Democrația este percepută ca un spațiu politic al oamenilor, dar realitatea este că trăim într-o comunitate mixtă, pe care o împărtășim cu animalele non-umane. Deciziile politice le afectează deopotrivă. Prin urmare, de ce nu am include animalele în comunitatea noastră politică? Filosofi contemporani au început să discute despre democrație inter-specii.
„Animalele pe care le-am făcut sclavii noștri, nu ne place să le considerăm egalii noștri”, spunea Charles Darwin despre modul în care ne raportăm la animalele domestice. La aproape două secole de la afirmația lui Darwin, din ce în ce mai mulți teoreticieni politici discută despre democrație inter-specii și admit necesitatea de a include și celelalte animalele în mecanismele democratice. O viziune progresistă asupra politicii înseamnă să luăm în considerare și interesele animalelor non-umane în determinarea binelui public. Acest pas ridică o serie de provocări: Cum includem animalele în comunitatea politică și ce presupune asta? Ce statut politic ar trebui să acordăm animalelor? Ar putea animalele să dispună de drepturi civile și politice? Cum reprezentăm politic animalele non-umane? Ce design instituțional este necesar pentru a garanta dreptatea pentru toate animalele?
O contribuție decisivă în această discuție publică o au doi filosofi canadieni, Sue Donaldson și Will Kymlicka. Ei dezvoltă proiectul Zoopolis, în care susțin că domesticirea animalelor este, la fel ca importul de sclavi, o nedreptate istorică. Așa cum s-a întâmplat în cazul sclavilor africani aduși cu forța în America, domesticirea animalelor a implicat o serie de nedreptăți, cum ar fi constrângerea forțată a libertății, alterarea trăsăturilor genetice prin reproducere selectivă, debilizarea și docilizarea animalelor - toate acestea cu scopul de a deservi exclusiv interesele unor oameni. Procesul de domesticire a adus animalele în starea de dependență de oameni și le-a privat de posibilitatea de a exista în mod independent de noi. În mare, domesticirea animalelor a însemnat exploatarea lor. Pornind de la premisa că exploatarea animalelor ar trebui abolită, unele voci au susținut că ar trebui să oprim reproducerea animalelor domestice până în punctul în care această categorie de animale nu mai există și avem doar animale care pot fi independente de noi. Aceasta este cunoscută ca paradigma aboliționistă. Să fie, oare, aceasta soluția dreaptă?
O alternativă este să egalizăm statutul politic al animalelor non-umane. Cum expatrierea sclavilor de culoare din America în Liberia nu a constituit o modalitate de reparare a nedreptății, nici ideea de a produce extincția animalelor domestice,, propusă de unii teoreticieni ai drepturilor animalelor, nu reprezintă altceva decât o agravare a nedreptății originare. Soluția dreaptă este conferirea statutului de co-cetățean.
Când aducem noi veniți în societatea noastră, pe durată permanentă, le datorăm acestora, cât și descendenților lor, calitatea de membri sub forma cetățeniei. (Zoopolis, 2011)
Proiectul Zoopolis ne provoacă să recunoaștem o realitate socială: trăim într-o comunitate mixtă, pe care o împărtășim cu alte animale, iar apartenența acestor animale trebuie să se reflecte la nivel politic. Cetățenia, susțin Donaldson și Kymlicka, nu este o recunoaștere a anumitor capacități cognitive, ci „o relație dintre aceia care coabitează într-un teritoriu comun și sunt guvernați de instituții comune” (Zoopolis, 2011).
Propunerea celor doi a stârnit multe reacții. În mod tradițional, cetățenia este asociată cu participarea politică activă și cu rolurile cetățenești de a merge la vot și de a dezbate politici publice. De asemenea, când ne gândim la titlul de cetățean, ne ducem cu gândul la responsabilitățile cetățenești. Avem intuiția că nu putem atribui responsabilități cetățenești unor animale și, prin urmare, nu le putem conferi un astfel de statut politic.
