Muzică / Descoperiri

La jumătatea drumului

de Filip Standavid

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 25 septembrie 2020

Dac-ai avut norocul să ajungi cât de cât întreg la vârsta adultă, două lucruri ar trebui să fie certe: ăsta ești, altul mama nu mai face. Ăștia suntem, alți prieteni nu mai căpătăm.

Nu sunt excluse surprizele, desigur, dar în cazul celor mai mulți obiceiurile, așteptările și trăsăturile majore s-au cristalizat.

Ceea ce, dacă ești muzician din cultura pop(ulară), e lucrul dracului: puține alte industrii se comportă mai brutal și mai nemilos cu cei (și mai ales cu cele) care-au trecut de o anumită vârstă. Dai și tu bună ziua și ți se răspunde tot cu „OK, boomer"!

Cum prima regulă a rock'n'roll-ului rămâne, totuși, "Cântă despre viața de zi cu zi și despre lucrurile pe care le cunoști", cea mai bună trupă indie britanică relativ recentă de care n-a auzit (mai) nimeni tocmai ce ne-a cadorisit cu un triumf de album, The Universal Want - rock despre viața unor oameni trecuți deja de prima tinerețe, cu neveste și copii pe-acasă și cu grija zilei de mâine.

În perioada în care The Strokes, The Libertines și Arctic Monkeys ieșeau la suprafață, prea puțină lume a mai avut răbdare și pentru Doves. Și zău că e păcat. Dacă pentru nimic altceva, măcar pentru bobul de speranță pe care ți-l poate da, în 2020, un vers precum "We're just prisoners of these times/Although it won't be for long".

Prisoners - și, de fapt, mai tot albumul - nu încearcă să reinventeze roata și s-o forțeze apoi să încapă în cufărul dreptunghiular al timpurilor. O chitară musculoasă, o secție ritmică persistentă (despre care va mai veni vorba) și un mesaj dulce-amărui, dar sincer și ușor de înțeles:  "Da, e cam nasolită treaba, dar ce credeai, că viața e ca să-ți placă"?

După aproape un deceniu de pauză, surprinzătoare sunt prospețimea și pofta de viață care alimentează acest album - de la Afrobeat-ul apăsat din deschidere (Carousels) până la sintetizatoarele vintage strecurate discret în I will not hide sau la scurta excursie în Madchesterul nouăzecist din piesa-titlu, The Universal Want sună mult mai puțin nostalgic decât te-ai aștepta și mult mai experimentat-înțelept, dacă vreți: după cum spuneam, dacă întâmplarea face c-ai ajuns cam pe la jumătatea vieții, poate că e mai rezonabil să nu încerci să te comporți de parc-ai fi cel mai cool din curtea școlii.

Și nici maturizarea nu e obligatoriu să fie totuna cu staza, acreala, cu falsa mulțumire de sine - poți simți cum meșteșugul se dovedește de folos în Cathedrals of the Mind, de pildă, nu numai din cauză că instrumentele acustice și cele electronice stau de minune laolaltă, dar și pentru că trucuri vechi de când lumea - pauza strategică urmată de o deturnare rapidă a direcției, frazele repetate/modificate ușor în puncte diferite -  "umflă" cântecul, îl ridică, îi dau o gravitate pe care n-ai fi bănuit-o inițial.

La fel de bine funcționează tradiționalul dialog dintre bas și tobă: cu excepția revoluționarilor de tip Jack White, secția ritmică e fundația pe care se construiește - în rock - orice cântec, iar ea funcționează ceas în amintitul Prisoners sau în mai meditativul Cycle of Hurt.

Iar atunci când instrumentației impecabile i se adaugă alte tradiții britanice, cum ar fi descrierea sardonic-îndrăgostită a unui orășel de provincie sau cea indecisă a simptomelor unei boli, întregul demers capătă dimensiuni mai profunde, iar mesajul se articulează decisiv: "You crashed into my universe/I don't know if it's a blessing or a curse/And I feel your presence pressing on a nerve/I need to end this cycle of hurt" - boala ca poveste de dragoste sau lumea, contradictorie și angoasantă, ca fascinație eternă?

În ceea ce mă privește, lovitura de maestru vine abia spre final, când Mother Silverlake explodează, pur și simplu: percuția insistentă refuză să-ți lase vreun moment de respiro, chitara aproape că acceptă să joace rolul secundar, iar două voci contrastante, dar prietene, se iau la-ntrecere.

Dacă ești atent și la ceea ce spun, e foarte posibil să ți se-nmoaie, pe nesimțite, și genunchii. Nu-i deloc de colea pentru niște oameni trecuți deja de prima tinerețe, cu neveste și copii pe-acasă și cu grija zilei de mâine:

I believe, I believe, I believe

That we will meet again 

Just know there's a reason to love again, hey!

I believe, I believe, I believe,

That we will meet again

Just a feeling to reason to love again

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK