandarmi a acuzat că, în timpul nopții, din podul casei Altain au fost trase focuri de armă împotriva armatei. Gherșin a fost dus sub escortă în podul casei și acolo militarii au strigat: „I-am prins!”. Madelaine a fost șocată să-i vadă pe militari întorcându-se doar cu tatăl ei. A înțeles că totul era o înscenare sinistră. Tatăl ei a fost trântit la pământ și ofițerul și militarii l-au lovit, deopotrivă, cu cizmele și armele, spărgându-i capul.

Hana și Madelaine Altain și-au adus aminte că în acel moment a trecut prin fața casei o vecină, pe nume Brigher, care locuia pe strada Nicolae Gane, la nr. 123. Au auzit-o spunând: „Bine faceți, că merită jidanul, căci eu l-am văzut trăgând în armată în timpul nopții!” Brigher gesticula și arăta locul de unde s-ar fi tras, indicând casa Altain. Cum era 5 dimineața și cum Brigher era singura creștină aflată pe stradă în acel moment, Hana și Madelaine au bănuit-o ca fiind autoarea denunțului care i-a pus în mișcare pe militari. Și probabil focurile trase în plan orizontal cu tunul antiaerian de lângă casele Packer și Altain au fost atribuite evreilor.

Sfârșitul

Dintre cei adunați în curtea brutăriilor Klein și Forscht, au fost eliberați imediat servitoarea Elena Ariton, pentru că era creștină, Eugen Klein, pentru că era german creștin (totuși, i-a fost confiscată arma de vânătoare și i-au fost furate bijuterii), Nathan Friedman, pentru că era îmbrăcat în uniformă de plutonier, fiind angajat al Spitalului Militar, împreună cu soția și cei doi copii (alți evrei în uniformă nu au scăpat), și evreii în vârstă. Packer, care încasase o lovitură cu patul armei, a apelat la o cunoștință de-a sa, un personaj extrem de puternic în acele zile – lt. col. Ion Palade, Șeful Biroului Statistic Militar din Iași, o subunitate contrainformativă a Secției a II-a (Informații/Contrainformații) a Marelui Stat Major, care avea, printre altele, misiunea de a alcătui listele de evrei suspecți. La intervenția lui Palade, Packer a fost eliberat, împreună cu nepotul său, Carol Solomon.

Toți ceilalți evrei reținuți au fost duși încolonați și cu mâinile sus la Chestura de Poliție de pe strada Alecsandri, care era în apropiere. Acolo, Hana a văzut câteva cadavre, dar nu a putut să recunoască pe nimeni. Pe la ora 10.00, femeile au fost scoase din curtea Chesturii. Hana și Madelaine nu au îndrăznit să se întoarcă acasă și oricum nu ar mai fi putut pentru că zona Copoului a fost exclusă circulației evreilor.

Ne-au rămas câteva mărturii de la alte victime care l-au zărit pe Altain în Curtea Chesturii. Roza Buchmann, văduva lui Ghețel Buchmann (al cărui caz l-am inclus, la fel ca și cazul Altain, în filmul documentar Ieșirea trenurilor din gară, regizat împreună cu Radu Jude), l-a văzut pe avocat în curtea Chesturii. Avea o rană adâncă la cap și, probabil pentru a se feri de alte lovituri, purta o căciulă, în plină vară. Rauch Aristide, unul dintre evreii aduși în curtea brutăriei Klein și duși apoi la Chestură, l-a văzut pe Altain cu sânge pe gât. I s-a spus că Altain a fost rănit cu baioneta după ce a fost acuzat că a plasat bombe în pod care ar fi trebuit să explodeze când s-ar fi făcut percheziția. Rauch Aristide avea să supraviețuiască „trenurilor morții”, Altain, nu. Ițic Rubin a scris, în memoriile sale, că Altain și-a dat sufletul în trenul îndreptat spre Podu Iloaiei după ce a înnebunit de durere.

Italienii

Hana Altain nu a știut, o vreme, nimic de soțul ei. A bănuit ce e mai rău când a văzut, a doua zi, că militarii maltratau evrei pe străzile orașului și când a aflat de „trenurile morții”. Apoi i s-a spus că Gherșin a fost îmbarcat în „trenul morții” spre Podu Iloaiei și a murit sufocat.