În fond, de ce am fi reticenți la ideea de animale co-cetățeni? Moștenirea antropocentristă ne determină, în parte, să favorizăm interpretări reducționiste și raționaliste ale conceptelor politice. Paradigma antropocentristă privește omul ca măsură a tuturor lucrurilor și definește conceptele politice pornind de la trăsăturile ființei umane. Astfel, conceptul de cetățenie este definit pornind de la standardul gândirii raționale. În această cheie de interpretare, abilitățile de a coopera și de a ne conforma la norme sociale sunt percepute ca un rezultat al reflecției raționale. În sesiunile de dresaj, câinii cooperează, iar în urma dresajului, ei ajung să se conformeze unor reguli, chiar dacă nu înțeleg rațiunea acelor reguli. Însă dincolo de discuțiile în jurul cetățeniei animalelor domestice, din ce în ce mai mulți teoreticieni admit necesitatea de a reprezenta politic animalele non-umane și ne provoacă să găsim noi concepte care să surprindă calitatea de membru a animalelor domestice.
Omul, unicul animal politic?
Ca să înțelegem mai bine de unde a pornit modalitatea prin care privim astăzi raporturile politice dintre noi și celelalte animale, merită să facem un ocol în istoria gândirii antice.
Cu mai bine de două milenii în urmă, Aristotel numea omul zoon politikon, un animal social și politic. De-aici s-a propagat credința că organizarea politică este o activitate exclusiv umană. Dar etologia subminează ideea de unicitate a omului ca zoon politikon. Celebrul primatolog Frans de Waal documentează o varietate de situații în care cimpanzeii se luptă pentru putere. Tinerii masculi ambițioși formează coaliții și încep să conteste ordinea existentă.
Ar fi, oare, Aristotel de acord cu Frans de Waal? Dacă ne uităm cu atenție în lucrările lui Aristotel, vedem că termenul zoon politkon poate fi interpretat în mai multe sensuri, în funcție de lucrarea în care apare (Istoria Animalelor, Etica Nicomahică, Politica). Așa cum reiese din Politica și Istoria Animalelor, dimensiunea politică pe care o are în vedere Aristotel referă la un mod de viață organizat, bazat pe cooperare între indivizi în vederea atingerii unor beneficii comune. Însuși Aristotel sesizează că putem observa un astfel de mod de viață și în rândul animalelor non-umane, cum ar fi în cazul comunităților de albine sau furnici. Așadar, Aristotel nu pare să fi considerat ființa umană ca singurul animal politic. Credea, în schimb, că omul este cel mai politic dintre toate animalele. Statutul elevat al omului în planul politic era conferit de faptul că omul are limbaj (logos). Se considera că animalele non-umane au o voce (phonè), dar nu și logos. La vechii greci, logosul însemna limbaj încununat de rațiune, care ne ajută să ne articulăm interesele și să distingem între bine și rău.
De ce omul este o fiinţă a cetăţii, mai mult decât orice albină şi decât orice animal de turmă, e limpede. Natura nu creează nimic în zadar, afirmăm noi, iar dintre viețuitoare numai omul are vorbire. (Politica 1.1253a)
Moștenirea aristotelică a configurat teoriile politice care au tratat capacitățile raționale drept un criteriu în funcție de care stabilim marginile comunității politice. Lipsite de logos, animalele au fost excluse din comunitatea politică. Consecința excluderii a fost ignorarea intereselor animalelor în determinarea binelui public.
Problema cu această abordare este că nu doar animalele non-umane sunt lipsite de logos (capacitatea de a reflecta și de a dezbate politici publice), ci și mulți oameni. Ar însemna oare ca persoanele cu dizabilități cognitive severe să fie excluse din comunitatea politică, să li se ignore interesele? Intuiția celor mai mulți dintre noi este că o astfel de situație ar fi nedreaptă. Dar dacă în raport cu oamenii nu considerăm că lipsa unor capacități ar justifica excluderea lor din comunitatea politică, de ce am considera astfel în raport cu celelalte animale? Practica ne arată că apartenența la o comunitate politică nu este determinată de capacitățile cognitive, ci de natura relațiilor noastre.
Conviețuim cu unele animale, iar relațiile noastre cu animalele sunt inevitabile. Chiar dacă nu avem contact direct cu multe animale, nu înseamnă că viețile noastre nu se intersectează în niciun fel cu ale lor. În 2019, o balenă cu cocoașă din Filipine a murit de subnutriție și deshidratare după ce în burta ei s-au găsit 88 de kilograme de deșeuri de plastic. Știința ecologiei ne spune că suntem interconectați. Dacă acceptăm acest fapt, înseamnă că atunci când luăm decizii pentru oameni, noi decidem și pentru celelalte animale. Cu o lună în urmă, un urs tânăr a murit accidentat de mașină pe un drum din România. Deciziile cu privire la construcția autostrăzilor au condus la segmentarea habitatului natural al animalelor sălbatice. Aceasta este o consecință a faptului că deciziile luate la nivelul Ministerului Transporturilor n-au ținut cont de nevoile animalelor sălbatice de a traversa teritorii extinse.
Reprezentarea politică a animalelor non-umane
Chiar dacă animalele non-umane ar fi sau nu considerate co-cetățeni, tot ar fi necesar să le dedicăm instituții politice care să se ocupe de bunăstarea lor. Cum animalele non-umane nu pot să voteze, trebuie să găsim modele alternative pentru reprezentarea lor politică. În vara acestui an, Germania a instituit primul comisar pentru bunăstarea animalelor la nivelul guvernului federal. Ariane Kari, de profesie medic veterinar, e specializată în bunăstarea animalelor și va reprezenta interesele animalelor non-umane la nivel politic. Se va asigura că procesul legislativ ia în considerare bunăstarea animalelor, va fi persoana de legătură cu organizațiile și oamenii preocupați de protecția animalelor, va oferi consiliere în probleme legate de animale și va contribui la dezvoltarea continuă a protecției animalelor, atât la nivel național, cât și internațional. De asemenea, Kari promite să promoveze subiecte legate de bunăstarea animalelor, fapt pentru care va dezvolta programe educaționale despre nevoile celorlalte animale. Motto-ul cu care își promovează activitatea este „Cunoașterea protejează animalele”. Activitatea Arianei Kari este menită să fie independentă din punct de vedere politic, iar dacă ne uităm bine, funcția ei este similară cu instituția ombudsmanului (denumită și Avocatul Poporului în România). Ombudsmanul sau Avocatul Poporului au rolul de a se asigura că deciziile autorităților publice respectă interesele cetățenilor. Înființarea unei instituții de tip ombudsman pentru animale a fost una dintre ideile susținute în discuția academică pe tema reprezentării politice a animalelor și iată că acum a fost pusă în practică în forma comisarului federal pentru bunăstarea animalelor.
În 2020, România a înființat Poliția Animalelor, o instituție care are rolul să intervină în cazurile de violență asupra animalelor. Chiar dacă modul în care funcționează instituția poate fi îmbunătățit, înființarea ei reprezintă un progres în ceea ce privește consolidarea instituțională a protecției animalelor. O instituție de suport în asigurarea dreptății pentru animale ar putea fi avocatul animalelor.
Antoine Francois Goetschel a ocupat timp de aproape patru ani funcția de avocat al animalelor la Zurich, unde a reprezentat interesele animalelor în curțile de justiție, în cazuri de violență asupra animalelor. Goetschel se asigura că legea este aplicată, cerceta precedente judiciare și propunea pedepsele pe care să le primească inculpații prin comparație cu gravitatea altor cazuri de violență asupra animalelor. În plus, se putea implica și în stadiul incipient al anchetelor. Unul dintre sutele de cazuri de care s-a ocupat a vizat maltratarea unor cai. La început, cazul nu a fost luat în considerare de către autorități, dar Goetschel a reușit să deschidă ancheta în instanță, determinând autoritățile să audieze martori și să-l aducă pe proprietarul cailor în sala de judecată. Motivația lui Goetschel pentru activitatea lui provine dintr-o experiență personală care l-a șocat. S-a hotărât să devină o voce pentru animalele non-umane după ce o intervenție medicală l-a lăsat fără glas timp de 10 zile. Neputința de a vorbi l-a determinat să reflecteze la problemele cu care se confruntă animalele non-umane, în special animalele de fermă. „Pentru mine, această privare de posibilitatea de a mă exprima a fost o experiență adâncă, pentru că îmi place să vorbesc mult. M-am simțit solidar în mod special cu animalele de fermă, care nu au posibilitatea de a se exprima și m-am uitat la bunăstarea animalelor cu alți ochi.”
