Atenție: Înainte să citești, e bine să știi că în acest text se vorbește despre sinucidere, moarte și automutilare.
Povestea bătăliei mele cu tulburarea de personalitate borderline (BPD) nu este cu nimic mai specială decât altele. Nu are un happy ending, pentru că, așa cum am aflat, poate, prea târziu, de un lucru ca acesta nu te vindeci niciodată. Nu are nici deznodământ dramatic sau chiar tragic. Chiar dacă sunt într-un veșnic război cu propria minte, am scăpat cu viață din fiecare bătălie. Povestea mea nu e specială decât prin faptul că iese din sertarul cu lucruri tabu și se așterne în cuvinte. Iar asta, dincolo de un exercițiu de acceptare a trecutului și a sinelui, e o formă de a le aminti tuturor celor care încă nu-și pot povesti suferința că nu sunt singuri; e un fel de a le da curaj și de a le spune: undeva în lume, cineva are aceeași durere ca tine.
În fiecare carte, un ciob de sticlă
La 16 ani, când psihiatra pe care o vizitam lunar, la Iași, mi-a pus diagnosticul de tulburare borderline, eu intuiam deja că sufăr de ea. Aveam prostul obicei să fac zeci de chestionare online și să cred în toate rezultatele pe care le primeam: depresie, anxietate, histrionism, stres post-traumatic. Însă în descrierea BPD-ului mă regăseam mereu cel mai bine. Era o umbrelă mare-mare în care încăpeau toate lucrurile pe care le făcusem sau simțisem la un moment dat: gol interior care nu dispare, frică de abandon, relații instabile și toxice, abuz de alcool sau de alte substanțe, auto-mutilare, ideații și tentative suicidare. Profilul mi se părea atât de bine suprapus pe suferința mea, încât îmi venea să-l resping, mai ales când devenise ceva oficial și aprobat inclusiv de specialiști. Probabil știau de ce sufăr de când m-au cunoscut.
Am ajuns la medic după ce fusesem la terapeut. Iar cu terapeuta mea, o bucureșteancă plăcută și blândă, am început să mă văd după ce trecusem de 20 de tăieturi pe brațul stîng. Era săptămâna și tăietura. Nu apuca să se vindece una, că apărea o alta. Le făceam cu cele mai dezgustătoare obiecte, cu chei, cu compasul din trusa școlară de geometrie, cu rigle de fier ascuțite la colțuri și, mai târziu, cu cioburi de sticlă. Pe acestea din urmă le preferam; își făceau treaba repede, satisfăcător, fără să lase multă mizerie și erau ușor de procurat și de ascuns. La un moment dat, undeva pe la mijlocul fiecărei cărți din biblioteca mea, se afla câte un ciob păstrat pentru zile negre. Iar eu am avut dintotdeauna foarte multe cărți.
Bineînțeles, nu mă interesa niciodată să dezinfectez rana sau să o bandajez. Acum, când privesc înapoi, mă mir că nu m-a omorât niciuna dintre operele mele de artă, pentru că toate se infectau și deveneau bilete promițătoare la loteria septicemiei. Dincolo de această mirare, mă gândesc la mama, care, la un moment dat, a început să mi le bandajeze. Ce sentiment cutremurător trebuie să fie să îi pansezi fiicei tale rănile autoprovocate! Ca mamă, îți vine să ucizi pe oricine îi face rău copilului. Dar, în situația asta, pe cine să ucizi? Cu cine să te cerți? Cu cine să te lupți până în pânzele albe? De la cine să ceri dreptate?
Tentativele de suicid au fost mai puține și mai complicate. Apăreau în situațiile în care să mor mi se părea o alternativă mai bună decât să fac față unei dezamăgiri profunde sau a unei tristeți pe care nu o puteam gestiona. În astfel de cazuri, nici măcar psihoterapia sau medicația nu erau de ajutor. Gândurile predominante erau că mă aflu într-un labirint din care nu pot ieși, că toată viața mea e o ruină și că n-am niciun viitor; că mai bine mor, pentru că oricum fac umbră pământului degeaba.
Din fericire, nu eram nici prea creativă, nici prea neînfricată ca să recurg la metode cu șanse reale de reușită. Tot ce îndrăzneam era să iau pastile. Prima dată a fost la sfârșitul clasei a IX-a. Făcusem un cocktail de medicamente atât de divers, încât pot și acum să vizualizez curcubeul pe care îl țineam în palmă. Antibiotice, antihistaminice, antiinflamatoare, vitamine… câte puțin din fiecare cutie pe care o aveam în dulăpiorul de medicamente de acasă. Nu depășisem, totuși, de 20 de comprimate. O oră mai târziu, bântuiam pe străzile Vasluiului. Probabil că medicamentele interacționau între ele în moduri ciudate, pentru că nu reușeam să mă orientez deloc în micul meu oraș, aveam limba umflată, o hipersalivație care ma dezgusta și trebuia să mă opresc din 50 în 50 de metri din cauza amețelii. Însă nu mi s-a întâmplat nimic mai grav de atât.
Faptul că scăpasem fără ca măcar să leșin a creat un precedent. Îmi place să cred că am repetat experiența doar pentru că știam că nu îmi va ieși niciodată să mor, însă realitatea era că mă învinovățeam. Îmi spuneam că am irosit pastilele luând prea puține și că va trebui să cresc numărul lor dacă vreau într-adevăr să se producă efectul scontat. În timpul lockdownului de COVID-19, am încercat același lucru cu pastile de dormit din plante. Altă risipă.
O singură dată era să reușesc
Eram în clasa a XI-a și abia reîncepuse școala așa cum era ea înainte de pandemie. Mă aflam la începutul unei perioade intense de pregătire pentru examenele de final de liceu și de admitere la facultate. Într-o astfel de perioadă deja stresantă și încărcată, nu era necesară decât o scânteie ca să explodez și să fac o prostie. A fost de ajuns să mă cert cu cineva, nici măcar nu mai țin minte cu cine. Creierul meu devenise ca un magnetofon stricat care își repeta într-una aceeași placă: Ești un eșec. N-ai nicio șansă să ajungi ceva în viața asta. Mai bine mori. Îmi amintesc de mine, apoi, plecând de acasă la o „plimbare de rutină cu bicicleta”. Era înnorat, deși cald, dar pentru mine nu mai existau senzații. Pedalam, dar nu-mi simțeam picioarele, aveam căștile în urechi, dar nu auzeam muzica, opream la trecerile de pietoni, dar nu vedeam nimic în fața ochilor. Îmi făceam o întreagă strategie și vizualizam cum, de data asta, o să-mi iasă. Mă simțeam ca într-o transă din care absolut nimic nu mă putea scoate, însă în care știam că, dacă îmi dau voie, pot continua să mă adâncesc. Dar nu era nevoie. Atinsesem deja pragul critic.
De la o primă farmacie cumpărasem două cutii de Nurofen a câte 10 comprimate fiecare, cu pastile roșii, gelatinoase. Știam că, dacă mă va întreba farmacista, îi voi spune că o cutie e pentru mama și una pentru bunica, pentru că am avut cu toții COVID. Cînd am ieșit însă, mi-am dat seama că ar fi trebuit să cer mai multe și că risc să eșuez iar, din motive de insuficiență. Și cum zona gării din Vaslui este un rai al farmaciilor, am oprit pur și simplu la următoarea și am cerut încă o cutie. Nu aveau pastile roșii, așa că mi-au dat un alt tip de Nurofen, de data asta o cutie cu 24 de comprimate. De la o alimentară, mi-am cumpărat trei sticle de jumătate de litru de apă plată.
Toată această tentativă de suicid a avut un aer aproape ritualic. Când toate pastilele au fost procurate, am plecat spre locul unde plănuiam să le înghit, locul meu favorit din oraș, locul meu de citit, de gândit, de fumat țigări la bucată. Pe drum, am ascultat muzica mea preferată, melodiile cele mai dragi, pentru că îmi spuneam că e ultima oară când o fac și nu vreau să ratez nimic. Aveam în ghiozdan inclusiv cartea mea cea mai dragă de la vremea aceea, Strigă-mă pe numele tău de André Aciman, pentru că îmi imaginam că voi sta pe bordura dintre blocuri și, înainte să-mi pironesc definitiv privirea spre cer, voi citi din nou despre iubirea dintre Elio și Oliver din Italia anilor ‘80. Să plec gândindu-mă la ceva frumos, chiar dacă eu n-am putut avea acel ceva.
Dar atmosfera ritualică s-a întrerupt în momentul în care am început să iau pastilele. Pe primele 10 aș putea spune că le-am aspirat, pentru că le-am luat pe toate deodată. Apoi, o senzație de greață (cauzată mai mult de apa băută fără pauză) m-a făcut să aștept. Aveam dubii, chiar gânduri care mă rugau să mă opresc, dar nu o făceam. Următoarele 10, a doua cutie de Nurofen roșii, m-au costat mai bine de jumătate din apa pe care o mai aveam. Simțeam că mi se contorsionează gâtul și că nu mai pot înghiți nici măcar aer. Îmi impuneam să respir adânc și încercam să-mi controlez pulsul. O panică teribilă m-a cuprins, pentru că următoarele 24 urmau să fie asimilate cu mult prea puțină apă. Chinuindu-mă să nu vomit tot ce reușisem să fac până atunci, într-un timp exponențial mai mare, le-am înghițit și pe acelea; 44 de pastile de Nurofen, consumate în 20 de minute. Mi se părea o performanță, aproape un record personal.
Orele de după au reluat aerul de poezie sumbră. Resemnată, liniștită, chiar zâmbitoare, așteptînd să sosească finalul, mă îndreptam spre prăvălia cu cartofi prăjiți din oraș, să iau ultima masă. Cu cel mai scump lucru din meniu în față, savurând încet fiecare dumicat de mâncare, mă uitam la poze cu mine, cu cei dragi și îmi repetam în minte „Gata, sunt pregătită! De data asta sigur reușesc!”. În mod ironic, chiar în acea după-amiază urma să am terapie și, deși întârziasem la ședință și-mi mințisem terapeuta că ajung cât de repede, nu mă grăbeam. „Nu are rost”, îmi spuneam, „oricum nu o să mai ajung niciodată la terapie”. Îmi părea oarecum rău că nu lăsasem o scrisoare de adio, însă mi se părea un clișeu.
Suicidul la borderline nu e la fel de premeditat cum e suicidul la depresie. E mai puțin probabil să te pregătești pentru asta, să anticipezi momentul, ci mai degrabă actul s-ar putea să fie cauzat de un impuls de moment. Potrivit experților, ideațiile de acest fel, în cazul persoanelor diagnosticate cu BPD, apar la cel puțin 46% dintre pacienți, incidență semnificativ mai ridicată decât la alte tulburări de personalitate. Între 3 și 10% dintre aceștia reușesc, cu adevărat, să moară. Tentativele sunt mai frecvente la bărbați și e mai probabil să apară în cazul persoanelor care au trecut deja prin episoade de automutilare sau care au, în background-ul lor, un istoric de abuz în familie, abuz sexual, sărăcie sau situații în care altcineva drag s-a sinucis.
Am atins granița cu vîrful degetelor
Nu știu dacă v-ați pus vreodată întrebarea „Ce se întâmplă cu un sinucigaș care aproape reușește să se omoare, dar dă greș?”. E de datoria mea să termin povestea, dar, trebuie să recunosc, e dureros să-mi amintesc. Această „aproape-reușită” a schimbat major peisajul. Pentru prima oară, cei din jurul meu (sau, în fine, cei care au aflat) au conștientizat dorința mea reală de a muri.
După ce am plecat de la prăvălia cu cartofi, mergând pe bicicletă spre casă, am simțit cum încep să-mi țiuie urechile. Inițial aproape insesizabil, pe urmă de neignorat, țiuitul îmi acoperea până și gândurile. La nici 200 de metri de blocul meu, am dat nas în nas cu tata. Am încercat să mă comport ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, însă întrebarea „Ți s-au înroșit ochii, ești okay?” m-a ajutat să îmi dau seama în sfârșit că mi se face rău. Ușor-ușor, nu îmi mai puteam încorda mușchii și corpul începea să refuze tot mai vehement să colaboreze cu mine. Ajunsă în fața garajului ca să-mi las bicicleta, am rămas șocată de cum lacătul ușii părea că are o tonă și cum nu puteam să-mi îndoi degetele ca să țin cheia în mână.
Mai știți cum mă autocitam mai sus că sunt pregătită? În realitate, cred că e foarte greu să fii cu adevărat pregătit să mori. Apropierea sfârșitului mi se pare acum înfiorătoare. În momentul în care, pe rând, toate straturile din mine își pierdeau simțirea, m-a lovit frica, iar frica aceea nu se compară cu nicio alta pe care am simțit-o vreodată. Ca un instinct primar de animal rănit, am reușit să strig la mama după ajutor și, imediat după ce am văzut-o ițindu-se la geamul apartamentului nostru de la etajul patru, totul s-a făcut negru. În sfârșit, am căzut.
Realist vorbind, cred că atunci am fost cel mai aproape să trec granița. Spun asta pentru că, deși nu simțeam nimic, aveam senzația că mă privesc din afară. Câteva femei aflate în proximitate credeau că am făcut infarct. Ca și cum aș fi fost una dintre ele, le vedeam cum încercau să îmi așeze picioarele peste bicicleta căzută lângă mine, astfel încât sângele să se întoarcă la cap. Am văzut-o apoi pe mama alergând spre mine în șlapii roz-bombon. Striga ceva indescifrabil și eu mă întrebam cum o fi ajuns așa de repede de la etajul patru până în spatele blocului, la garaje. După câteva palme ușoare am deschis ochii și am fost ridicată de toți cei prezenți. Tata apăruse acolo, nu știu când și cum. Cu amândoi de față, fără să vreau, am început să vorbesc: „Am luat… 44… de… Nurofen…”.
Iluzia grijii
În 2021, anul în care s-a întâmplat acest incident, am descoperit în publicația VICE un text din 2013 care m-a scârbit profund. Asta pentru că mi-am dat seama că nu a fost doar un ghinion al meu, ci că toți cei care vor fi în situația mea, vor avea parte de același tratament. Articolul era un soi de revărsare a frustrărilor unei doctorițe de origine probabil americană, după pseudonimul folosit, în legătură cu oamenii care „habar n-au cum să se sinucidă” și care ocupă degeaba paturile și resursele spitalicești; și timpul medicilor. Citind cele 800-900 de cuvinte înșiruite pe site, m-am simțit biciuită indirect de impresia încă unui cadru medical că suicidul e o plăcere.
Nu neg că ar exista persoane care să încerce tentative pentru a atrage atenția. Pe de altă parte, ce am reținut de la cursul de Comunicare de Criză și Risc (pe care l-am avut studiind Jurnalismul la Universitatea Al. I. Cuza din Iași) este că, dacă un lucru mai degrabă incriminează oameni nevinovați, decât să condamne pe bună dreptate, atunci preferi să cruți vinovații. Cred că nimeni nu ia în calcul suicidul degeaba, din drag sau pentru că e ceva atât de romantic și de senin cum e moartea la marginea mării din „Mai am un singur dor”. Nici măcar cei care amenință că o fac, deși nu ar duce-o până la capăt, nu cred că ar trebui bătuți cu pietre. E adevărat, e cumplit de greu pentru familie, prieteni, dar dacă iei în calcul suicidul chiar și ca să-i manipulezi pe cei din jur, tot ai o problemă de sănătate. Dacă spui asta și e 100% o minciună, atunci poate suferi și de o tulburare antisocială care, ghici ce?, e tot o tulburare de personalitate, cum e și borderline-ul. Dacă afirmația este 100% adevărată, dar sinuciderea nu se concretizează, mi se pare un păcat să fie pur și simplu invalidată. Cândva, undeva, s-ar putea să se concretizeze.
Infobox: Tulburarea de personalitate borderline (BPD) este afecțiunea psihică ce se caracterizeză printr-o profundă instabilitate în relațiile cu ceilalți și cu sinele, prin emoții oscilante și printr-o impulsivitate marcantă. Tulburarea de personalitate antisocială (ASPD) este tulburarea dominată de disprețul față de ceilalți, de încălcarea drepturilor lor și a normelor sociale. Dacă în cazul BPD, empatia și emoțiile există, dar sunt puternic distorsionate de frică sau suferință, la ASPD acestea sunt reduse sau inexistente.
În spital la Vaslui și mai târziu la Iași, glumele, relele tratamente, mustrările, neglijențele medicale, toate justificate din mila față de părinții mei, mi se păreau atât de crude și de insensibile, încât mă făceau să regret din suflet că nu m-a lovit nicio mașină în drumul ăla nenorocit spre casă. Brusc, pentru că făcusem un rău neintenționat celorlalți, suferința mea devenise nulă, ignorabilă. „Ai luat trei cutii de Nurofen și te plângi că ți-e rău?” „La mama ta nu te-ai gândit cînd ai făcut așa un gest?” „Ce, ți-a dat iubi papucii și n-ai mai putut de supărare?”. Toate astea sunt stereotipurile create de o societate care refuză să înțeleagă trauma, o societate care e, la rându-i, suficient de bolnavă, dar nu s-a obișnuit încă să-și accepte boala. Nu pot fi într-atât de optimistă încât să sper că, într-o bună zi, lumea se va purta frumos cu sinucigașii în spitale, dar îmi doresc ca toți să primească măcar un tratament uman. E o faptă grea, dar plătești prețul suficient. Nu se compară cu îmbătatul sau cu consumul excesiv de droguri, deși uneori sinucigașii sunt comparați cu cei care ajung în spitale din aceste motive. Spre deosebire de alcool și de droguri, suicidul are o capacitate zero de a te face să te simți și bine. De cele mai multe ori, îl abordezi doar pentru că ești disperat să nu mai simți durere. Dacă ai norocul meu, să nu rămâi cu nicio sechelă fizică permanentă, rușinea și presiunea socială sunt alți doi bolovani pe care îi cari cu tine până mori pe bune. Sau până uiți. Sau până alegi să uiți ca să nu mai fii nevoit să trăiești zi de zi cu asta.
