În urmă cu 12 ani, scriitorii Bogdan-Alexandru Stănescu și Vasile Ernu publicau la Editura Polirom volumul „Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc”. „Febrili, scrupuloși, oricum ciudați pentru situația în care ne găsim”, îi descria Radu Cosașu în prefața cărții. Și tot el spunea că în timp ce „Ernu e posedat de contextul operei și evadează în teorie, celălalt [Stănescu] e «bolnav» de revelația sensului, a textului ca descindere în infernul oricărei frumuseți”.
După mai mult de un deceniu, BAS și Ernu au hotărât să reediteze volumul „Epistolarul de la Hanul lui Manuc” (vă apărea la Editura TREI în 2023), însoțit de o nouă serie de scrisori, pe care le vor publica în prealabil în Scena9 în lunile care urmează. Toate textele din această serie vor fi ilustrate de artistul Andrei Gamarț.
Mai jos, vă invităm să citiți a noua epistolă din serie adresată de Vasile Ernu lui BAS.
*
Dragă Bogdane,
nici nu ştiu de unde să mai încep – e aşa un sentiment că ne scriem nu ca să ne răspundem, ci ca să ne completăm cumva în meditațiile noastre. Ne cunoaștem poate prea bine. Ne simțim poate prea confortabil în această relație: putem să şi tăcem, nu e neapărat să ne vorbim.
De mult am observat că oamenii cu care poți să taci devin de fapt cei mai importanți. Iar textele noastre par o continuitate a tăcerii. Le așteptăm, le citim ca pe o proprie tăcere. Sunt ca două voci care nu se mai contrazic, ci se suplimentează. O fi de la vârstă? Nu e ceva ce neapărat ne „desparte sau unește” – e cumva dincolo de asta. E ca pauza dintre cuvinte – fundamental necesară pentru a produce sens comun al cuvântului, frazei, textului.
Eram iarăși spre Transnistria, în Basarabia, prin Bugeac şi la Chișinău, de unde am reînceput discuția acum un an. Revin în Est, de unde nicicum nu mă pot despărți. În ultimele zile ale vacanței aveam un vag sentiment de Garda albă, de textele lui Bulgakov în timp de Război civil – în Est e o forfotă de această factură: un tragism cumplit – societatea se sfarmă, se sparge într-o multitudine de fâșii şi schije care rănesc, omoară, dizolvă o lume.
În Chișinău ateriza Galina Iuzefovici, cel mai important critic literar din Rusia. Este feblețea mea în materie de critică literară dintre cei din generația mea. Lucidă, exactă, spectaculoasă, foarte influentă și cu o autoritate câștigată cinstit. Este fiica scriitorului Leonid Iuzefovici, unul din autorii mei preferați și singurul scriitor rus cu trei premii „Marea carte” – un soi de Oscar în literatura rusă. El face docu-ficțiune și am învățat câte ceva de la el. Acum era în exil – un soi de noua emigrație albă, care în drum spre Istanbul sau Viena poposește la Chișinău sau București.
Ne-am așezat la masă, am băut o cafea şi am discutat aplicat despre literatură în vreme de război. De fapt, mai aplicat: trăim după Pelevin sau după Sorokin – cine dintre cei doi este mai relevant astăzi?
Până mai ieri eram convins că trăim după Vladimir Sorokin în varianta lui distopică – Ziua opricinicului. Acea anti-utopie scrisă ceva ani în urmă pare acum o realitate: lumea lui Ivan cel Groaznic, cu a sa opricină – poliție secretă –, cu acel zid care desparte Rusia de restul lumii, cu noii boieri în luxul unei societăți de consum, dar cu mecanisme politice medievale, a devenit o realitate. Pare că acest model nu mai este specific rusesc, ci devine noua ordine a lucrurilor – globul tot mai strâmt care devine loc al acestui model.
Şi totuși rămân la părerea că suntem mai aproape de Pelevin decât de Sorokin. De ce? Pentru că el cumva deschide un cadru mai mare al sensului – adică face o muncă de altă factură, care ne arată un șir lung de cauzalități şi nu ne oferă doar o frescă a realității. Adică cumva ne arată de unde am ieşit, pe unde am trecut şi cum de am ajuns unde am ajuns în această fundătură istorică. Asta începe cu Generaţia P, trecând prin Mitraliera de lut, Empire V şi terminând cu Transhumanism Inc. şi mai ales KGBT+.
De mai bine de 30 de ani, noi trăim în lumea celor doi: când eroul din Generaţia P afirmă că „banii înving răul”, deja ești la un pas de Ziua opricinicului. Sau cum spune povestea în Transhumanism Inc.: în lumea unui viitor nu prea îndepărtat, creierele celor puternici nu mor în momentul morții fizice, ci sunt transferate în „bănci” speciale - seifuri pentru creiere situate în adâncurile pământului. De acolo, din lumea iluzorie a realității virtuale, locuitorii săi morți, de fapt, continuă să controleze lumea celor vii. O fi trimitere spre Gogol?
Iar în acest ultim roman, KGBT+, apărut în 2022, avem probabil cea mai autentică stare de Apocalipsă a lumii în care deja trăim din plin. În Pelevin ne găsim cu toții în Cartea sfântă a vârcolacilor – poate cel mai bun şi actual roman al său. Ne găsim în plină actualitate care te face să te distrezi, speriat de tragismul generalizat, dar care ne mai lasă o unică șansă: un soi de inconștiență ca o stare de a fi în transă pentru ultima dată – o lume care arde, dar e fericită în tragedia ei pentru ultima oară.
Dragă Bogdane, am venit cu trenul spre Chișinău. E ultimul transport în care se mai poate medita, citi, scrie. Avionul a devenit insuportabil – mașina nu e pentru asta. Trenul e transportul epocii romanului clasic – epoca industrială a timpului modern, dar încă lent, dar nu şi rural, mitologic. Trenul e transportul literaturii: deloc întâmplător sub el se aruncă una din marile invenții romanești a clasicii universale.
Meditam şi am încercat să răspund cumva fiind în Est la o formulă mai clasică: vremurile pe care le trăim? Trăim sub Cehov, sub Dostoievski sau sub Tolstoi? Această ultimă scrisoare o să aibă trei părți. Să încerc.
Anton Pavlovici Cehov: cel mai inteligent, cel mai bun antidepresiv – calea ieșirii din depresie
Anton Pavlovici Cehov intră în poveste fără a bate la ușă. Parcă zicea Nabokov asta. Povestea începe: „Se răspândise zvonul că pe chei a apărut un personaj nou: o doamnă cu un cățel.” Așa se intră în poveste.
„După părerea mea, atunci când scrii o poveste, ar trebui să tăi începutul și sfârșitul ei. Aici, noi, scriitorii de ficțiune, mințim cel mai mult” – notează Anton Pavlovici.
Cehov ura „adjectivele de oranjerie” și „epitete lipicios-mentolate”, ne spune Nabokov în Lecțiile de literatură rusă.
Lui Cehov îi plăcea o tehnică sigură, dar greu de realizat: elibera textul de tot ce este inutil. De unde și simplitatea laconică dezarmantă. Nimic inutil – niciun cuvânt de prisos. Dar fără a renunța la poveste. Pe ea se sprijină el mereu. O poveste scurtă, intensă, exactă și inteligentă. Cehov are cea mai exactă limbă rusă dintre povestitori – ca o partitură muzicală.
Piesele lui Cehov sunt comedii, chiar dacă toată lumea arată că acolo se află originea teatrului absurd. Eroii pieselor una gândesc, alta spun și cu totul alta fac. Însă comedia lui Cehov este atât de inteligentă, că îți vine să plângi, nu să râzi.
Din toată literatura pe care am citit-o eu, recunosc că nu am întâlnit un scriitor mai inteligent. Cehov este cu siguranță cel mai inteligent și subtil scriitor rus. Nu vorbesc de inteligența lui umană – cât de citit și informat era – ci anume de inteligența de a-și construi povestea, textul, narațiunea.
Niciodată în Est umorul nu a atins cote inteligente atât de înalte în scriitură: e ca umorul în muzica clasică. Există și e greu de realizat. Poate de aceea Cehov nu are nevoie să scrie romane pentru a povesti ceva esențial: el poate face asta în câteva pagini. E suficient.
Prin comparație cu Tolstoi sau Dostoievski, Cehov e puțin. Dar acest „Cehov puțin” umple tot și are puterea celor doi împreună. Asta e puterea și fascinația povestirilor lui: scurte, exacte, inteligente și intense.
Puterea scrisului lui Cehov însă nu este stilul neapărat: sunt mulți scriitori ruși care scriu aproape perfect. Puterea scrisului lui stă în exactitatea și franchețea de a spune lucrurilor pe nume. Fără a menaja pe nimeni: nici pe el, nici pe cel de lângă el, nici pe Dumnezeu. Franc, exact, direct, dar fără ură și dispreț – ci cu doza de umor inteligent care e la limita tragediei umane.
Ador poetica lui Cehov, care spune simplu și radical: dacă ești atât de deștept, atunci de ce ești atât de ticălos? Nu poți fi rău și inteligent: bunătatea e apanajul oamenilor inteligenți, răutatea a oamenilor proști. Problema nu e în optimism și pesimism, ci în faptul că peste 99% nu au minte - spune el undeva în ceva povestire.
Cehov nu are eroi pozitivi sau negativi. Cehov nu are nici măcar eroi morali. Morala este o invenție a oamenilor plictisiți, care nu știu să trăiască. Cehov are însă destui eroi ticăloși, mici, meschini, mărunți.
Ceea ce Nabokov va teoretiza prin poșlosti – acel Kitsch estetic și moral - este de fapt ceva profund cehovian. Este total Cehov: urâțenia sufletească.
Cehov iubește spațiul: agorofilia – dragostea pentru deschidere care e mai mult decât dragostea pentru spațiul deschis.
Între om și Dumnezeu se află stepa – se află un câmp imens. Este deschiderea spre celălalt – rară puterea de observație a celuilalt precum la Cehov. Uneori te sperie până unde vede. Și pentru a o povesti abisul nu are nevoie de toporul lui Dostoievski sau predicile lui Tolstoi.
Lui Cehov îi lipsesc aproape în totalitate textele specifice scriitorilor ruși pline de patos religios și patriotic. Patria și Dumnezeu lipsesc cu desăvârșire. Dar e o lipsă care le face prezența lor din plin, dar altcumva, ferit. Această lipsă, sau prezență absentă, face ca ele să te sensibilizeze profund.
De Rusia și Dumnezeul lui Cehov nu te temi, nu te înspăimânți, ele nu te supun – sunt precum un surâs de copil care aleargă cu picioarele goale prin iarba, în razele soarele de după amiază, în văzul mamei care stă la umbră privindu-l și ascultând freamătul mesteacănului.
Cum spune folclorul literar rusesc: toți sunt fascinați de măreția lui Tolstoi, toți se minunează de mintea diabolică a lui Dostoievski – însă toți dorim să fim doar precum Cehov. Despre el se spune că e dintre puținii a cărui viață a coincis întru totul cu ceea ce scria și gândea. Omul care nu a greșit niciodată. Iar asta e o calitate foarte mare pentru un scriitor, pentru un om. Dar folclorul ascunde păcatele – pe care cu siguranță le are și el.
Acum mulți ani i-am vizitat casa din Gurzuf, Crimeea. Arăta precum textele lui: nimic de prisos.
Cehov urăște profund tot ce are raison d’etre: rațiunea de a fi al utilitarului – tot ce e util și cauzal. El e atent la tot ce e fragil, slab, trist, neputincios. Dar toate acestea descrise cu subtilități deloc agresive, ci teribil de sensibile: ca pâlpâitul unei flăcări de lumânare.
Dintre scriitorii ruși clasici, Cehov este de departe cel mai modern și universal. Dovadă și influența lui mai amplă chiar decât al celor doi corifei: Tolstoi și Dostoievski. Cu mijloace puține, mici, a dus bătălii și victorii imense.
Cehov este cel mai antidepresiv dintre scriitorii ruși, care sunt măieștrii tristeții sumbre. Poate înlocui mulți medici terapeuți. E de leac: leac pentru suflet și minte.
De ce este un antidepresivul prefect? Pentru că el, cum observă Dimitri Bâkov, ne arată că toți suntem în aceeași situație și că altă cale nu avem decât să ne continuăm viața: și tu, și eu, și el. Nu există altă strategie de viață. O povestește lucid, convingător, luminos, inteligent și cu ironia luării în derâdere fără a te jigni.
A citi Cehov însemnă a merge din Infern spre Paradis prin Purgatoriu: Cehov e zona de Purgatoriu – locul de curățire, de purificare, de eliberare.
Cehov te mângâie, te ironizează, te încurajează: toți trăim aceeași tragedie, nu avem de ales decât să mergem mai departe. Nu dispera, mica ta tragedie e comică, nu e excepțională, ci banală.
Și mai este un element important pe această linie de interpretare – nu doar Dumnezeu s-a consumat, ci și omul s-a consumat. Nu te da ce nu ești – ești deja consumat. Dar din această rutină fără sens trebuie să încercăm să ieșim – suntem damnați la asta. Lumea nu poate fi redusă la Salonul nr. 6 – ci la enorm de multe posibilități. Asta dă speranță.
Pentru cei în depresie are un sfat: să fim optimiști, răul și greul abia urmează – e păcat se te deprimi prematur.
Cum se termină Doamna cu cățelul? „Și li se părea că nu mai e mult până vor găsi o ieșire, și atunci vor începe o viață nouă, minunată. Și amândoi își dădeau limpede seama să se află abia la începutul drumului. Un drum atât de lung și de greu.”
Dostoievski - doar azilul ne mai poate salva
Mi s-a cerut recent un text, pentru că se făceau 200 de ani de la nașterea lui Dostoievski.
Cu Fiodor Mihailovici am o relație cu năbădăi: întâi l-am iubit, după care l-am disprețuit via Nabokov, iar acum revin la o relație ceva mai așezată. De exemplu, Nabokov a coborât puţin în ierarhia mea literară, iar F.M. Dostoievski a urcat unde-i este locul – lângă Lev Nikolaevici Tolstoi.
F.M. vine pe linia literaturii secolului XIX: cea a frământărilor sociale. „Literatura socială” capătă în Imperiul Rus un rol foarte important. Și Tolstoi și Dostoievski vor deveni doi poli de sinteză a acestor frământări colosale care cuprinde societatea.
Dostoievski o face însă de o manieră ceva mai radicală, o simplifică și o îmbracă într-o haină mult mai pasională și directă. Dostoievski este Netflix-ul vremii. Tolstoi e puțin altceva.
Una dintre marile teme care-i obsedează pe mai toți, dar la care Dostoievski încearcă să dea un răspuns complex și total, punând cap la cap operele centrale, este legată de nedreptatea socială. Nu despre adevăr e vorba – adevărul nu e temă de secol XIX. Ci anume nedreptate, echitate socială. De ce lumea asta este atât de strâmbă, de nedreaptă? Ce o face să fie atât de nedreaptă? Asta este o obsesie fundamentală, dar nu singura, a ceea ce noi numim „marea literatură”. Azi o temă aproape tabu pe la noi – estul a uitat de ea. Dostoievski ne reamintește – secolul XIX este tot mai actual. Îl așteptăm cu nerăbdare și teamă.
În operele centrale, F.M. Dostoievski încearcă cumva să creioneze această tematică, să o problematizeze, să o descrie și să-i caute un răspuns, o cheie de înțelegere.
El ne arată de fapt că într-o lume de sclavi, de exemplu, nu poți fi bun cu celălalt. Nu ai cum, sistemul nu-ți permite. Da, poți face acte de bunătate, dar un astfel de act arată și mai violent și nedrept. Un proprietar de sclavi, de robi, poate fi bun cu sclavul său? Da, dar asta scoate în evidență și mai mult falsitatea situației. De ce? Pentru că nu schimbă natura relațiilor. Un act de bunătate al stăpânului de sclavi față de sclav scoate în evidență falsitatea relației și violența pozițiilor dintre ei. Bunătatea adevărată ar putea veni doar dacă stăpânul de sclavi ar elibera sclavii, să-i facă egalii lui. Dar asta nu se poate căci sistemul nu permite: n-ar fi lăsat de alți stăpâni de sclavi, ar fi linșat. Într-un sistem de sclavi nu poți fi bun cu celălalt.
Așa cum nu poți fi milos într-un sistem tiranic – tiranul nu poate fi milos nu pentru că nu are și el milă ci pentru că sistemul e construit așa: pe crimă și violență, pe control total și represiune. Un act de milă ar arăta nebunia sistemului. Tragedia tiranului – nu poate fi milos. Doar dizolvarea tiraniei poate readuce în funcțiune umanitatea minimă.
La fel e și cu lumea lui F.M. Dostoievski – o lume strâmbă, construită pe relații de profit și acumulare. Adică exact lumea în care trăim, dar aparent mai blândă azi și pe care noi o eroizăm. Dostoievski, acest „demon în amurg”, are o cu totul altă opinie. Și e destul de convingător.
F.M. Dostoievski spune că într-o lume de acest fel nu ai cum să fii moral – pentru că la bază se află egoismul teribil al dorinței de acumulare, impostura, individualismul feroce și totul e redus la o relație de câștig de pe urma celuilalt, de subjugare a celuilalt.
Dar nimeni nu vrea să recunoască asta. Ne prefacem că suntem la bal: arătăm tot ce e mai frumos. Da, se poate contura o frescă socială mimetică de fericire, de lume bună civilizată etc., dar asta e doar ambalajul: în spate stă un imoralism inuman. Într-un astfel de sistem nu ai cum să fii moral: orice gest moral scoate în evidență această mare minciună în care trăim.
În această lume înving cei care pot fi cât mai imorali. Orice încercare de a fi moral te scoate din circuit – te aruncă la gunoi sau la azil.
Ce eroi produce o astfel de lume? Cam toată gama de frați Karamazov și mai ales toată panoplia din Demonii. Ei sunt produsul autentic și real al acestei lumi strâmbe. Și aici F.M. Dostoievski este imbatabil: îți arată gama fascinantă de suflete distorsionate, complicate, cuprinse de un rău profund cumulat care produce niște ființe de care se teme și răul. Acest tip de lume, spune F.M. Dostoievski, produce niște ființe umane de se sperie și Diavolul – nici Iadul nu-i pregătit să-i primească. La asta F.M. se pricepe de minune – puțini sunt cei care au prezentat mai bine „iconostasul diabolic” uman.
Apropo: F.M. Dostoievski răstoarnă o situație de percepție a răului. Răul suprem nu e cel care dă cu toporul. Nu cei ce omoară, nu cei ce fură, nu cei ce fac acte inumane grele. Pe ei Dostoievski și Idiotul Mîșkin îi iubesc din milă, cu jale. Răul mare vine „din lumea bună”, falsă, care stă la baza producerii răului, la cauza inducerii celor slabi spre crimă. Răul suprem are o înfățișare a binelui. F.M. Dostoievski nu va fi iertat niciodată pentru această obsesie a lui legată de „genealogia răului” – răul nu se află în cel care-l produce, ci în cel care-l cauzează. Era și firesc să nu-l suporte Nabokov, pentru care fluturii erau mai interesanți decât oamenii.
Există o salvare din această lume fundamentată pe Crimă și Pedeapsă? El ne arată diverse posibile soluții, căi. În mare parte, căile sunt perdante. Poți să te adaptezi lumii acesteia, poți să lupți cu ea, poți să încerci să le împaci, poți să devii tu pe față parte a acestei lumi, cum o fac mai toți. Poți chiar să devii demon. Doar toate căile sunt soluții falimentare, crede el. Toate se termină rău. Foarte rău.
Singura soluție pe care o vede este aceea de a deveni Idiot. Doar idioțenia te poate salva.
F.M. Dostoievski este un conservator, indiscutabil. Însă soluția lui este una deloc conservatoare. A fi idiot presupune a exploda toate principiile tradiționale și toate relațiile de putere care țin lumea asta să meargă așa cum a mers.
Știți cu ce începe Mîșkin, Idiotul celebru, când vine în „lumea bună” (care la F.M. e și cea mai decăzută): „Eu am venit să vă preîntâmpin – vă rog să nu-mi dați bani împrumut pentru că sigur o să vă cer!”
Ce se întâmplă cu el? Idiotul și idioțenia par pentru ceilalți un bolnav care are o boală. Iar încercarea Idiotului de a schimba cu ceva lumea se termină cu aducerea lui la starea de nebunie. Idioțenia și nebunia sunt lucruri diferite. El va ajunge la un azil. Orice om întreg la cap în această societate ajunge la azil.
Cum termină Idiotul povestea? Merge, merge și are o singură nedumerire despre lumea aceasta, despre oamenii acestei lumi strâmbe:
- Eu nu înțeleg un lucru: cum poți trece pe lângă un copac, cum poți să-l privești și să fii nefericit?
Despre moarte sau locul perfect de unde se vede viața. Despre ce vorbește Tolstoi în Moartea lui Ivan Ilici?
Să trecem spre ultimul: spre moarte.
Dacă Tolstoi scrie cele mai reușite romane ale lumii, geniale, atunci proza lui scurtă este și mai bună. Mă voi opri la una dintre cele mai importante cărți scrise de mâna omului. O carte mică, pe care trebuie să o citim de minim trei ori în viață: în adolescență, la mijlocul vieții – 35 - 40 de ani – și la bătrânețe – fiecare simte când vine ea. Bijuteria literară se numește Moartea lui Ivan Ilici. Suntem totuși în 2023 – anul din umbra pandemiei şi războiului, adică al morții.
Moartea este una dintre cele mai tabuizate teme umane. Moartea este un act înconjurat de multă mistică și are o încărcătură istorică și religioasă foarte complicată. De ce? Pentru că de-a lungul istoriei oamenii au încercat să o încarce cu diferite sensuri, să dea diverse ritualuri de comemorare și interpretare. De ce? Pentru că este singurul fenomen al vieții umane asupra căruia nimeni nu are o competență, pentru că nimeni nu s-a mai întors să depună mărturie asupra morții. Nimeni nu are competență asupra morții, însă mai toți s-au bătut să aibă putere asupra ei, pentru că moartea este ultimul act uman. Umanitatea se termină odată cu moartea. Cine deține putere asupra morții deține putere și asupra vieții. De ce? Pentru că moartea este o scoatere a omului în afara câmpului politic. Dar nu acesta e subiectul nostru.
Nu știm despre moarte mai nimic. Însă știm multe despre procesul morții și ritualurile din jurul ei. Despre asta știu multe medicii, istoricii, antropologii, filosofii și mai ales bătrânii noștri prin mâinile cărora au trecut mulți oameni dragi care au murit. În mâinile mamei au murit cel puțin nouă oameni – chiar și copii. Ea putea spune că are o anumită competență și cunoaștere asupra acestui fenomen: starea de moarte, starea de dinaintea morții.
Cea mai competentă breaslă asupra procesului morții sunt scriitorii. Mai ales poeții - nu atât pentru că știu multe, cât mai ales pentru că au instrumente necesare. Doar că puțini se aventurează.
Ritualurile morții, fenomen de care sunt foarte pasionat, sunt complexe și se tot modifică. Există însă un filon puternic religios și tradițional. Asupra ritualurilor morții puterea statului a încercat să nu se bage prea mult, cu excepția „corpurilor politice” – lăsând asta în mâna comunității și a Bisericii. Biserica și comunitățile religioase cumva au fost cele care au controlat, și la noi încă controlează, acest proces. Statul modern doar a reglementat partea legal-medical-sanitară a corpului după moarte: un corp devine nu doar apolitic, ci iese și din câmpul legalității. Legile își pierd puterea asupra morții așa cum și politica se dizolvă.
Singurul regim care a schimbat radical ritualurile morții nu a fost cel comunist, care nu s-a prea atins de ritualurile morții – până și Ceaușescu și-a îngropat părinții după ritul ortodox – ci a fost, este regimul capitalist. El reușește să privatizeze moartea și să o scoată tot mai mult din câmpul spațiului public, deschis, și să o împingă spre câmpul comercial, privat. Moartea, sau mai degrabă corpul și ritualurile din jurul morții, intră într-un amplu proces profesional comercial de ritualuri: se monetizează și se ascunde. Asta se vede foarte bine în țările occidentale – la noi procesul e încă la început. Biserica nu vrea să piardă monopolul, iar noi suntem mult prea legați de rural și tradiții ce aparțin unei lumi căreia nu-i mai aparținem. Pandemia, de exemplu, accelerează acest proces de privatizare și ascundere a morții, dizolvând total vechile ritualuri precum priveghi, ritualuri de înmormântare, pomeni, mese.
Îmi cer scuze de acest ocol, dar eu cred că într-o poveste nu trebuie să ne grăbim. Și în general e bine să nu ne grăbim. Graba, viteza, este blestemul acestor vremuri de pe urmă pe care le trăim. Graba noastră e spre ce? Spre moarte, firește. Dacă finalul este cunoscut, atunci de ce să te grăbești? De aceea în viață nu are rost să te grăbești: moartea te va ajunge – ea nu este niciodată în urma ta ci doar în fața ta. Așa că atunci când te grăbești în viață de fapt alergi spre moarte. De moarte, de asemenea, nu trebuie să te ascunzi – ea te va găsi. Te va găsi atunci când o aștepți cel mai puțin, spun cărțile înțelepte.
Bun. Tolstoi și cartea lui despre moarte.
Lev Nicolaevici Tolstoi știe foarte bine că nu are competență asupra morții, de aceea el se ocupă doar de procesul morții – umiranie, îi zic rușii: starea și procesual de dinaintea morții.
Tolstoi are un soi de întrebare fundamentală la care vrea să răspundă: despre ce este moartea, despre ce este procesul morții? Despre ce vorbesc oamenii înaintea morții? De fapt despre ce vorbesc oamenii când vorbesc despre moarte?
Moartea lui Ivan Ilici este un soi de sinteză a tot ce s-a scris și se va scrie în secolul XX în filosofia existențială despre moarte și viață. Doar că aici avem o sinteză genială expusă într-o mică povestire ușor de parcurs și șlefuită briliant. Nabokov, în Lecțiile de literatură rusă, care nu sunt chiar preferatele mele, dar unde are câteva texte foarte bune – Tolstoi și Gogol sunt bine prinși – susține: „Această poveste este cea mai strălucitoare, mai perfectă și mai complexă operă a lui Tolstoi.” Parțial are dreptate: e cea mai complicată, dar are cel puțin două mai bune. Știi tu care.
Despre ce este cartea? Este despre suferința și moartea unui cinovnic obișnuit, cu o viață obișnuită – Ivan Ilici. Când apare cartea? Cartea este scrisă între 1882 - 1886, după epoca pe care autorul o numea „am fost beat de viață”: în „perioada de criză” sau ”perioada de răsturnare” din viața lui Lev Nicolaevici. Perioada căutărilor – căutarea de sine, fuga de lume, căutarea unor răspunsuri totale și radicale. Aș putea povesti o zi doar pe acest subiect. Dar nu e cazul.
Scurta povestire este scrisă impecabil, dar diferit decât suntem obișnuiți în marile romane: aici Lev Nicolaevici este succint, cu fraze scurte, cadențate, renunțând la ispita înfrumusețării stilistice, ba chiar folosind o anumită suplețe stilistică și o anumită sobrietate estetică. Tolstoi aici lucrează mult mai mult cu detaliile, cu povestea gândurilor contextualizate bine pe un suport narativ cotidian în filigran. Gândurile capătă suport fiziologic, emoțiile capătă contextualizare clară în istoria personală și în multele detalii descrise. E destul de multă emoție și ceea ce noi numim azi psihologie. Dar nu psihologie de cabinet terapeutic.
Moartea lui Ivan Ilici este probabil cel mai bun și complex reportaj despre umiranie – starea de dinaintea morții, procesul morții. Unde ni se raportează totul despre ce fac și cu ce se ocupă oamenii înaintea morții și mai ales despre ce vorbesc și gândesc. Și cel care moare, și cei care sunt în preajma celui care moare.
Cum ne povestește Tolstoi? Tolstoi face aici două trucuri stilistice și de construcție geniale. El face practic un reportaj despre moarte. Cum face?
Tolstoi merge cu camera de filmat – este unul dintre cele mai inteligente trucuri stilistice inventate de el: reportaj din capul omului. Tolstoi filmează nu doar camera, pe cei din jur, ci filmează și face reportaje din intimitatea omului: ne spune nu doar ce fac, ci și ce gândesc ei. Acea voce internă mereu prezentă, care în romane e deja folosita ca tehnică narativă. Acum aflăm ce gândesc oamenii când mor. Camera de filmat în scris a lui Tolstoi ne arată cele mai ascunse lucruri. Pătrunde acolo unde nici Dumnezeu nu pătrunde – în cotloanele sufletului, în ultimul ungher al intimității. Și ne dezvăluie și nouă. Tolstoi ne face părtași la moartea unui om. Asta e marea invenție a tehnicii lui narative.
Și doi. Filmează nu doar contextul și mintea oamenilor, ci face inserții istorice. De ce ne povestește Tolstoi toată genealogia, viața și visele avocatului „mediocru – de mâna a doua”, Ivan Ilici? De ce ne sunt date toate detaliile din viața lui, prieteni și istorii banale? De ce aceste lucruri mărunte pe patul de moarte? De ce? Pentru că Lev Nicolaevici se uită înapoi, se uită la viață din perspectiva morții.
Aceasta e cheia spre înțelegere: asta e cheia hermeneutică și direcția de găsire a răspunsului și mai ales a căutării. Căutarea unei poziții bune, perfecte, din care viața să dezvăluie în sensul ei plin. Poziția ideală a regizorului, a scriitorului: punctul din care viața se vede în plinătatea ei. Această poziție este moartea, procesul morții. Numai dinspre moarte viața poate fi văzută cu adevărat.
Există un personaj foarte important în carte. În total contrast cu atitudinea generală a indiferenței față de cel ce moare. Și chiar a indiferenței față de moarte. A propos – incapacitatea de a „somatiza”, de a empatiza cu cel în suferință, cu cel aflat în procesul morții, e o altă temă grea în carte. O lăsăm să o descoperiți.
Bun, Ivan Ilici moare, iar cei din jur își văd de viața lor – o deșertăciune a deșertăciunii, ar spune omul care moare. Ivan Ilici are nevoie de altceva. Toți par indiferenți și neputincioși în a fi alături intim de el.
Și camera de filmat narativ se oprește asupra unui erou care „se comportă corect” cu omul în fața morții – cu Ivan Ilici. El este Gherasim – „mujikul de bufet”, un om din popor. Tolstoi ne arată tipologii diferite, eroi diferiți, așa cum e în viață, persoane care se învârt în jurul omului aflat pe patul de moarte. El însă mereu găsește un erou „altfel”. Nu ți-l scoate în față, nu ți-l impune direct și moralist, ci îl aduce ușor pe ecranul paginii. De obicei acești eroi pozitivi ai lui nu sunt eroii principali, nu sunt personajele care sar în ochi, nu au funcții și poziții ierarhice importante, ci sunt mai degrabă secundari și „umili”.
Acest Gherasim este prin contrast un om simplu, dar puternic și sănătos. În timp ce Ivan Ilici este tot mai neputincios și mai „orizontal” la pat, Gherasim este „vertical”, „cu picioare puternice”, dar care se sincronizează perfect cu eroul suferind în fața morții. Este singurul erou, cred, care știe sau mai degrabă simte cumva nevoile reale ale lui Ivan Ilici, ale omului în fața morții.
Nevoile lui sunt legate nu doar de neputințele fizice care tot sporesc și Gherasim trebuie să facă lucrurile acestea dificile și neplăcute, ci și lucruri mult mai subtile, intime, greu de sesizat, pentru că sunt ascunse. E nevoie de o sensibilitate umană aparte, e nevoie de o solidarizare profundă cu muribundul.
Gherasim îl mângâie, îi ajută: practic încearcă sa ia durerea muribundului asupra sa. Ce dorea de fapt Ivan Ilici? „Ivan Ilici voia uneori, în clipele de după o îndelungată suferință, şi oricât de ruşine i-ar fi fost s-o recunoască, voia ca cineva să-l compătimească, la fel ca pe un copil bolnav, să plângă la căpătâiul lui, voia să fie dezmierdat, sărutat, aşa cum sunt dezmierdați şi liniștiți copiii. Ştia că e mare consilier, că în barbă i s-au ivit fire albe şi că de aceea așa ceva nu era cu putință; şi totuși o dorea”. Ei bine, asta înțelegea Gherasim și cumva îi aducea cât de cât lui Ivan Ilici mângâierea și alinul așteptat.
Tolstoi se pune pe hotar – e un soi de grănicer, vrea sa ne descrie situația de la frontieră a vieții. El observă că din această poziție, din acest punct, lumea și viața capătă o semnificație mult mai nuanțată, mult mai fundamentală, mult mai autentică.
Despre ce vorbim când vorbim despre moarte? Atunci când vorbim despre moarte, când urmărim moartea și o povestim, noi de fapt vorbim despre viață: doar despre viață. Dar nu vorbim despre viață oricum, ci vorbim despre lucrurile fundamentale, locurile care contează cu adevărat. Dinspre moarte viața se eliberează de tot „hlamul”, gunoiul existențial, de toată materia inutilă, de toate lucrurile de prisos și rămân lucrurile fundamentale.
Moartea, starea de moarte, este ca o lupă care face ca totul să se vadă mult mai bine. A vorbi despre moarte e ca și cum ai pune lumina în întuneric pentru a lumina și vedea locurile clar. E ca și cum ai fi un grănicer, undeva la „zastava”, la post și ai privi în noapte cu un binoclu în infraroșu pentru a vedea în noapte sau unul cu termoviziune care îți scoate în relief formele și lucrurile vii pentru a le distinge de cele nevii.
Moartea este foarte tăcută, observă el. Moartea, procesul morții, este foarte mult despre gândire. Când oamenii încep să gândească, automat ajung la moarte, la tema morții. Oare de ce? Acolo unde nu există tema morții, nu există gândire, dă de înțeles Tolstoi. Dacă scoți moartea din câmpul vieții, scoți de fapt gândirea, de acolo și automat viața. Pare un paradox.
Există o concluzie a cărții? Eu cred că există nu o concluzie, ci o poziție – te așază într-o poziție unică. Poziția e următoarea: din viață nu poți pleca viu. Din viață pleci doar mort. Asta e o poziție universală, pe care omul o pricepe târziu. Înțelegerea și acceptarea acestei poziții universal valabile, această ultimă poziție, oferă un soi de libertate totală. Pentru că din viață nu poți pleca viu, atunci singurul punct din care viața capătă un sens adevărat și o semnificație reală este moartea. Doar privită și înțeleasă dinspre moarte, viața are un sens și o noimă.
În viața ta contează doar ceea ce, privind dinspre moarte, are valoare. Tolstoi în Moartea lui Ivan Ilici asta face cu cititorul: îl ia de mână și-l ajută să se așeze în această poziție, în acest punct, și să privească viața dinspre moarte. El oferă poziția morții, punctul morții, de unde te ajută să-ți privești viața. De aici e doar treaba ta.
Această carte trebuie citită de trei ori în viață. Nimeni nu a murit de la prea multe lecturi.
Dragă Bogdane, ar trebui să termin aici: ne apropiem deja de vârsta ultimei lecturi a acestei cărţi. Aş fi vrut să revin şi la o variantă Gogol a Sfârșitului lumii în care trăim. Ce spune preferatul meu despre asta? Dar tare mă tem că dacă aş începe să scriu despre asta am lua-o de la capăt. Cum de fapt o facem de fiecare dată: doar că noi putem să şi tăcem împreună, nu doar să scriem alături. Şi asta e ceea ce ne unește.