Alte propuneri de reprezentare politică vizează înființarea unor autorități publice independente, cum ar fi biroul pentru „apărătorii mediului înconjurător”, care ar urma să se asigure că interesele speciilor non-umane, precum și interesele generațiilor viitoare sunt luate în considerare la nivel politic decizional. Întrebările cu privire la reformele instituționale necesare pentru asigurarea reprezentării politice a animalelor non-umane sunt încă deschise. Ce trebuie, totuși, să luăm în calcul este că reprezentarea politică a animalelor, pe lângă delegarea unor oameni care legiferează în interesul animalelor, include și crearea unor spații în care animalele se pot manifesta, astfel încât oamenii să le cunoască mai bine. Un astfel de spațiu este sanctuarul, unde animalele sunt îngrijite de oameni fără a fi exploatate, pot bucura de spațiu de mișcare, nu sunt constrânse să facă anumite activități și pot interacționa liber cu ceilalți (fie oameni sau alte animale). Într-un sanctuar, animalele au oportunitatea să-și exprime preferințele și să facă alegeri pe care oamenii le pot observa. În România avem, spre exemplu, Sanctuarul Nima, Spirit Animals Sanctuary, dedicate animalelor de fermă, și Libearty Sanctuary, sanctuarul de urși de la Zărnești.
Când vine vorba de spații, e bine să conștientizăm că nu doar camerele din Palatul Parlamentului sunt un spațiu politic, ci și strada. Când avem parte de manifestații stradale cu miză socială, strada devine un spațiu politic. Animalele non-umane pot fi reprezentate și în stradă.
Degeaba avem o voce dacă nu e nimeni să ne asculte
În politică nu avem nevoie doar de buni vorbitori, ci și de buni ascultători. Eva Meijer, autoarea cărții When Animals Speak, atrage atenția asupra unui fapt adesea pierdut din vedere: participarea politică autentică presupune prezența unor persoane care știu să asculte. Meijer susține că accentuarea unilaterală a importanței pe care o au capacitățile discursive ale omului a condus la pierderea din vedere a dimensiunii ascultării.
Ascultarea este la fel de importantă pentru a avea o conversație politică semnificativă, iar participarea în dezbaterile politice contează doar dacă cei implicați sunt ascultați. (Meijer, The Philosopher)
Din păcate, planul dezbaterilor politice se transformă adesea într-un spațiu al monologului, în care oamenii își apără propriile viziuni. Însă capacitatea noastră lingvistică de a articula interesele proprii nu asigură succesul procesului de participare politică - „pentru o deliberare de succes, ascultarea este o condiție necesară”. Ascultarea se apleacă către celălalt, se deschide spre dialog.
Așadar, reprezentarea politică a animalelor implică și disponibilitatea noastră de a le asculta. Pentru cei mai mulți oameni, animalele non-umane sunt mute. Dar pentru a avea o voce nu e necesar să vorbești în cuvinte. Găinile folosesc semnale de alarmă personalizate pentru diferiți intruși, indicând locația amenințării (dacă vine de sus sau de la nivelul solului). Porcușorii de Guinea șuieră atunci când sunt excitați și clănțăne din dinți atunci când sunt stresați.
A asculta animalele înseamnă inclusiv să învățăm să le privim. În relație cu animalele non-umane, ascultarea și privirea sunt două fețe ale aceleiași monede. Limbajul corporal este plin de semnificații. Dacă vrem să ne antrenăm abilitatea de a asculta și alte animale, este necesar să să explorăm variatele forme de limbaj ale acestora, să depășim concepția potrivit căreia limbajul uman este unicul model lingvistic adecvat pentru exprimarea intereselor și să privim modurile de viață ale celorlalte animale cu mai multă curiozitate. Iar dacă vrem să ascultăm animalele și în plan politic, atunci e bine să ne exersăm imaginația. Visez la o democrație multi-specii, în care standardul incluziunii nu s-ar aplica doar în raport cu membrii speciei umane, și unde dreptatea este garantată pentru toate animalele.
Foto principală: Arhiva Fortepan