Nino Pellegrini și soția sa, Elena, fotografiați intraseră în pivniță și-i băuseră vinul. la Iași în iunie 1941. Sursa foto: Colecția F. Țugui. Drept de utilizare: A. Cioflâncă

Consulul italian Settimio Sartorio s-a întors în Iași a doua zi, 30 iunie. I s-a spus să nu intre în Consulat, adică în casa Altain, pentru că locul ar fi fost minat. S-a făcut o investigație și s-a constatat că sediul nu fusese minat, iar în pod nu au fost găsite arme sau semne că ar fi fost folosit pentru trageri. Era vorba de zvonuri de felul miilor care făcuseră ravagii în timpul pogromului, alimentând psihoza antisemită. Consulul a constatat, în schimb, că militarii intraseră în pivniță și-i băuseră vinul.

La scurt timp, își amintește Hana Altain, în casa lor s-a instalat și atașatul militar al Italiei, colonelul Corrado Valfré di Bonzo, și mai mulți corespondenți de război, printre care Curzio Malaparte (care scria pentru „Corriere della Sera”), Lino Pellegrini (trimis de „Il Popolo d’Italia”) și Franco Trandafilo (corespondentul agenției „Stefani”). Conform mărturiei Hanei Altain, Sartorio, di Bonzo și Malaparte s-au interesat de soarta lui Gherșin și au mers la Podu Iloaiei. Ei au fost cei care i-au confirmat soției vestea tragică și au adus documente doveditoare. Numele lui Altain se găsea pe lista victimelor din al doilea tren al morții, întocmită la Podu Iloaiei de evreii supraviețuitori.

Așadar, ce știm sigur din documente și ce este adevărat din ce a scris Malaparte?

Italia, ca aliată a Germaniei și României, a participat la campania din Est. Atașatul militar al Italiei, colonelul Corrado Valfré di Bonzo (n. 1893) s-a aflat în post între 31 martie 1940 și 30 noiembrie 1941 (a fost rechemat, speculează C. Argetoianu, pentru rapoartele sale politice sceptice privind soarta războiului și calitatea relațiilor dintre România și Italia).  Având înainte un stagiu diplomatic la Moscova, era un bun cunoscător al Uniunii Sovietice. Lucrarea sa din 1939, cu titlul Colosul cu capul de lut, despre regimul lui Stalin, a fost tradusă în română pentru uz intern, al autorităților (un exemplar este în Arhiva CNSAS). În Arhivele Militare de la Pitești s-a păstrat scrisoarea oficială, din 28 iunie 1941, prin care colonelul di Bonzo anunță România că o mare unitate italiană va participa la Operațiunea Barbarossa și că va tranzita teritoriul României. Era vorba, aflăm din alt document, de un Corp Motorizat, cu 3 divizii rapide, Divizia 9 „Pasubio” și Divizia 52 „Torino”. Scrisoarea lui Valfré di Bonzo păstrează și rezoluția de acord a lui Antonescu, pusă pe 29 iunie, chiar în ziua pogromului, cu condiția ca trupele să aibă hrană proprie. Trupele italiene aveau să tranziteze zona Iași, în direcția Fălticeni – Suceava – Ștefănești. Așa se explică prezența italiană numeroasă la Iași în timpul pogromului și după.

Malaparte

Pe numele lui Sartorio se găsește un mic dosar în Arhiva MAE. Din acesta aflăm că a fost numit oficial în poziția de consul al Italiei la Iași în noiembrie 1941. Dar este clar că în iunie 1941 el avea deja misiuni oficiale, deci trebuie să fi funcționat ca interimar.

Resturile avionului sovietic doborât pe 26 iunie 1941 în zona Poieni.
În centrul fotografiei, consulul italian Settimio Sartorio, la Poieni. Sursa foto: Colecția F. Țugui. Drept de utilizare: A. Cioflâncă

Recent, am identificat câteva fotografii inedite, extrem de valoroase, care ilustrează prezența italiană la Iași (Colecția F. Țugui). Ele au pe spate ștampila lui Lino Pellegrini. Într-una din ele se vede Sartorio, într-o căruță, alături de un militar român și de soția lui Pellegrini, Elena, iar legenda de pe spate spune că fotografia a fost făcută la Poieni, sat aflat la 19 km de Iași, în iunie 1941, pe când Sartorio căuta resturile unui bombardier sovietic doborât. Din rapoartele prefecturii Iași știm că au fost doborâte două bombardiere sovietice la Poieni pe 26 iunie 1941, ziua în care a fost bombardat devastator și Iașul. Două fotografii dintre cele făcute de Lino Pellegrini arată resturile unui avion prăbușit. Mai important, s-au păstrat 5 fotografii cu Iașul dinainte de pogrom și urmările bombardamentului din 26 iunie 1941. Sunt singurele fotografii de acest fel.

Imagini unice cu Iașul înainte de pogromul de la Iași și cu urmările bombardamentului sovietic din 26 iunie 1941 .Colecția F. Țugui. Drept de utilizare: A. Cioflâncă

Ce știm despre prezența lui Malaparte? În culegerea de corespondențe de pe front Volga se naște în Europa, publicată în 1943, vedem că Malaparte face consemnări la Galați, pe 18 iunie, la Iași, pe 22 iunie, unde ajunsese cu o zi înainte, de pe malul Prutului, pe 23 iunie, din Huși, pe 25 iunie, din Ștefănești, pe 27 iunie, de pe malul stâng al Prutului, pe 29 iunie, ziua de apogeu a pogromului, apoi trece în Basarabia, consemnând pe 2 iulie din satul Șaptebani (zona Râșcani), aflat la peste o sută de kilometri de Iași, de unde, scrie el, a pornit pe 1 iulie. Așadar, în timpul pogromului, Malaparte se afla în zona Iașului. Precizia reconstituirilor din Kaputt arată că a vizitat orașul, dar nu este clar dacă a asistat propriu-zis la pogrom, cum rezultă din Kaputt, sau doar la consecințele acestuia. Oricum, pentru detalii privind evenimentele s-a putut informa de la Sartorio și Pellegrini. Acesta din urmă a povestit mai târziu, în memoriile sale, că Malaparte a sosit la Iași „trei sau patru zile după” pogrom. Hana Altain și-a amintit că actul de deces i-a fost adus „la puține zile după aceea”.

Totuși, coroborând informația cu cronologia din Volga se naște în Europa, Malaparte nu ar fi putut ajunge la Iași decât pe 30 iunie pentru că pe 1 iulie pleca spre Ștefănești, apoi spre Basarabia și apoi tot mai adânc în teritoriul sovietic. Scena discuției cu Sartori(o) de la consulat, relatată în Kaputt, nu putea să aibă loc decât pe 30 iunie. La fel, deschiderea vagoanelor la Podu Iloaiei, descrisă amănunțit în roman, s-a petrecut pe 30 iunie. Căutarea cadavrului avocatului putea avea loc doar pe 30 iunie, pentru că morții au fost îngropați imediat în gropi comune din Cimitirul Evreiesc din Podu Iloaiei. De altfel, Theodor Blumenfeld, când a scris scrisoarea către MAE, în 1990, moment în care și Hana Altain și Madelaine trăiau încă, a precizat că Sartorio și ceilalți s-au dus la Podu Iloaiei a doua zi după pogrom, adică pe 30 iunie și că nu au găsit cadavrul, ci doar „buletinul său pătat cu sânge”.

Pe 5 iulie 1941, a apărut în „Corriere della Sera”, pe pagina 3, o corespondență semnată de Malaparte. Titlul, cu tentă antisemită, a fost dat de redacție – „În Iașul martirizat de trădarea evreiască, coloana a cincea comunistă și parașutiștii în acțiune – Tentativă zdrobită de armată”. Articolul explica represiunea sângeroasă prin faptul că trupele au reacționat la o tentativă de rebeliune incitată de agenți sovietici și parașutiști, pornită din cartierele sărace evreiești. „Este clar, scrie Malaparte, că dacă este adevărat că lupta s-a extins rapid în toate cartierele orașului, chiar și în cele centrale, asta s-a petrecut deoarece revolta a izbucnit în cartierele Nicolina, Socola și Păcurari, în care sunt concentrate cele mai mizere și periculoase straturi ale proletariatului evreiesc”. Și continuă: „Rebelii trăgeau din case, din grădini, de la ferestrele pivnițelor razant deasupra solului. Populația românească din cartierele muncitorești sprijinea energic trupele, asaltând casele trăgătorilor. Rebeliunea a fost înăbușită în sânge”.

Așadar, această perspectivă asupra evenimentelor, care a fost citată și de presa americană, credita versiunea oficială a regimului Antonescu și era pradă zvonisticii intense din acele zile care arunca vina pe populația evreiască și imagina scene ale unei tentative de rebeliune care nu s-au petrecut, în fapt. Din articol, se înțelege că Malaparte a intrat în oraș imediat după restabilirea liniștii.

După publicare, Malaparte a trimis o notă de protest directorului ziarului, în care se plângea că titlul nu corespundea conținutului și că din text au fost cenzurate pasaje în mod „barbar”. Între pasajele suprimate se număra și aprecierea că numărul victimelor era mai mare de 500, cifra oficială anunțată de regimul Antonescu. De asemenea, a fost scos un pasaj în care autoritățile române erau acuzate de lipsă de precauție într-un oraș ca Iașul, oraș din spatele frontului a cărui „compoziție rasială” îl făcea loc predilect de acțiune pentru coloana a cincea sovietică.

Curzio Malaparte Sursa foto: domeniul public.

Dat fiind scandalul din jurul articolului și conștientizând că a relatat faptele într-un mod distorsionat, Malaparte nu a inclus acest articol în volumul său de corespondențe publicat în august 1943, imediat după căderea lui Mussolini. La un an distanță, în 1944, a publicat, în Kaputt, o descriere a pogromului care surprindea adecvat evenimentele, arătând responsabilitatea autorităților române în escaladarea violențelor.

Kaputt conține câteva inexactități, dar acestea sunt minore, putând fi ori scăpări ale memoriei, ori construcții cu rost literar. Romanul este o autoficțiune, linia faptelor fiind depășită uneori pentru a obține efect estetic.

Să facem un bilanț. În Kaputt, Malaparte se descrie ca martor ocular la pogrom și la deschiderea vagoanelor la Podu Iloaiei, pe 30 iunie. În realitate, a putut vedea cu ochii săi doar urmările pogromului și deschiderea vagoanelor. În Kaputt, cadavrul avocatului a fost găsit. În realitate, nu a fost găsit, Altain fiind îngropat alături de cei peste 1.200 de evrei din gropile comune din Podu Iloaiei. Probabil, Sartorio, Malaparte și di Bonzo au găsit doar actul de identitate ale avocatului, pătat de sânge, cum își amintește Blumenfeld, iar certificatul de deces a fost emis mai târziu. Actele victimelor au fost adunate de supraviețuitori și pe baza acestora a fost alcătuită, clandestin, lista victimelor de la Podu Iloaiei. Secretara Comunității din Iași, Clara Scheinfeld, și-a amintit că pe 30 iunie pe masă la sediul din Iași erau sute de buletine de identitate, multe pătate cu sânge, și primele exemplare ale listelor victimelor, care au fost confiscate imediat de agenți ai Siguranței, sub amenințarea că oricine va îndrăzni să publice listele va fi împușcat. Clara Scheinfeld a salvat un exemplar, ascunzându-l în ciorap. Un exemplar al listelor de la Podu Iloaiei din cele câteva originale întocmite în iulie 1941 a fost predat în 1962 Federației Comunităților Evreiești (și astăzi este în arhiva CSIER-WF). Dintr-o notă de înaintare, aflăm că la Podu Iloaiei au fost înmormântați 1.254 de evrei, nu 1.194, cum apare în lucrările de până acum.

Cine au fost agresorii?

De obicei, relatările despre victimele pogromului de la Iași se opresc în acest punct. Cei care au participat la agresiune rămân un personaj colectiv, anonim, cu profil patibular, dar vag, cu resorturi prezumate.

În Holocaust, victimele rareori îi recunosc pe agresori. Multe din crime sunt comise de oameni în uniformă care se află în trecere și care profită de suspendarea regulilor, de atmosfera de impunitate, pentru a se dezlănțui. Din cauza surescitării și fricii, cei agresați nu țin minte, uneori, fețele celor care îi agresează.

Așa s-a întâmplat și în acest caz. A durat ceva până a fost făcută legătura dintre declarațiile supraviețuitorilor și cei implicați în crime. În iunie 1948, s-a dat sentința în procesul principal privind pogromul de la Iași, dar acesta nu a lămurit mai multe episoade ale crimei în masă. Presa oficioasă anunța atunci că vor urma alte procese și au fost făcute, într-adevăr, noi anchete și procese în care au fost prinși alți făptași implicați în pogrom. Printre aceștia, s-au numărat și ofițerii implicați în agresarea lui Altain – locotenentul mic de statură, negricios, de care vorbeau fiica și văduva avocatului, adică Dumitru Vornicu și căpitanul înalt și solid, Constantin Giușcă, amândoi din Batalionul 4 Jandarmi.

Ghinionul acestora s-a chemat Constantin Diamant, evreu botezat care locuia pe str. Vasile Conta nr. 9, peste drum de casa Altain. Acesta, și el victimă a violențelor din 29 iunie 1941, l-a recunoscut pe stradă pe Vornicu și a început să facă memorii la autorități, întâi la Antonescu, apoi la autoritățile postbelice. Până la urmă, Vornicu a fost anchetat și condamnat, alături de Giușcă. Povestea lor o voi spune în alt articol.

Scene din filmul Călătoria lui Gruber. Malaparte a fost interpretat de Florin Piersic Jr. Sursa foto: Cinemagia

Imagine principală: Adrian Cioflâncă

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK