Undeva la capătul unor scări de piatră, cu o biserică în dreapta și cer italian deasupra, la granița dintre artă contemporană, mesaj politic, poezie și zonă editorială, se află un chioșc. Mic, doar 4 metri pătrați de spațiu infinit, scrie pe firma luminoasă. Suntem în Perugia, în centrul Italiei și o gheretă de ziare a răsărit parcă de nicăieri ca să scuture lumea de praf.

Se numește Edicola 518 și înăuntru nu vei da peste un moșneag bonom care să îți vândă bilete la loterie sau ultimul cancan, ci peste un tânăr fondator de proiecte de artă, scriitor, vânător de reviste de nișă, anarhic și caraghios (de obicei toate la un loc). Se numește Edicola 518 („edicola” înseamnă „stand de ziare”) pentru că așa figura în registrul distribuitorului regional de ziare, unul din multele chioșcuri anonime, un alt punct pe hartă și o doamnă care le anunța venirea: „Au venit băieții de la 518!”. Au păstrat acest nume și l-au făcut al lor, iar acum, la doi ani de la deschidere, acei patru metri pătrați au reușit să trezească orașul cu evenimente și lecturi, discuții aprinse și articole, reviste, cărți și bijuterii editoriale din toată lumea, târguri internaționale de arte și carte. Recent și-au mai găsit o bucată de infinit, în Veneția, în cadrul unui design-shop local (Declare). Și abia au început.

Antonio Brizioli la Edicola 518, fotografie de Alberto Brizioli

Originile grupului și proiectului apar în 2014 la Milano, îmi povestește Antonio Brizioli, inițiatorul și cofondatorul peste care dai de cele mai multe ori la chioșc atunci când nu e prea ocupat să urzească vreun plan de cucerire a lumii. Acolo a studiat Istoria Artei Contemporane, s-a implicat în Isola Art Center – proiect artistic și prim muzeu de artă contemporană, dar și bastion de rezistență urbană într-un cartier pe cale să fie distrus pentru ridicarea de noi zgârie-nori. Aici, de altfel, îi cunoaște pe Antonio Cipriani, Valentina Montisci (ambii jurnaliști) și pe Kristina Borg (artistă malteză) și împreună lucrează la „ideea de a găsi ceva care să lege arta de dorința de a povesti despre teritoriu, de a lucra la limita dintre artă și editorial”.

După încheierea studiilor, Antonio se întoarce în Perugia, unde nu are de gând să rămână. Pentru că un oraș mic, amorțit și scuturat din când în când fie de momente inoportune de faimă internațională (vezi cazul Amanda Knox), fie de titlul de „capitala drogurilor” în Italia, nu te inspiră musai la o carieră de cercetare în artă contemporană. Sau? Antonio începe să scrie o rubrică în ziarul „Corriere dell'Umbria” și o numește „Emergenze” („Urgențe”), inspirat tocmai de un discurs mediatic și social copleșit numai de urgențe și-alte nenorociri. De aici până la numărul zero al publicației visate și puse pe picioare de cei patru nu a lipsit mult și, jucându-se cu ambiguitatea termenului, l-au numit tot Emergenze (care în italiană înseamnă „urgențe”, dar are și sensul de „emergențe”). „A e-merge înseamnă să te arunci contra curentului, să îți iei un pic de avânt ca să ieși din apă, să nu te lași tras la fund. „Emergenza” era un „vox media”, unul dintre acei termeni pe care romanii îl foloseau atât în sens negativ, cât și pozitiv, în funcție de context. Secolele au cristalizat cuvântul într-o conotație negativă. Noi speculăm acel sens uitat, oscilând între polii acestei contradicții. „Emergenze” reprezintă ambiguitatea descoperirii”, scrie în manifestul de pe site.

Pornind de la o joacă luată în serios, publicația a funcționat atât ca o portavoce pentru ideile echipei, cât și ca un apel de a scoate la lumină posibile dinamici contemporane într-un orășel axat mai degrabă pe promovarea trecutului, decât pe construirea unui prezent relevant cultural: „până la urmă am înțeles că însuși faptul că nu exista ceva interesant aici reprezenta un context prielnic. Pentru că în orașe precum Milano e un bombardament creativ constant, se întâmplă un milion de chestii, multe dintre ele și prostii, dar oricum ajung toate să se circumscrie mai degrabă unei logici de eveniment, să fie mai mult o chestie de a merge de colo-colo. Și e acea senzație că până la urmă oamenii nu rămân efectiv cu ceva de pe urma lor.” Perugia, în schimb, apare ca o combinație eclectică de spațiu mic cu un țesut urban vibrant, cu o alchimie de oraș tânăr, universitar care se întâlnește undeva de-a lungul zidurilor etrusce cu un puternic spirit local, și care o transformă în terenul fertil perfect pentru ideile grupului Emergenze.

Riprendere il filo, fotografie de Alberto Brizioli

Numărul zero al revistei debutează, așadar, în forță, dublat de operațiunea Riprendere il filo (Reluarea firului), proiect artistic pornit de artista Kristina Borg, realizat la Milano, San Lauro Cliento și apoi în Perugia: puncte simbolice din oraș erau conectate între ele cu un fir roșu, membrii echipei intrând în casele oamenilor, vorbind cu ei, dialogând despre probleme, soluții, idei, critici. Operațiune în care trecătorul conta la fel de mult ca artistul, care a stârnit multe dezbateri și interpretări, a adunat fani și reclamații, a rezistat vântului de sfârșit de iarnă: la final, însă, tot orașul știa de grupul Emergenze. Publicația a mers înainte preț de cinci numere, fiecare explorând o tematică anume, fiecare generat de o redacție deschisă și nomadă, și de cele mai multe ori asociat și unei inițiative artistice. Sau ca un răspuns caraghios la critici: ultimul număr se declara primul ziar din lume fără o linie editorială, ca un mic mișto de rămas-bun. S-au oprit acolo, concluzionând că au făcut toate experimentele posibile în acel format după un tiraj de 1000 de bucăți epuizate aproape integral pentru fiecare număr, în condițiile în care nu exista o distribuție (infinitul, însă, deja prindea formă). Între timp, grupul suferă mutații, alăturări – apar Alberto Brizioli (responsabil cu latura foto-video a proiectului), Paolo Marchettoni și Luca Mikolajczak (studenți, jurnaliști, visători) –, dar și sustrageri, cum îi șade bine unui organism viu.

Revista „Emergenze”, fotografie de Alberto Brizioli

Bine-bine, viu, artistic, idealist, frumos, știm și vrem cu toții, dar bani de unde au avut? Antonio îmi spune că nimeni nu a scos vreodată vreun un ban din buzunar: pentru numărul zero au beneficiat de un minim ajutor financiar din partea Primăriei Perugiei, apoi fiecare număr și proiect s-au finanțat ordonat, frumos, din precedentul – vânzări, evenimente, totul creat de ei, ca să nu se folosească de cârje și condiționări externe: „sigur că cel puțin la început am făcut toți muncă neplătită, dar pe de altă parte e o muncă făcută pentru tine însuți, deci...nu e ca și când te plătește careva ca să inventezi lucruri, nu în ziua de azi, cel puțin” - zău că sună ușor când o zice așa.

Au continuat să (se) inventeze: pe 1 iunie 2016 se inaugura un „nou spațiu revoluționar din inima Perugiei, un chioșc abandonat și recuperat cu puterea artei și a poeziei, cu o selecție cu ce-i mai bun din lumea editorială italiană și internațională, unde vor veni oaspeți din întreaga lume, unde promitem să nu vă plictisim niciodată, ci să vă luăm ideile și să le transformăm în acțiuni ce merg dincolo de spațiu și timp.”

Prima idee transformată într-o acțiune era chiar asta: un stand de ziare abandonat la capătul unor scări lângă biserică și o sclipire de moment - aveau, ce-i drept, nevoie de un spațiu în care să se desfășoare artistic. Au vorbit cu moșneagul proprietar, au achiziționat coșmelia la un preț derizoriu (nu prea e mare căutare pe domeniu, mai ales de când s-a strigat că printul a murit) și apoi au stat și s-au întrebat ce-i de făcut. Au aflat rapid că să ai un chioșc de ziare presupune un lanț impersonal de distribuții fără prea mare noimă, la al cărui capăt te afli tu care vinzi liniștit publicații și accesorii diverse, așteptându-ți iminenta dispariție - ceea ce, firește, pentru ei nu avea niciun sens. Așa că au devenit primul și singurul stand de ziare din Italia care nu lucrează cu distribuitorii mari și nici nu vinde ziare, ci se încăpățânează să-și găsească un furnizor mic, să aducă cele mai nișate și interesante publicații la nivel internațional (Luncheon, Migrant, Vestoj, Cook_inc, Elephant, Racquet, Toilet Paper sau proaspătul Kajet de la noi sunt doar câteva exemple), să lucreze cu edituri de artă și în același timp, să își păstreze numele de botez, ca o ocheadă dată ștrengărește sistemului: „știi, sunt genul ăla de chestii pentru care nu e ca și când îți dă cineva permisiunea să le faci, dar le faci și uite așa creezi un precedent.”

Edicola 518 la Veneția, fotografie de Alberto Brizioli

Probabil că ceva de genul acesta și-a spus și primarul Sectorului 4 din București când decidea ca în toamna lui 2017 să refuze înnoirea acordului de funcționare pentru difuzorii de presă și să dea curs unor mutări sau desființări abuzive, decizie urmată de greva generală a câtorva sute de chioșcari din capitală. Doar că precedentul creat de el era unul în sens opus și totodată un prilej pentru o recapitulare dureroasă: în 7 ani au dispărut peste 60% din punctele de vânzare a presei din România (de la peste 6.500 în 2010 la aproximativ 3.000 în 2017, conform cifrelor obținute de serviciul de difuzare al Gazetei Sporturilor și publicate de Cătălin Tolontan). Cu multe dintre titlurile importante de presă aflate în insolvență și cu o piață prinsă pe picior greșit în cursa digitală, într-o zonă gri în care nu mai reprezintă nici furnizorii principali de informație, nici un punct de referință pentru locuitori, ba mai mult incomodează de multe ori în bătăliile pentru fiecare metru pătrat din capitală, greva de anul trecut putea fi începutul unei discuții constructive despre un prezent care să capete și o formă de viitor; a sfârșit, în schimb, într-un armistițiu resemnat.

Tocmai într-o astfel de discuție s-a regăsit în schimb brigada specială de Emergenze, fiind pusă și în situația de a se ocupa de „bizara misiune de a scutura chioșcurile de ziare de această imagine de obiect mitologic ancorat în trecut, de a o readuce la rolul său inițial de spațiu de referință în țesutul urban. Pentru că atunci când am început noi, viziunea generală era că standurile de ziare aparțin deja trecutului, că ok, erau drăgălașe, erau simpatice, dar la urma urmei cui îi pasă, viața merge mai departe și vânzătorul de ziare o să moară și el așa cum o să moară și tâmplarul, și cizmarul, și fierarul și tot așa. Apoi, toată treaba asta a noastră a generat un pic de dezorientare, a făcut un pic de presiune”. Ba mai mult, a dat naștere inclusiv unei dezbateri la nivel politic, care anul trecut se concluziona în planul național Salva Edicole (Salvarea Standurilor de Ziare), cu măsuri concrete care să dea o nouă șansă celor peste 70.000 de standuri prezente pe teritoriul Italiei. Se poate ajunge, așadar destul de departe, cu doar patru metri pătrați.

Edicola 518, fotografie de Leonardo Pellegrino

În plus, lumea din oraș e încântată că s-a redeschis, „pentru că poate că doamna bătrână din cartier nu înțelege ce vindem aici, dar oricum e bucuroasă că standul care exista de când s-a născut funcționează din nou, că înăuntrul său e o persoană de încredere, căreia îi poate cere și câte-un favor, deci standul are și o prezență foarte puternică în cartier.” Nici ca mecanism artistic nu stă deloc rău: „într-un fel e un punct extrem al acestei dorințe de a scoate arta dintr-un spațiu închis, protejat și de a te expune la un dialog cu orișicine, cu intelectualii, dar și cu persoanele care habar n-au de nimic, cu cine nu înțelege, cu cine te iubește dar și cu cine nu te place, cu criticii, cu oamenii care sunt în trecere, cu oamenii care vorbesc în altă limbă. Pentru toate aceste persoane tu ești acolo ca să le propui viziunea ta despre lume, nu? Deci visul meu este mai degrabă să construiesc o rută alternativă pentru circularea produselor, dar mai ales a mesajelor.”

Lui Antonio i-ar plăcea să se întoarcă un pic și la publicarea propriilor idei, pentru că, trebuie spus, proiectul Emergenze a scos și două cărți despre Perugia: un ghid alternativ, despre Perugia subterană (atât la propriu, cât și la figurat) și un altfel de ghid cu poveștile personajelor care au marcat locul ăsta, mai subtil sau mai puternic, la nivel social sau personal, cu interviuri și povești ale antropologilor, poeților, tâmplarilor, visătorilor. Ambele gândite și create de colectivul Emergenze, cu un concept grafic realizat de Roberto Gobesso, prof de grafică editorială, ambele niște mici bijuterii editoriale. În prezent adună povești și situații despre Umbria mai puțin cunoscută, călătoresc, descoperă și primesc texte și idei pentru o nouă carte despre regiune. După toate aceste experiențe, Antonio vede viitorul publicațiilor desenat în linii destul de clare: „extincție în ceea ce privește printul de consum larg, făcut prost, în timp ce publicațiile de calitate vor continua să crească, acolo unde ai un produs grafic, editorial, tipografic bine lucrat. În ziua de azi, la urma urmei tocmai pentru că trăim în plină eră digitală, lumea e foarte atașată de materialitatea unui obiect, tocmai pentru că e nevoia asta de lucruri de care să te agăți, pe care să le ai și să le simți, chestie care se întâmplă un pic în toate domeniile, până la urmă.”

Evident, lucrurile pentru ei nu se opresc aici, nu vor să riște să devină doar o firmă cu activitate comercială, să se transforme într-un automatism relaxat și frumos, ci să se bucure de tot ce au creat ca „o infrastructură, ca un mijloc și nu ca un scop.” La urma urmei, nu întâmplător au ales ca logo un element recurent în tablele semnate de Beuys („un artist indispensabil pentru oricine vrea să abordeze discursul artistic la nivel nu doar estetic, dar mai ales etic și politic”): un cub ridicat de o pârghie, „unde practic cubul reprezintă într-un sens societatea, și pârghia - această forță creativă care este capabilă să o stimuleze. Așadar e un pic și o metaforă pentru ceea ce el susținea, și anume că la urma urmei adevărata operă de artă e societatea, o operă de artă colectivă în care toți avem importanță egală, în care toți suntem în felul nostru artiști.” O metaforă și o urgență pe care o mână de oameni dintr-un orășel din mijlocul Italiei au decis să o ia, în felul lor artistic, foarte în serios și să se opintească un pic în acel cub. Pentru că, la urma urmei „e totul o treabă de inventat”.

Alberto Brizioli, Antonio Brizioli, Omar Pavanello, Anna Tonti, fotografie de Alberto Brizioli