Film / Cinema

Doi tineri critici de film intră într-un oficiu poștal (II)

de Călin Boto, Victor Morozov

Publicat pe 13 ianuarie 2022

 

Acum vreun an, i-am scris lui Călin Boto, pe care nu-l cunoșteam decât din textele sale despre film. Am simțit nevoia să-i spun că acele texte îmi plac mult și că sunt fericit că ele există. Speram astfel să mai fac puțin vânt prin anticamera îmbâcsită a vieții (cinematografe închise, promisiunea vaccinurilor mereu amânată, singurătate) în care bălteam. Din angoasa acelor zile goale s-a născut, la câteva luni după, și ideea acestui schimb epistolar. Ni s-a părut important să punem din nou niște întrebări la modă pe vremuri, dar uitate între timp – de unde vorbim? Cum arată cinemaul sub vremurile astea complicate? Ce păstrăm? –, chiar știind prea bine că jargonul teoretic nu ne va ajuta. Am recurs așadar la o scriere confesivă, care ne-a aspirat zilele, cu cinemaul lor și cu orice altceva, într-un vârtej al dorinței de întâlnire. Și nu e exagerat să spun că aceste scrisori au constituit un fel de reper pentru lunile alunecoase pe care le-am traversat. (Victor Morozov)

Mai jos, vă invităm să citiți a doua parte a acestui dialog între criticii de film Călin Boto și Victor Morozov. Găsiți aici prima parte a epistolarului. Varianta integrală a fost publicată inițial în ultimul număr al Revistei Echinox. 

*

Brașov, 16 martie

Dragă Victor,

Iată, povara prețioasă a căzut pe umerii mei. Cu ce să încep, Ursul de Aur sau adormirea cinematografelor? Înainte de toate, sunt din nou în București; contez pe discreția surorii mele (o tipă de încredere) pentru corespondență. Aș vrea și eu să aflu secretul inșilor care văd în Brașov tărâmul nesperat. Habar n-am ce-i de făcut în orașul ăsta, cum cobor din tren încep să cumpăr nimicuri doar ca să-mi umplu timpul. 

Nu mă înțelege greșit atunci când acuz gazetăria de teroare. A spune ceva nu-i totuna cu a demonstra. Iar demonstrațiile nu sunt de lepădat, doar că nu poți trăi doar din ele. 

E încântătoare victoria lui Radu, nu atât pentru că-i validează filmul (pe bună dreptate), ci pentru că intervențiile-i din presă sunt mereu o plăcere. Sper s-o țină în ritmul ăsta, încă puțin antrenament și-i va lua mai puțin timp să facă un film decât mie să scriu o cronică. 

(Am zis că n-o să revin, ca la o adică pentru ce mai avem P.S.-ul? Dar nu mă pot abține. Interviurile cu Radu sunt într-adevăr grozave, inclusiv cel luat de tine, doar că el se repetă mult. Asta nu-i vina sa, se înțelege, nici nu-mi pot imagina cum e să dai undeva la 20 de interviuri în câteva zile. Ar trebui să întrebăm mai des cineaștii valoroși care-i faza cu ei, proiectele lor, ce idei mai au, da’ de ce? etc. În altă privință, știi prea bine, interviurile luate din complezență mă omoară. Ține tot de teroarea gazetăriei.)

Altfel, Ursul de Aur a venit cu un subtitlu – se închid cinematografele. Mă rog, interioarele în general. Trebuia să punem capăt cacofoniei ăsteia care a domnit în ultimele luni. Cu toate că devine din ce în ce mai greu, rigoarea-mi pe vremea asta frumoasă (între timp, iată, a nins). Poate e mai bine că n-o să mi se dea ocazia unei noi sihăstriii în Eforie. Mă încânta programul de luna asta, era o încercare ceva mai zdravănă de a-și scoate la lumină arhiva estică. Retrospectiva Wajda chiar promitea un eveniment, iar Andrei Rus (ce tip fabulos!) adunase niște scurtmetraje de-ale lui Paul Călinescu, cumva în completarea unui medalion (caranfilian spus) cu lungmetrajele-i. În fine, pe data viitoare, sper doar să apuc proiecția Febrei de sâmbătă seară, o premieră personală. (Am prins-o, ce film gol.)

Of, de câte ori n-am adormit și eu la film. Apichatpong Weerasethakul zicea că lui îi surâde ideea, că un film care te adorme e fără dar și poate liniștitor, protectiv. Andreea C. era foarte bună la asta, pe vremea când nu bea cafea (?!). 

Cum mergi la cinematograf nu e important, ci de-a dreptul definitoriu. Bine, la mine nu diferă așa mult aspectul social, de trei ani merg doar cu Bogdan. Am nevoie de o companie discretă pentru filme, nu suport prezențele emfatice care-mi fură atenția. Ceea ce-i straniu, căci dacă mă iei la rost voi spune imediat că filmele sunt făcute pentru o mână, o pleiadă, o adunătură de oameni, iar nu pentru lupii singuratici și ale lor laptopuri. Cum voi spune și că cinemaul se continuă în stradă. Dar, pardon, zic și că strada nu are ce căuta în cinematograf. Nu viața străzii, ci ritmul în care e trăită pe bulevardul lui 2010, 2020, care nu-nseamnă altceva decât grabă, neatenție, mers târâș în speranța că vei ajunge cu bine acasă. Tonul dă muzica, cum se zice. Răgazul dă cinemaul.

Scriu, cu chiu, cu vai, ceva despre Babardeală. Mi-am dat seama că ce făcea Radu la început, în Lampa cu căciulă, Cea mai fericită fată…, Film pentru prieteni, Trece și prin perete etc., erau cu-adevărat filme despre vulgaritate. Doar că o alta, sau o altă fațeță a ei, mult mai apăsătoare – vulgaritatea cotidianului, a sărăciei (modestie, cum îi spun cei care n-au habar cu ce se mănâncă viața), cea care trage mai mult spre tragic decât spre comic (falsa mezalianță). 

PS – Fascinantă povestea Aurorei Cornu, poate apuc să scriu două-trei cuvinte despre Genunchiul lui Claire. Iată, la loupe împlinește un an!

PS 2 – Curând, Godard. Ai văzut selecția de scurtmetraje ucrainene pre-90 de la BEAST? Fabulos!

Mă întind – Am primit marfa. O s-o citesc cât de curând, mă vaccinez pe întâi aprilie în împrejurimile Brașovului. 

Katia Pascariu în „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc”

Saint-Denis, 21 martie

Dragă Călin,

M-apuc să-ți răspund în creierii nopții, ceea ce nu-mi stă deloc în caracter – cel mai bine scriu dimineața, înainte să trebuiască să mă ocup de orice altceva și, atât cât se poate, dintr-un jet. Deci, dublă încălcare a regulilor, fiindcă știu bine că nu voi termina azi. Ai să râzi, dar dacă buchisesc acum la rândurile astea în loc să-mi ascult oboseala și să închid taraba, e pentru că mă chinui să obțin un fișier mare de pe la loupe – și-ai să te enervezi cînd îți voi spune că e cu La Maman et la Putain, pe care nu l-am revăzut din liceu (tu mi-ai spus că e misogin), dar sînt curios dacă ce ni s-a promis acum, adică o calitate decentă, bate amintirea acelei rezoluții lăptoase în care l-am descoperit cândva. În altă ordine de idei, mi se pare adorabil cum mâna de oameni care ține-n picioare acest grup – cei care strecoară în privirile noastre înfometate rarități și chestii obscure – a făcut în așa fel încît aniversarea respectivă să se simtă pe bune: surprize, cadouri (chiar și un film de Garrel care în România se vede deja pe MUBI), sentimentul unei comunități care rezistă și strânge rândurile. Eu, care adesea nici nu remarc astfel de ceremonii, m-am simțit acum înduioșat și bucuros că aparțin de-un mare corp pentru care merită osteneala și nervii zilnici produși de Facebook. S-au adunat ceva luni de cînd am intrat acolo și – chiar așa marginal cum sunt – am sentimentul că viața mea a devenit punctată de la loupe.

Și că veni vorba de somn – îmi amintesc o noapte de Revelion cu Andreea C., în care m-a abandonat pe front, în fața unui ecran de laptop pe care rula un documentar de Peter Mettler, nu mai știu care (îți închipui ce petrecăreți eram amîndoi). Dar să nu mă dau rotund: de-atâtea ori mi-a dat tîrcoale somnul în sală – uite o întrebare: de ce în sală, și nu și-acasă, la laptop, sau citind o carte? –, și nu știu dacă există senzație care mă exasperează mai rău decît aceea c-ai dat peste un film bun, dar somnul e-acolo ca să se asigure că nu te bucuri de el pe deplin (nu sînt deloc pe vibe-ul lui Apichatpong aici). De câte ori nu m-am trezit luptînd cu ochii care, vorba lui Straub, vor tot timpul să se închidă – și a trebuit să mă resemnez văzând cum perseverența nu face decât să prelungească agonia, iar imaginile filmului se-amestecau cu întunericul somnului, la infinit. Nu țin minte să fi adormit de-adevăratelea în sală – mai puțin la Monos, văzut acum vreo două ediții la TIFF, în ultima zi a festivalului, când nici măcar pârâiturile acelui film agresiv n-au putut să mă-mpiedice să dorm –, dar lupta cu oboseala pare să mă fi acompaniat ori de câte ori am pus piciorul într-o sală de cinema, de parcă niciodată n-aș reuși să fiu suficient de odihnit pentru asta. 

Gata cu filmul lui Eustache, și pot să confirm că e altceva – fețele au contur și se desprind de fundal etc. etc. Acum pot să-l pun la locul lui, printre toate celelalte fișiere recoltate de pe la loupe într-o doară, sau într-o frenezie a acumulării, sau într-o umbră de potențial interes viitor, pe care cine știe când o să le mai deschid. Revin mâine.
 

„La maman et la putain” (1973)

Paris, 22 martie

Îți scriu din Paris, unde mă aflu cu treabă. De unde stau eu și până la Sena sunt vreo 11 kilometri – peste limita de mișcare autorizată începând de vineri seara, de cînd iarăși sîntem în lockdown. Orișicum, de câte ori merg în centru, „coborând” din suburbia mea, mă simt de parcă aș merge în excursie – ca atunci când călătoream de la Tulcea la Constanța cu ai mei, în vremuri îndepărtate. Luni și marți – adică azi și mâine – sunt zilele din săptămână în care merg la Biblioteca Națională a Franței, să-mi lezez privirea cu imagini televizate ale Revoluției Române. De fiecare dată mă dau jos cu două stații înainte de destinație și trec prin fața Cinematecii goale, apoi pe podul de lemn peste Sena – nu ca să demonstrez ceva, ci fiindcă îmi place mai mult traseul. Azi Parisul este gol, ca un oraș sub Ocupație. Centrul e pustiu, iar în fața obiectivelor turistice vezi în sfârșit oamenii locului, nu turiști. Și oamenii străzii, singurii care nu fug, pentru că n-au unde. 

Ceva-mi spune că ritmul corespondenței noastre nu poate ține pasul cu du-te-vino-ul care se practică la București. Radu a câștigat la Berlin, cum, dacă mă-ntrebi, era și firesc. Mă gândesc totuși că ideea de podcast poate resuscita un format al dialogului cu un cineast, format care la noi s-a pierdut de mult, dacă nu cumva nici n-a existat. Cum spui și tu, e vorba de a lăsa un creator să-și pună pe tavă ideile și să le ia la puricat, fără ghimpele unui obiect de vândut – să zicem, cel mai recent film al respectivului creator – care să-ți stea în coastă. Undeva prin toamnă, cineva a împărțit cu noi pe la loupe integrala emisiunilor de radio realizate de Serge Daney pe la finele anilor '80. Ai să mă crezi pe cuvânt cînd îți spun că sunt grozave: doi oameni care se așază la masă și discută cinema și asta e, evident, de ordinul epifaniei.

Ți-am dat un ghiont referitor la Godard nu doar pentru plăcerea (datoria?) de a-l asculta pe-acest ucenic vrăjitor și de-a vedea cum i se aprind ochii când reușește să se-agațe de câte o idee. Ci, egoist vorbind, pentru că mi s-a confirmat că ai avut dreptate. Godard spune undeva că, în ziua de azi, distribuția de film a sufocat producția sub pretextul că s-ar pune în slujba publicului, ceea ce tu rezumi foarte frumos, la un moment dat, astfel: „[...] micii antreprenori, curatorii de-o zi, producătorii și diplomații, sunt doar un rău proclamat ca fiind necesar cu de la sine putere. În ochii lor, filmele sunt mereu prea lungi, scaunele prea incomode, efortul prea mare. Doar număratul le e la îndemână.” Și-apoi, dintre toate filmele, Godard alege să discute despre Arsenal, filmul mut al unui ucrainean care-a trăit acum aproape o sută de ani – ceea ce-mi confirmă că și eu am avut dreptate, scriind acum câteva luni despre el. Și ideea asta, luată de la Jules Renard, la care trebuie meditat: criticul e soldatul care rămâne în urma regimentului, apoi dezertează și-și întoarce vesta, fugind la inamic. Iar inamicul e publicul.

Godard e prins între Franța, o țară foarte culturală, și Elveția, o țară mai apropiată de natură, și de-aici, din acest între, i se trage forța. Zilele astea mă gândesc, mă tot gândesc, la Irlanda, unde mă aflam acum un an cu o bursă Erasmus. Nu mi-a plăcut cum se preda cinemaul acolo, fiindcă magia sa (nu râde!) era mereu înlocuită cu procente, iar filme la cinema, într-un an întreg, am văzut doar trei: Midnight Cowboy, Ad Astra (fiindcă trebuia să dau o cronică) și About Endlessness al lui Roy Andersson, despre care prefer să nu comentez, atunci când a venit să mă viziteze mama. Dar acolo l-am descoperit pe John Ford, cu A Quiet Man, pe care am avut grijă să-l etichetez atunci drept artificial și idealist în ciuda artei sale absolute, dar acum, sincer vorbind, aș trece fără regrete peste partea aia. N-am văzut satul în care a turnat Ford – Cong, în County Mayo, redenumit în film Innisfree, un loc paradisiac după care cineastul spaniol José Luis Guerín a făcut un documentar pătrunzător, purtînd același titlu, în 1990 –, fiindcă a venit pandemia. Încă mai am treabă acolo: și cu Ford, și cu satul. Iar tu, care scrii undeva că ești „neobișnuit de atașat de filmele lui John Ford”, cred că ai cîteva secrete să-mi împărtășești.

Cu prietenie,
Victor

Foto main: Dublin, 1895 (Wikimedia Commons)
 

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK