Actual

Cuști cu maimuțe în cuști cu oameni

de Ion Dumitrescu, Ștefan Tiron

Într-un institut de cercetare din Abhazia, „omul și maimuța se oglindesc și în același timp oglindesc starea lumii de azi”, după cum sintetiza într-un interviu pentru Scena9 regizorul Alexandru Solomon după prezentarea în premieră la TIFF 2017 a documentarului „Ouăle lui Tarzan” / „Tarzan's Testicles”. Recent nominalizat la Premiile Gopo, , „Ouăle lui Tarzan” e unul dintre cele mai discutate documentare recente. În perioada următoare, filmul va fi proiectat la festivalurile Crossing Europe (Austria), CineDoc (Georgia), Millenium Docs Against Gravity (Polonia)​ și poate fi văzut la HBO și pe HBO GO. Doi faini artiști contemporani scriu despre anomalii antropocentrice, cuști concentrice și dedublări metafizice, adică despre lumea redată în film. (Scena9) 

Deși filmul se încadrează fără îndoială în genul documentar, realitatea pe care o documentează pare un scenariu științifico-fantastic ce se derulează într-un timeline paralel, în afara realității așa cum o știm noi. 

Un SF care și-a ratat timpul și a devenit documentar, un scenariu futurist de stat (sovietic) care s-a fosilizat în proiect, descoperit (ca în The Thing, Carpenter), peste mii de ani într-un bloc de gheață, funcționând încă, în loop, cu o tehnologie vetustă. Filmul surprinde un micro-univers rămas în derivă undeva între blocurile de putere rusesc si occidental; o „cetate”, Abhazia (recunoscută de altfel doar de Federația Rusă, Venezuela și Nicaragua), ai cărei cetățeni au nevoie de 3 pașapoarte pentru a ieși în afara granițelor ei. O fostă zonă multi-culturală zguduită de un război semi-obscur dar fundamental pentru localnici. Un oraș din care au plecat („sau murit”) toți georgienii, și astfel a rămas al abhazilor! „Popor” ce trece acum printr-o profundă re-structurare identitară. Steagurile sunt omniprezente prin oraș și prin instituții, iar homo sapiens stau cu degetul opozant pe ele. Steagurile naționale funcționează ca piersicile aruncate printre gratii maimuțelor de către una dintre îngrijitoare. Marea cușcă sovietică s-a destrămat, cușca gruzină a fost învinsă, și a rămas cușca abhază, din care nu poți ieși dar te poți agăța de steag și de proaspăta identitate națională, aruncată de ruși printre barele de metal montate de NATO.

Acest future-retro SF, sau filmul science-fiction pe care mai multe generații din România îl așteptau, apare surprinzător, pe alte canale, intermediat parcă, dar în fapt urzit, filmat și montat cu o răbdare matusalemică, de un documentarist deja consacrat: Alexandru Solomon.  

Institutul de primatologie din Suhumi ca viitor al unui alt trecut

Acțiunea se petrece într-un colț uitat al fostei uniuni sovietice, o gură de rai la Marea Neagră pe care, conform tradiției abhaze, „Dumnezeu și-o păstrase pentru el”. După ce, aparent, împărțise restul planetei tuturor celorlalte „popoare”.

De la primul cadru (plan-secvență, unghi subiectiv), ce curge neîntrerupt un timp îndelungat, încep să mijească contradicțiile, nepotrivirile. Din off, un bărbat a cărui voce trădează o vârstă înaintată, ne spune o pildă fondatoare abhază. Un crâmpei de înțelepciune pre-critică, izvorâtă dintr-un perimetru de sens nereformat. În paralel, vizual, suntem conduși printr-un univers ciudat, hibridizat, vedem ruine ale socialismului sovietic imersate într-o vegetație familiară dar un strop mai luxuriantă. O undă sub-tropicală curge straniu prin film, contribuind la o ambianță inedită, populată cu blocuri pre-fabricate devastate de bombe și palmieri greu de acomodat. Urcăm pe scările sinuoase dar generoase ale unei mini grădini botanice. Pentru o clipă parcă ne plimbăm în slow-motion printr-un parc brazilian de secol 19. Într-un sfârșit, ajungem, printre turiști, în vârful dealului, de unde scrutează zările singurul monument dedicat unei maimuțe. Unei anume maimuțe, un babuin pe nume Murray. Înconjurat de cuști metalice unde și azi forfotă specii simiene crescute local. Colivii cu „rudele” cele mai apropiate ale omului.

Un trecut continuu

În Suhumi curge un timp dilatat, care, cel puțin așa cum reiese din film, pare un prezent neverosimil. Pentru spectatorii din țările ex-socialiste sunt multe imagini familiare, căci trecutul e foarte viu în Abhazia secolului 21 și urmează un parcurs cronologic paralel. 

E viitorul unui alt trecut. Un loc unde sunt celebrate maimuțe astronauți, o colonie fondată în 1927 unde s-au experimentat și obținut vaccinuri împotriva bolilor secolului 20. Un institut fruntaș al uniunii sovietice, propriul laborator futurist/primitiv rămas într-o competiție anacronică cu cel imperialist, vestic. 

La începutul filmului suntem introduși directoarei științifice a institutului, mai precis șefa laboratorului de virusologie-imunologie, ce vine de departe, pe un culoar-tunel, încremenit parcă în timpuri trecute. Șefa-spectru, care de 50 de ani conduce destinele unei tipice instituții de cercetare din spatele cortinei de fier. Cadrul e lung și te transpune instant în anii 50-60; o siluetă cu baston, cocoșată aproape incredibil la 90 de grade, înaintează încet în contre-jour, însoțită de o altă siluetă, un asistent/cercetător/medic nu mult mai tânăr.  Pe parcursul secvenței avem senzația că urmărim un extras dintr-un film de Tarkovski (Nostalgia 2?). Dar nu numai datorită imaginii și atmosferei momentului, ci și rezonanța vocilor, textul, discuția între asistentă si directoare. 

În schimb spre sfârșitul filmului ne dăm seama că ce trebuia să fie trecutul cu care, chipurile, tot estul Europei se luptă, întruparea „vechiului” ce venea în baston pe culoarul temporal, aplecată de vârstă și ideologie, se dovedește a fi mai progresistă decât „actorii” preistoriei contemporane, care pot acomoda, printr-o schemă facilă de „dedublare”, capital privat și comportament pre-critic, religie și Darwinism, (vezi ultima scenă, conversația halucinantă între Directoare și tinerele cercetătoare).

Filmul abundă de incompatibilități, relații denaturate și paradoxuri antropocentrice; anomalii ce ar trebui să detoneze realitatea protagoniștilor umani. Și totuși, contradicțiile coexistă nestingherit în același meta-perimetru. Asistăm la o infantilizare reciprocă om-maimuță, regresii în cros printre generații și specii, dar și fraternitate între primate (primato-bonding). 

Un neașteptat „prequel” la Planeta Maimuțelor

Ghidați, împreună cu turiștii, prin minusculul muzeu al institutului Suhumi (adevărat cabinet de curiozități alter-colonial, nu occidental), printre fotografii cu fondatorii coloniei, maimuțe împăiate și o statuie low-profile a lui Lenin, ne este prezentată o grafică înrămată, reprezentând în spirală arborele genealogic al eroului simian urcat pe soclu. Familia nesfârșită a lui Murray, vârsta de jedi a babuinului și contribuția lui la bunăstarea și progresul primatei surori. De parcă și-a dorit să salveze umanitatea de viruși și bacterii; protagonistul a mii de experimente e pus pe postament împotriva voinței lui, e turnat în bronz cu forța. În timpul filmului ne dăm seama că ar fi dat orice sa nu i se facă statuie. Nu e statuia din Planet of the Apes (Schaffner), construită de maimuțe spre a-l cinsti pe eliberator (Ape-raham Lincoln).

Dar momentul emancipării maimuței pare iminent. Pe tot parcursul filmului avem senzația pregnantă că în orice moment una dintre captive se va revolta, va deschide cușca și îi va băga seringa în gât asistentei. Că se va declanșa războiul între primatele cele mai avansate. Că doar printr-o întorsătură ironică a destinului, monumentul - de acum într-o lume controlată de foștii sclavi - va deveni simbol al eroilor simieni necunoscuți, morți de-a lungul deceniilor în lagărele de concentrare, laboratoare ale ororii, administrate de bipezii cu cortexul hipertrofiat. 

Multe din cuștile ce acomodează protagonistele experimentelor, au fost re-localizate după război în blocuri socialiste delabrate, părăsite de oameni în timpul războiului. În scenariul în care maimuțele preiau controlul, „blocurile” ar putea deveni muzee ale holocaustului simian, unde familii de maimuțe merg duminica să-și educe puii în fața dioramelor (precum Larisa pe fiul ei, în proaspătul muzeu al războiului abhazo-georgian), părinții să le povestească fiicelor și fiilor maca cum se purtau abhazii/oameni (rolul lui Mengele putând fi preluat chiar de câțiva dintre medicii/cercetători de azi) cu „ei”. 

Ce n-a putut să imagineze mașinăria Hollywoodiană, originile pe care le-au tot căutat. În schimb, în filmul lui Solomon, putem anticipa de unde va începe revoluția primatei inferioare. 

Hibridizarea om-maimuță, creația unei noi ființe, țel subîntins de un manifest ateist tacit, Ivanov și experimentaliștii din anii '20-'30 sunt cei care au fondat ce este acum cel mai vechi institut de primatologie.

The Oedipal Pet 

Apare chiar și Yeti. Parcă totul a început din acest institut obscur, un întreg imaginar gotic a crescut în urma experimentelor lui Ilya Ivanov (1870-1932) și al faimei Institutului în sine. 

La un moment dat ajungem în bucătăria asistentei/îngrijitoare care, periodic, de mulți ani, duce acasă pui de maimuță. În sufrageria extrem de modestă a casei familiale, cu soțul/tată pe canapea și soția/mamă cu puiul/copil de maimuță pe umăr, e gestat viitorul polimorf. Versiunea „outernational”. Familiile non-genetice (non-specie) ale proletariatului. 

(Altfel „Ouăle lui Tarzan” intră într-o stranie rezonanță cu The Square (Östlund), apărut în același an, mai ales prin scena culminantă cu performance-ul auto-regresiv, impersonarea perfectă a unei primate, ce scoate occidentul (international), sofisticat până la disoluție, din perimetrul cald al convenției artistice.)

Printre cele mai dure scene/sesiuni de vaccinare și imobilizare a maimuțelor, este urmată de un prim-plan cu un pui/copil în pulovăr, croșetat de mâna îngrijitoarei care adoptă temporar maimuțe-pui, angajata cea mai empatică, căreia puii de maimuțe i-au salvat și viața conjugală și nevoia de afecțiune primară. 

Granițele ontologice se lichefiază. Speciile se întrepătrund la nivel emoțional beta, prin sedimentul pre-cognitiv, programul genetic care rulează pe la spatele „culturii" și nu face diferența de ADN. Copii simieni îndeplinesc aceeași funcție („Mergeam cu ei la mare, și nu mai ieșeau din apă” - soțul își amintea cu căldură). Pentru câteva momente umanul a fost înlăturat cu brio. La periferia orașului Suhumi, într-un cămin abhaz la limita sărăciei, locuiește cea mai progresistă familie non-antropică, concepută accidental în fostul bloc sovietic.

Dincolo de poveste, estetica filmului e determinantă în egală măsură. Prin prim-planurile nesfârșite cu maimuțe în cuști, chinuite, privind cu o tristețe antropică spre camera de filmat, suntem imersați în preistoria cercetărilor științifice. Păr, unghii, sprâncene simiene, Solomon investighează și vizual darwinismul, de aproape, prin zoom-uri interminabile pe picioare și antebrațe de macaci sedați. Bântuie voci din trecut vocoder-izate, îl auzim pe „Ivanov” răspunzând unei scrisori, trimisă de o femeie ce se oferea să fie inseminată cu spermă de urangutan.

Cel puțin la nivel afectiv, maimuțele par mai evoluate. Deși constrânse la tot felul de scheme și strategii care să le potolească frustrarea, în ele zace o depresie de înțelepți. Bătrâni pistruiați, ținuți tineri pe hormoni DHEA.

Sunt scene în care asistăm la concursuri de „șmecherie” între primate, unele în afara cuștilor, primatele medici, venite în baston din timp, ce se „joacă” cu cele din spatele gratiilor, primatele-sclavi, cu mâinile agile întinse în afară, gata să atace printr-un gest camuflat în cerșit.

„De altfel, maimuțele nu sunt animalele mele favorite!”, spune una dintre medici. Dar cui îi pasă? Aici avem un exemplu de antropocentrism orbitor. Auto-orbitor. Imposibil de ieșit din perspectiva umană, din sfera individului/subiect. Eterna latură „personală”, de parcă ar conta ce credem „noi” despre maimuțe! 

Ion Dumitrescu

***

Addendum / Eșapament

1989 este anul publicației Viziuni Primate: Gen, Rasă și Natură în Lumea Științei Moderne. Autoarea, Donna Haraway, ne invită să recitim și să dansăm pantomima primatologiei în jurul focului, ca pe o vastă saga umanimală în cheie SF. O încrucișare de lumi alternative, izvorâte iar și iar din contestarea și reinventarea lumii prezente. O (ap)epopee în plină desfășurare, în care maimuțele își fac loc la începutul și la sfârșitul culturii apusene cu ajutorul mitologiei, științei și practicilor sociale. Maimuțele au fost lansate direct din pre-umanul edenic pe orbita extra-planetară post-umană.
Comunitatea de peste 6.000 de maimuțe, răsfirate și azi prin incinta și împrejurimile Institutului de Primatologie din Suhumi, sunt toate supraviețuitoarele războiului rece și a tranziției.

De fapt studiile de etologie, bioetică, numeroasele monografii specializate, inseminările artificiale (IA) reușite și nereușite, noile standarde de protecția a animalelor, infecțiile induse în laborator, filmele blockbuster și cele documentare, sunt extrase parcă dintr-un mare manual de supraviețuire care leagă era nucleară de cea a încălzirii globale. Orizont al climei ce amenință deopotrivă toate primatele, indiferent de specie. De remarcat că „Ouăle lui Tarzan" pare un capitol lipsă din cartea lui Haraway și e menit sa devină o piesă esențială din puzzle-ul științei sovietice pre-staliniste, piesă care a dat și dă în continuare multă bătaie de cap istoricilor biologiei.

E tentant, ba chiar necesar să vedem în Ilya Ivanov un fel de „Frankenstein Roșu” sau un Dr. Moreau, susținut de o grupare de intelectuali revoluționari vizionari aflată, pentru scurt timp, pe poziții de forță. Dar din punct de vedere al intrigii de familie umanimală, nu avem de-a face cu o aberație sau cu un episod izolat.  

Aproapele nostru cel mai chinuit, e corp la corp, țesut la țesut, celulă la celulă, genă la genă cu un pas înainte și după noi. E complice și tovarăș întru hibridizare; endocrinologie, anti-aging, fertilizare in vitro, reprogramare celulară, neuro-imagerie etc. Maimuțele alterate sporesc permeabilitatea a tot ceea ce era considerat până nu demult izolare și barieră reproductivă absolută. Rezultatele experimentelor sfidează reproducerea sexuală obligatorie și depășesc o fostă imposibilitate, un destin biologic.

Maimuţicile Zhong Zhong şi Hua Hua, botezate de cercetătorii chinezi după etnonimul poporului chinez sunt primele primate clonate de pe Terra. Din circa 60 de inseminări induse artificial în femele surogat, doar Zhong Zhong și Hua Hua se bucură de lumina incubatorului. Ele sunt rezultatul metodei de transfer nuclear de celule somatice (TNCS) tehnica îmbunătățită după nașterea lui Dolly. Embrionii de primate non-umane au fost crescuți într-un nucleu celular extras dintr-o cultură de țesuturi de piele, nucleu reintrodus cu grijă într-un ovul de-nucleat, al cărui ADN a fost expulzat în prealabil.

O întruchipare fidelă a idealului de pluripotență genetică, a cărui uniformitate și standardizare progresivă e impusă de însăși repetabilitatea și reproductibilitatea experimentelor, acești pui de macac cu coadă lungă fiind astfel gemenii co-fondatori al unui posibil arbore genealogic unic, animal model, primată non-umană, parte din panteon-ul care cuprinde și humanzee-ul (hibridizare om-maimuță) lui Ivanov.  

Dar poate cel mai teribil exemplu, sunt pozele cu macaci cu coadă lungă de la Institutul din Suhumi, cunoscute în laboratoare drept maimuțe cynomolgus, pe care le-am văzut ilustrate în ziare și articole online împreună cu dezvăluiri legate de industria automobilelor în așa numitul scandal Dieselgate care a implicat câteva din cele mai mari firme auto din lume.

Gradul de rudenie a readus 25 de oameni și 10 maimuțe în laboratoarele LLRI din Albuquerque New Mexico (Lovelace Respiratory Research Institute).  Experimentele care au avut loc acolo par cu atât mai absurde cu cât chiar cei implicați, VW, Daimler și BMW le-au etichetat ca fiind „de neînțeles” și inacceptabile. Acolo, maimuțele au stat aproape 4 ore închise într-o mică cameră închisă ermetic, distrându-se privind desene animate japoneze în timp ce respirau eșapamentul noxelor diesel de la un model Beetle VW. În a 2-a rundă de experimente ele au fost forțate să inhaleze eșapamentul marca Ford F-250, model mai vechi cu tehnologie și filtre depășite și mai puțin sofisticate. Un fel de ghicește care e care. Scopul analizei concentrației de oxid nitric și a efectelor nocive rezultate din aceste teste pe primate umane și non-umane servea de fapt lobby-ului industriei auto care încerca să re-branduiască dieselul ca sursă curată de carburant, chiar dacă nenumărate studii au demonstrat contrarul fără echivoc.

În această veritabilă cameră de gazare, maimuțele cynomolgus erau supuse de fapt poluării progresive care ne așteaptă pe noi toți, recrutate, fără voia lor, într-un fel de avangardă a „mașinațiunii” indiferente la gradul de poluare sau la încălzirea globală. Modelul ermetic nu era decât ultima cușcă, o extensie a țevii de eșapament, unde ești ținut în viață doar ca filtru viu, angajat doar ca senzor ocazional de noxe la bordul unor mașini care se conduc singure.     

Ștefan Tiron

de

  • Ion DumitrescuIon Dumitrescu

    A fost balerin, prim-solist la Opera Română din București. Manufacturează instrumente conceptuale pentru trangresie și navigare în lumea contemporană, scrie neregulat articole în cheie filozofică speculativă ce privesc estetica, arta, antroplogia culturală si alte fenomene preistorice de azi. Împreună cu Camil Dumitrescu formează Delusion Men, prima emanație a casei de discuri Future Nuggets. Îl puteți asculta aici.

     

  • Ștefan TironȘtefan Tiron

    Este absolvent al Facultății de Istoria și Teoria Artei din București. În 2017 a publicat colecția de eseuri Deviere Cosmică & Divergență Temporală la Tranzit Sibiu, colecția Dada. @TironStefan tweetuie despre fabulații xenozoice, biofilozofie, SF, horror și putreștiință.

     

14 March 2018 ora 16:30


Tag-uri


X Revista Scena9