Timp de aproape un an am lucrat la o serie video-documentară despre relațiile noastre cu animalele. M-a interesat să aflu cât loc ocupă animalele în viața noastră, ce roluri le-am alocat, care e impactul civilizației sapiens asupra lor și cum putem reclădi legăturile bazate pe respect dintre noi și restul animalelor non-umane. Când am început să lucrez, m-a străfulgerat amintirea unei experiențe pe care o trăisem în copilărie și pe care trebuie să o povestesc ca să înțeleg de ce am făcut seria asta.
Prin anii ’90, bunica mea a decis să ne cumpărăm o casă la țară. Împreună cu mama a găsit o casă într-o comună maghiară numită Săvădisla (Tordaszentlászló). Am început să petrecem sfârșiturile de săptămână acolo. Când mama, bunica și uneori tata lucrau prin grădină, sora mea mai mare și cu mine mergeam să explorăm împrejurimile. Nu am reușit să ne alăturăm vreunei găști de prin zonă, dată fiind bariera lingvistică. Așa că hălăduiam pe dealuri împreună cu un câine comunitar de-al locului, pe nume Bodriș. Prima mea gașcă din copilărie - Ruxandra, Bodriș și cu mine.
Mergeam împreună cu ei pe un drum agricol lăturalnic, când am dat de o haită de câini ciobănești de la o stână coborâtă toamna la saivan. Dulăii stânei n-au reacționat bine la Bodriș și au început să latre, să mârâie și să o ia la goană spre noi. Ruxandra și cu mine ne-am speriat teribil și am zbughit-o spre drumul asfaltat pe unde mai circulau mașini. În alergătura noastră, nu m-am uitat deloc în spate, deși auzeam lătrăturile și schelălăielile lui Bodriș și ale ciobăneștilor. Am ajuns la asfalt, noi doi fără câine. Încă se auzeau lătrături dinspre câmp. Am fugit spre curtea casei noastre, aflată la vreo 300 de metri mai la vale.
După ce le-am povestit alor noștri ce ni s-a întâmplat, am fost certați, probabil urecheați că ne-am abătut așa departe, dar n-a contat deloc. Ruxandra și cu mine eram terminați la gândul că Bodriș nu s-ar mai întoarce, căzând victimă ciobăneștilor și sacrificându-se pentru noi. Până atunci nu mai simțisem așa o grijă puternică, venită din teroarea de a pierde pe cineva drag.
Bodriș a apărut după vreo oră, bătut și cam avariat. Câinele ăsta a devenit cea mai cool cunoștință a mea. El ne-a salvat, el era cel mai dur pe care-l cunoșteam, cu el ne înțelegeam cel mai bine. Una peste alta, câinele ne era cel mai de seamă tovarăș căruia îi datoram acum viața. Weekend de weekend ne întâlneam cu el când veneam la Săvădisla. De fiecare dată ne bucuram că putem să-l hrănim cu resturile adunate de la prânzurile de peste săptămână. Asta e o prietenie din copilărie, care nu se uită. S-a terminat nedrept și brusc, atunci când sătenii mi-au trimis cel mai bun prieten sus la munte, la o stână din Apuseni.
Povestea asta a avut un mare impact asupra mea și a surorii mele. Amândoi știm, grație lui Bodriș, că un animal non-uman e la fel de bun ca unul uman. Știm că o ființă care nu ne vorbește limba și care nu se deplasează în două picioare ne-a fost prieten de nădejde când am avut nevoie.
Cu Bodriș în minte, am privit mereu circumspect spre antropocentrism - „convingerea morală că numai oamenii posedă valoare intrinsecă,” după cum o definesc într-un articol Lissy Goralnik și Michael Paul Nelson, doi cercetători care urmăresc legăturile dintre etică și mediu. „Spre deosebire de oameni, toate celelalte ființe au valoare doar în capacitatea lor de a servi oamenii sau în valoarea lor instrumentală.” N-am putut vreodată să accept sau să cred că Bodriș mi-ar fi inferior în vreun fel sau că ar avea valoare doar ca instrument al voinței mele. În fond, întreg curentul antropocentrist este o ficțiune a civilizației noastre, la fel cum sunt banii sau codurile de legi. De la revoluția agrară încoace, noi, sapienșii, ne-am clădit o civilizație care are nevoie să-și inventeze astfel de ficțiuni și concepte abstracte, pentru a funcționa. Probabil că astfel am ajuns convinși că putem dispune cum dorim de mediu și de animalele non-umane, fără să ne punem propria lume semi-ficțională în pericol.
Am dat un exemplu de o versiune îngustă a antropocentrismului, care nu reflectă relațiile ecologice complexe ce definesc și susțin viața oamenilor, tocmai pentru a sublinia nevoia unei repoziționări conceptuale. Cred că nevoia de a lărgi perspectiva antropocentristă, în așa fel încât să putem înțelege oamenii într-un context ecologic mai larg, este un act de trezire pe care suntem datori să-l facem. Homo-sapiens rămâne o specie plasată la apexul dezvoltării, dar dependentă de tot ce o înconjoară.
În seria de scurtmetraje documentare Și animalele?, care va fi proiectată mâine seară la Rezidența9, mi-am dorit să explorez această reconfigurare a relațiilor noastre cu alte specii. Am vrut să aflu cât loc mai au animalele în lumea noastră și cum își duc veacul pe lângă dezvoltarea noastră haotică din ultimele decenii.
Fiindcă lucrez în domeniul protecției animalelor și de câțiva ani sunt și îngrijitor la un adăpost pentru câini fără stăpân, am început primul episod al seriei urmărind-o pe Valentina Ichim, o femeie din București care, după job, își dedică timpul sterilizării și hrănirii câinilor fără stăpân de prin periferia sudică a Bucureștiului. Lupta doamnei Ichim nu e doar una pentru animale, e și un mod de a-i ajuta pe oameni care nu-și pot permite multe, dar care au adunat câini abandonați pe lângă ei. Paznicii de balastiere abandonate, văcarii, oierii sau oamenii care s-au izolat de societate sunt printre cei care împart frățește câmpia din sudul metropolei cu tot felul de ființe non-umane.
Timp de jumătate de an, am documentat activitatea celor de la organizația Visul Luanei. Animale sălbatice lovite de mașini, intoxicate cu alicele de plumb din puștile vânătorilor, dislocate din mediul lor de proiecte imobiliare intruzive, maltratate, hăituite de câini abandonați sau atacate de pisicile celor mutați prin habitate care ar trebui ocrotite, toate ajung la echipa de medici veterinari de aici. Roxana, Oana, Teodora, Alexandra și Ovidiu sunt real life heroes: ei tratează animalele cu conștiința că fiecare dintre ele e un individ indispensabil pentru întreg sistemul vieții. Fiecare pacient salvat și readus în mediul natural e o victorie și un simbol al rezilienței, mărturie că putem să ne respectăm și ajutăm reciproc.
În următoarele episoade am explorat modele de coabitare. M-am întâlnit cu Radu Moț, membru al Asociației Zarand. El este unul dintre experții care au reușit să oprească excavarea unui deal care asigură legătura naturală dintre lanțurile munților Apuseni cu cei Meridionali și care urma să fie ras pentru a face loc unei autostrăzi. Datorită muncii sale metodice, dealul și zona împrejurătoare au fost catalogate ca fiind indispensabile mobilității animalelor sălbatice și ciobanilor din zona Hunedoara-Timiș. Astfel, astăzi se sapă un tunel pe sub dealuri care păstrează această legătură naturală, una dintre cele mai importante din Europa. Este un exemplu model de a concepe infrastructura necesară oamenilor, ținând cont și de nevoile animalelor.
În cele mai scurte episoade, m-am întâlnit cu „pisicarul” - administrator de bloc într-o comunitate de bucureșteni împarte cu respect curtea blocului cu o comunitate de pisici - și cu „nen'tu Cuculac”. Așa mi s-a prezentat un sătean din Bărăgan, care se chinuie să-și hrănească vaca de care depind el și familia sa, după ce seceta din ultimul an i-a distrus toată iarba de pe izlaz. Acest din urmă scurt metraj îl puteți vedea aici, urmând ca restul episoadelor să fie publicate săptămânal pe Scena9, în fiecare joi.
Ce încerc să arăt prin seria de scurte documentare e că am ajuns într-o fază de dezvoltare care poate acomoda soluții făcute cu respect față de specii care, la rândul lor, nolens volens, ne asigură funcționarea ecosistemelor naturale fără de care n-am mai fi nimic. Istoricul american Lynn White Jr. descrie într-un eseu intitulat The Historical Roots of Our Ecological Crisis relația noastră antropocentrică cu lumea naturală ca fiind responsabilă pentru actuala criză de mediu. Pentru a ne remedia problemele ecologice, trebuie să ne reexaminăm viziunea asupra lumii, scria White Jr., care cerea încă din anii `60 o „comunitate morală mai incluzivă”.
Consider că aplicarea moralei, din nou o construcție fictivă a oamenilor, în relație cu mediul natural poate să fie problematică. Nu putem spune că animalele sau plantele își însușesc vreun cod moral, ci mai degrabă își însușesc un fapt - depind una de alta pentru a exista.
În copilărie, eu și sora mea n-am avut nici o problemă etică să acceptăm un câine pe nume Bogriș ca egalul nostru. Nici nu puteam concepe altceva. Vreau să cred că undeva în străfundurile noastre știm intuitiv că trăim într-un colectiv inedit de ecosisteme și specii, unde fiecare viață posedă o valoare intrinsecă și merită respectată. Am realizat seria Și animalele? ca o recunoaștere a acestei valori.
Seria „Și animalele?” va fi proiectată mâine, 16 noiembrie, de la ora 19, la Rezidența9 din București. După proiecție, sunteți invitați să-i cunoașteți și să intrați în dialog cu protagoniștii filmelor. Fiecare dintre cele cinci episoade va fi publicat în fiecare joi pe Scena9, începând de mâine.
