Am stat de vorbă cu arhitectul Radu Negoiță, autorul primului ghid al locuirii de la noi, despre capcanele din schița apartamentului la care visezi. 

Vrei o casă fiindcă mai toți prietenii tăi și-au luat deja și pentru că până la urmă trebuie să găsești un loc de veci pentru mobila Ikea strânsă de-a lungul anilor de chirie. Ca să ai ce visa, seara rătăcești printre poze cu apartamente luminoase, pe site-urile ansamblurilor cu nume îmbietoare. Dimineața îți iei inima în dinți și faci o vizită la bancă, să vezi cum e cu creditul, apoi mergi la o vizionare. Un domn la costum de la „residence” îți spune că apartamentul din poză nu e construit încă, dar chiar și-așa spațiile se vând repede și-ai face bine să te hotărăști. Mergi acasă, te mai uiți o dată la schiță și te pregătești să semnezi. 

În acest punct al vieții tale, arhitectul Radu Negoiță (37 de ani) e omul pe care ai face bine să-l asculți, tocmai pentru că nu te bate pe umăr de încurajare în mod gratuit. În 2015, ținea un curs despre locuințe colective și voia să le arate studenților de anul al III-lea de la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” câteva schițe de apartamente bine făcute. Din 20 de schițe la care s-a uitat, 18 erau slabe. Nu-și închipuia că lucrurile stau așa de prost, așa că s-a hotărât să le arate oamenilor capcanele din spatele acestor desene, pe site-ul lui și pe Facebook. Proiectul se numește Case Strâmbe pe Radar și a ajuns la vreo 350 de locuințe analizate. Anul ăsta, Radu Negoiță a scos și-o carte, Disconfort Residence, un fel de ghid printre capcanele locuirii. 

Ne-am întâlnit într-o cafenea de mall, la câteva zile după ce-i citisem cartea. L-am recunoscut imediat: era tipul bărbos pe care-l văzusem în niște live-uri pe Facebook, purta acum o bască întoarsă și era cu trotineta. Când vorbește despre toate cele presară câte-o glumă, dar are destule argumente cât să-ți dai seama că-i treabă serioasă la mijloc. „Dacă explici plastic, informația se imprimă mai ușor. Altfel, e totul abstract, arhitectura e un desen pe o foaie. Trebuie să-i explici omului ce-are el de câștigat sau de pierdut. Dacă el înțelege că problema aia poate să-l încurce zi de zi, 30 de ani de-aici înainte, timp în care plătește rate, o să încerce s-o evite”, spune Radu Negoiță, într-o discuție despre cum locuim. 

Scena9: De ce ai început să scrii despre Case Strâmbe? 

Radu Negoiță: E zicala aia: „Omul e măsura tuturor lucrurilor”. Asta e valabilă și la propriu, și la figurat. La propriu, pentru că după dimensiunile omului se construiește mediul în care el evoluează. Dacă cutia rigidă în care încerci să bagi lucrurile devine un fel de mini-depozit, atunci scopul locuirii este ratat. Mulți dintre cei care vând apartamente s-au deconectat total de scopul locuirii, pentru simplul motiv că românii sunt cei mai doritori de apartamente din Europa. Iar ei profită de chestia asta. Zic: „Vreți apartamente? Vă facem noi!” Dezvoltatorii pun două-trei imagini pe-un site și gata. Orice student la Arhitectură știe că imaginile fură: în momentul în care n-ai un proiect grozav și te apropii de final, tragi niște randări fantastice și jumătate din profii din comisie vor fi seduși de randări. La un moment dat, am vrut să caut exemple de schițe de comentat pentru studenții de la grupa mea, de la anul III, cu care făceam cursul de Locuințe colective, și n-am găsit. Dădeam de un apartament prost, apoi de două, trei... Din 20 de apartamente, 18 erau proaste. Nu credeam că e așa de rău. 

Sursa: Radu Negoiță, Disconfort Residence (Ed. Publica, 2018)

După ce te-ai apucat să faci asta, cam care au fost reacțiile colegilor? 

Arhitectura e o meserie liberală. Dacă eu și arhitectul X ne străduim să câștigăm un client, fiecare prezentăm câte un proiect. Al meu e corect, dar e cu 5% mai scump, al lui e incorect, incomod, dar e mai jos ca preț față de-al meu. El merge la primărie și întreabă: „Ăla mai ieftin poate să treacă?” Omul de la primărie ridică din umeri, are și el ceva de câștigat, așa că lasă soluția proastă să treacă. Genul ăsta de-a gândi descurajează concurența loială între membrii breslei. Lucrurile merg atât de departe încât sunt orașe de provincie unde există arhitecți care ștampilează 300-360 de proiecte pe an fără să aibă angajați. 

Sunt lucruri extraordinar de nocive pentru societate, ca ansamblu. Ne obișnuim cu proiecte foarte slabe. Efectul secundar e că dezvoltatorii caută arhitecți care își „trădează” vocația făcând compromisuri ieftine. Unele sunt acceptabile, dar când e vorba de un compromis care are un efect secundar asupra confortului, atunci e nasol. De obicei, confortul e primul sacrificat, pentru că dezvoltatorii care au instinct de conservare au început să bage la cap că este foarte riscant să umbli la calitatea fier-betonului, știu că dacă vine un cutremur fac pușcărie. În schimb, ei merg în zona gri a legii, pentru economii. Fac apartamente în care îngustează livingul și-l bagă în spate. Nimeni nu poate zice că a greșit, doar că e de căcat. 

Mai dă-mi exemple de lucruri din zona asta gri. 

Uite unul: locul de luat masa pentru două camere trebuie să aibă minim 3 metri pătrați. Iar bucătăria trebuie să aibă minim 5 metri pătrați. Dar nu-ți spune nimeni că bucătăria trebuie să aibă 5 metri pătrați doar ea, iar dacă ar avea loc de luat masa, suprafețele trebuie să se cumuleze. 

Care e șmecheria cu suprafața utilă și suprafața construită?

Suprafața construită e aia care nu te interesează: înseamnă că iei și conturul fațadei până la termosistem. Îl interesează pe dezvoltator, pentru calculele lui. Suprafața utilă - care e cam 80% din cea construită - e suma tuturor spațiilor din apartament pe care poți călca. Deci suprafața utilă e cea locuibilă, adică suprafața camerelor - dormitoare și cameră de zi - plus suprafața băilor, bucătăriilor și debaralelor, fără proiecția golurilor de ușă. Practic, sunt doar camerele. Șmecherii încearcă uneori să bage în suprafața utilă balconul și-i zic „suprafață utilă totală”. Asta nu există, pentru că în balcon nu poți dormi iarna. Legea Locuinței lucrează cu suprafețele utile. Ca prețul să pară mai mic per metru pătrat, constructorul bagă uneori și metrii pătrați construiți. 

O altă șmecherie cu care am rămas din carte e cea cu punerea laolaltă a suprafețelor din living și bucătărie, în spațiile deschise. 

Asta e iarăși în zona gri, pentru că livingul trebuie să aibă 18 metri pătrați, bucătăria trebuie să aibă 5 metri pătrați, locul de la masă trebuie să aibă trei. Deci dacă chiar e să faci o cameră de zi care să aibă și bucătărie și loc de masă ar trebui să 26 de metri pătrați. Nu prea o să găsești de 26 metri pătrați, le găsești de 20-21 metri pătrați, de 17 uneori. Înghesuie totul înăuntru, când nu sunt pereți care să compartimenteze spațiul, totul pare mai mare. Încă ceva: Legea Locuinței are rol de ghid, ea e un soi de aparat care să-i asigure pe oameni că cineva nu le vinde spații prea incomode. Scopul final al legii e ca statul să-i garanteze un minim grad de confort cumpărătorului. Culmea e că norme sunt, dar lumea nu le verifică. Legile au lipsuri, pentru că ăștia care ne conduc, în loc să le acopere, se ocupă cu alte prostii. 

Radu Negoiță

Toate neregulile astea pleacă de la bani?

De la corupție. Din cauza corupției generalizate, cadrul legal nu e suficient de clar și de asumat. În decembrie 2016, cabinetul Cioloș a dat ordonanța 100. Acolo scria că primarul e responsabil direct de calitatea lucrărilor din zona pe care o administrează el. Pentru că, dacă te uiți în Legea 10/1995 [privind calitatea în construcții - n.r.], nu apar ca responsabili nicăieri șefii politici. Or asta e foarte în neregulă și e contraintuitiv, pentru că șeful politic îi are la degetul mic pe ăia de sub el. Dacă primarul are un prieten dezvoltator care vrea un bloc care nu încape acolo, dar el îl vrea cu tot morțișul, primarul poate să-i dea OK-ul și el nu e responsabil de măgăria făcută. Ordonanța 100 stabilise responsabilii. Ghici ce? A fost respinsă la 4 luni după aceea, printr-o lege cu un singur text: „Se respinge în integralitate ordonanța 100”. Nici măcar n-au luat un lucru pe care să-l fi considerat bun, de fațadă. Nimic.

Cu ce probleme concrete îți scriu oamenii?

În general, sunt lucruri care țin de apartamente. În principiu, eu mă concentrez pe chestia asta dintr-un motiv destul de ușor de înțeles. Poți să iei blocul ca ansamblu dacă ai date despre el. Dar, în momentul în care dezvoltatorul vinde de pe hârtie un apartament, el îți prezintă zâmbetul și ce vezi pe site. Aia e tot. Îți spune că e în zona cutare, că o să ai loc de parcare, dar el nu există fizic, e o groapă în pământ. Pentru că, dacă aștepți până să-l cumperi după, ori nu-l mai prinzi, ori îl iei cu 15% mai scump, fiindcă e gata. Ei folosesc investițiile oamenilor pentru a-și finanța activitatea de construire. Contează mai puțin că nu sunt locuri de parcare, fiindcă îți lași mașina pe stradă. Contează mai puțin că finisajele nu-s grozave, fiindcă din banii asociației de proprietari se mai face câte ceva. Dar dacă la tine acasă nu-i bine, asta poate să-ți strice puțin stilul de viață. În principiu, oamenii îmi trimit schițele și mă întreabă de lucruri de genul: „Eu am o soție și doi copii. Am încăpea aici? Ce ne-ar trebui? Ce lipsește?” Au început să fie foarte mulți, există o nevoie teribilă de așa ceva. Sunt foarte mulți pe pagină. Până acum făceam analizele astea gratis. Acum, fiind atât de mulți, nu le mai fac față, iar cei care plătesc au prioritate. 

Peste ce fel de probleme ale unei locuințe i-ai sfătui pe oameni să nu treacă sub nicio formă?

Lucrurile cele mai grave țin de sistemul structural. Doar că eu, fiind arhitect, nu am competență să mă pronunț asupra sistemului structural. Uneori sunt însă lucruri evidente. Am găsit câteva apartamente cărora părea că le lipsesc stâlpii de unde ar fi trebuit să fie. Uite, chiar am dat de un ansamblu rezidențial din Regie cu un plan care mie îmi sună a Colectiv la pătrat. Era format în plan din două triunghiuri care se-ntâlneau într-un singur punct. În momentul în care punctul nu e super-fortificat și e și casa scării, e nasol de tot. Culoarele nu respectau normele de securitate la incendiu: erau prea înguste și aveau colțuri de care te puteai agăța. Iar atunci când fugi de foc nu mai stai să te gândești, o iei înainte și încerci să ieși. 

„România a avut parte, printr-un fel de ironie a sorții, în perioada comunistă, de locuințele de cea mai bună calitate din Europa. Pentru simplul motiv că în comunism proprietatea privată fusese în mare parte abolită, terenul era tot al statului, iar arhitecții făceau arhitectură modernist-funcționalistă. (...) Și au ieșit apartamente foarte bune, cu care ne-am obișnuit când am crescut. Lucrul cel mai trist e că acum ne mutăm în niște blocuri mai noi și mai bine finisate, în care gradul de confort e mai mic, pentru că spațiile sunt trișate.” - Radu Negoiță, arhitect

Sunt lucruri care nu apar în randările alea frumoase. 

Astea nu apar, pentru că ăia trebuie să vândă. Randarea e himera pe care-o vinzi. Uneori mai și trișează. Există situații în care iau fotografii de pe net. Ca să nu mai zicem că la nivel de închirieri există o mafie de nu-ți vine să crezi. A stat un prieten la mine câteva luni și timp de vreo două săptămâni sau mai mult și-a tot căutat un apartament de închiriat în centru și 70-80% din anunțurile la care ajungea erau țepe, adică erau apartamente care nu existau sau care fuseseră vândute, deși erau puse pe site de o oră. Vorbeai cu agentul la telefon, el îți spunea: „Pe ăsta nu-l mai avem, dar vă dăm altul la același preț”. De fapt, îți dădea unul mai scump cu 100 de euro pe lună și care nu era deloc la fel. Toată lumea trișează, atâta vreme cât au nevoie să țină niște afaceri în picioare. Celor cu blocurile le-a mers atât de bine încât sunt unii care au 30-40 de ansambluri rezidențiale făcute. Și m-am uitat la un moment dat la unul, de curiozitate, era o firmă însemnată ce construiește spre vestul Bucureștiului câte 15 blocuri pe an. 

„Oamenii ar vrea viața din reclamă”

Ce-și doresc oamenii de la casa lor?

Oamenii nu prea știu ce-și doresc. Ar vrea viața din reclamă: un pic de fericire, un mic dejun cu familia, să stea cu bătrânii la masă de Sărbători, să aibă și un balcon pe care copiii să se joace și să se stropească cu apă vara, să aibă și un mic loc de joacă lângă bloc, iar dimineața, când se grăbește, să nu se încurce în pantofi pentru că n-are unde să-i țină. Vor lucruri decente. Problema e că ei nu au pregătirea necesară astfel încât să-și dea seama că lucrurile alea decente le sunt refuzate și le pot primi abia la prețuri mari. Apartamentele de peste 1.500-1.800 de euro pe metru pătrat încep să fie decente. Pe celelalte, în schimb, le trișează. Cu toate că, din punct de vedere moral, n-au niciun motiv. Afacerea în construcții e printre cele mai bănoase. Marja de profit e gigantică. 

Asta pentru că dezvoltatorii lucrează cu proiecțiile oamenilor, nu?

Odată, pentru că lucrează cu proiecțiile lor. (...) Uite, să zicem că vreau să-mi iau aici, în Titan. Și, în Titan, un metru pătrat de teren costă 800 de euro. Iau terenul, fac un bloc de 10 etaje, adică 80 de euro. Construiesc cu cele mai ieftine materiale, undeva la 300-350 de euro pe metru pătrat, finisat, la alb - asta înseamnă, cu totul 430 de euro la metru pătrat. Mai plătesc impozite până la 600, iar restul e profit. Iar el vinde metrul pătrat cu 1.200 de euro, iar apartamentul nu e decent. Deci el face 100% profit și nici măcar nu respectă niște condiții legale. E strigător la cer: e ca și cum ți-aș vinde niște pantofi și cum ieși afară, dai de prima baltă și nu mai sunt buni. 

Până la urmă, ce fac eu e un efort de conștientizare: „Oameni buni, atenție! Există hoți!”. Da, sunt și dezvoltatori de bună credință, sunt unii care chiar fac chestii ca lumea. Dar ăia sunt scumpi. Iar cei care sunt de bună credință și ieftini sunt foarte rari. Pentru simplul motiv că statul face verificarea la fel de bine cum construiește școli, spitale și autostrăzi. Statul a fost invizibil între 1990 și 2000, apoi a fost foarte corupt între 2000 și 2010, între 2010 și 2020 e blocat pentru că le e frică de DNA și nu știu ce să facă. Iar după aceea sperăm că vor începe să repare sistemul. Dar cine s-o facă, puterea politică de-acum? 

„Românii consideră că dacă au un apartament nu-i scoate nimeni din casă”

Până la urmă, dezvoltatorii se hrănesc din disperarea oamenilor de-a avea o casă. Spuneai că suntem cei mai mulți proprietari din Europa. 

Suntem cei mai avizi cumpărători de proprietăți. 

De unde vine disperarea asta de a cumpăra?

Nu sunt antropolog, dar am citit Psihologia poporului român de Daniel David și dacă e să-i dăm credit autorului, se poate spune că trăsătura cea mai puternic exhibată a poporului român este neîncrederea. Atunci când oamenii n-au încredere în aproape, n-au încredere nici în ziua de mâine. Consideră că dacă au un apartament nu-i scoate nimeni din casă. Un apartament înseamnă siguranță, ceva al lor. Și siguranța asta e un fel de balsam pentru nesiguranța generală a societății. Și de chestia asta profită niște indivizi care sunt pe nișa cea mai profitabilă de afaceri. 

Eram la o dezbatere despre locuire și cineva spunea că ansamblurile astea rezidențiale sunt viitoarele ghetouri. Ție cum ți se pare?

Avea dreptate, pentru că ele funcționează pe principiul cartierelor-dormitor din perioada comunistă, cu excepția faptului că în perioada asta se simte mult mai puțin controlul statului. În zonele unde sunt blocuri care nu au altceva decât apartamente, câte-un magazin chior și niște parcări, dar n-au creșe sau școli. E nevoie de un factor de stimulare a activității infracționale încât un asemenea loc să devină în următorii 20 de ani un ditamai ghetoul, cu tot ce-i trebuie. E un mediu propice pentru așa ceva. Oamenii sunt la fel de alienați ca în perioada de dinainte de 1989, vecinii nu comunică între ei, apartamente sunt multe și nu poți să știi ce se întâmplă în fiecare. 

În principiu, evoluează frumos ansamblurile rezidențiale care au și spații publice, care sunt orientate către oameni, nu doar către profit. Nu poți face locuințe pentru oameni și să n-ai măcar un spațiu în care să se întâlnească, să stea și ei de vorbă. Vecinii mei, care au copilărit împreună, stau de vorbă printre mașini: unul șurubărește la o motocicletă, celălalt pune muzică din portbagaj și stau de vorbă. Mai fac și un grătar, dar n-au spațiu amenajat pentru asta. Poți să te iei de faptul că nu sunt suficient de urbani, dar ăștia sunt, până la urmă, și trebuie să aibă și ei ceva care să-i deservească. Fă-le acolo trei grătare într-un colț, o zonă pentru câini, o zonă de joacă pentru copii, două mese de șah pentru bătrâni. N-au nevoie de mult, doar de un pic de respect.

În general, pare să existe foarte puțină comunicare între arhitecți și oamenii care ar urma să beneficieze de locuințele create de ei.

Lucrurile sunt undeva la mijloc. În sensul că există școala modernistă care a cartat toate activitățile umane și numărul de pași de care ai nevoie ca să ajungi la blat sau la altceva. Au creat un fel de blueprint de necesar minim pentru confort. Având chestia asta, îți dai seama că [proiectele] sunt în proporție de 99% similare și diferite în proporție de 1%. La modul ideal, îi oferi omului acel 1%, pentru că ține de cum își configurează el casa la nivel de nuanțe, de culori, de amenajări interioare. Dar dacă el are un blat normal, are loc și de frigider, și de cuva spălătorului de vase, și uscător de vase, și de aragaz, și de cuptor și se poate mișca. 

România a avut parte, printr-un fel de ironie a sorții, în perioada comunistă, de locuințele de cea mai bună calitate din Europa. Pentru simplul motiv că în comunism proprietatea privată fusese în mare parte abolită, terenul era tot al statului, iar arhitecții făceau arhitectură modernist-funcționalistă. Ceea ce însemna că încercau să pună locurile cât mai bine orientate către soare, pe un teren care n-avea limite. Și au ieșit apartamente foarte bune, cu care ne-am obișnuit când am crescut. Lucrul cel mai trist e că acum ne mutăm în niște blocuri mai noi și mai bine finisate, în care gradul de confort e mai mic, pentru că spațiile sunt trișate: culoarul nu mai e de 1,2 metri, cât ar trebui, bucătăria nu mai e suficient de mare. Înghesuie toate elementele astea ca să le vândă mai bine. Asta e foarte trist. 

Până la urmă, despre asta este vorba: de un confort minim de la care se merge în sus. Nu e vorba de lucruri extraordinare, de lux, de jacuzzi peste tot, ci de niște lucruri minimale: să ai o budă de pe care să te poți ridica, să ai loc la chiuvetă când te speli, să nu dai cu coatele în perete, să ai unde să-ți pui sulul de hârtie igienică și o cuvă de duș. Atât! Sunt niște chestii minimale cu care - culmea - Occidentul nu a fost obișnuit, pentru că ăia stau mai prost decât noi la capitolul ăsta: în centrul Londrei găsești mai puțin confort decât în Titan, să zicem. Iar noi le aveam și acum începem să le pierdem. De căcat!

Se locuia mai bine în comunism. Eu, de exemplu, am crescut într-un apartament din Râmnicu Vâlcea care este orientat est-vest, cu o bucătărie generoasă, pe care ai mei la un moment dat au extins-o în balcon, unde încăpea toată familia când era Paște sau Crăciun. Cu două dormitoare, dintre care cel al părinților avea acces la balconul din spate, iar cel al copiilor care avea un dulap înzidit, atât de mare că m-ascundeam printre haine când eram mic. Spații de depozitare erau berechet, plus două băi. Iar apartamentul era din 1980 toamna, în perioada Războiului Rece și a frigului. Cu toate astea, noi aveam două băi, două balcoane, bucătărie mare, cameră de zi bine gândită... OK, finisajele nu erau grozave: un perete era un pic strâmb, cel dintre bucătărie și hol. Ai mei au vândut apartamentul și s-au mutat la casă.