Viețaș la vindecare
Când mă gândesc la ce a însemnat tratamentul de care am avut nevoie timp de trei ani, îmi dau seama că nu voi afla niciodată cifre și date exacte. Doar psihoterapia a costat, probabil, contravaloarea unei mașini scumpe. Pentru ea, ai mei mai cheltuiesc bani și acum, nu puțini, dar am norocul că sunt deschiși să îmi plătească ședințele. Sunt vitale, deși uneori poate să pară că plătesc doar ca să am o prietenă.
Cu medicația a fost o cu totul altă discuție. Nu o să știu niciodată cât au costat pastilele mele, cărora le-am aflat numele după mai mult timp. Mama, terapeuta și psihiatra mea stabiliseră să nu-mi spună ce medicamente iau, ca să nu-mi induc singură efecte adverse. Așa s-a întâmplat când am încercat să iau Xanax, așa s-ar fi întâmplat, probabil, cu toate celelalte. Am fost forțată să am încredere oarbă în doctoriță, cu toate că neîncrederea, frica de abandon și paranoia pot fi extreme la borderline. Mă simțeam disperată să am control asupra tratamentului, să știu la ce mă expun, ce urmează să mi se întâmple. De mult ori, răscoleam casa în căutarea medicamentelor. N-am avut niciodată succes.
Pentru acest tratament de foarte lungă durată, pandemia a fost o binecuvântare, pentru că, și neinduse, efectele adverse pe care le-am trăit au fost de toate soiurile. În prima săptămână, am fost o legumă. Mă mișcam puțin, doar din dormitor în baie și mai apoi la bucătărie, iar amețelile cumplite și senzația că mă privesc din afara propriului corp nu mă părăseau nici măcar când stăteam întinsă. Când am ieșit pentru prima oară din casă, m-am simțit ca după o beție îngrozitoare. Eram nevoită să merg agățată de brațul mamei, pentru că mă clătinam la orice pas. Dacă eram lăsată pe propriile picioare, mi se părea că membrele îmi sunt de gumă și că o să cad imediat. Asta mă făcea să intru în panică.
Deși medicamentele își îndeplineau rolul lor pur psihiatric, pentru că mă amorțeau și aproape îmi anulau emoțiile de orice fel, au lăsat sechele asupra corpului meu care se văd și astăzi. În trei ani de tratament m-am îngrășat aproape 20 de kilograme, greutate pe care nici acum nu reușesc să o pierd în totalitate. Tiroida mi s-a umplut de noduli, menstruația mea dispărea câte șase luni, timp în care panelul meu de analize hormonale o lua razna. De pildă, cantitatea de testosteron din corpul meu atinsese nivelul normal pentru un bărbat adult tânăr. Doar că eu eram o fată care nu împlinisem nici 18 ani. Pe urmă, când încercam reducerea dozelor de medicație, știam că va fi foarte rău, pentru că atunci loveau migrenele cele mai intense, din categoria celor care te forțează să stai toată ziua în pat, cu draperiile trase. Reducerea dozelor mai însemna și noi lupte cu propria minte. Abia aștepta să mă prindă vulnerabilă, neprotejată de nicio chimicală, ca să se întoarcă la gândurile negre. Cel mai tragic pentru mine era că, dacă nu reușeam să le fac față, medicația revenea în doze mari, poate mai mari decât înainte, și se prelungea pe perioadă nedeterminată. Astfel, un tratament care, în mod normal, n-ar trebui să dureze decât câteva luni, mi-a mâncat aproape tot liceul și un prim an de facultate. Iar asta, așa cum mi-au spus mai mulți medici, va avea cu siguranță efecte pe termen lung.
Legată de graniță
Pe 8 ianuarie 2025, ora 22:00, pe fond de stres, oboseală și singurătate, ceasul automutilării s-a resetat, după 28 de luni în care am fost „curată”. Nu a fost un episod la fel de violent ca altele prin care trecusem, însă simplul fapt că s-a întâmplat m-a făcut să mă tem că voi ajunge din nou la kilometrul 0 al vindecării. Pentru că simțeam de ceva vreme că alunec, am apelat la cele cinci ședințe de consiliere gratuită de care beneficiez grație faptului că sunt studentă. Nu mai vorbisem de mult despre cum e viața cu BPD, pentru că, un timp, mi-am ocupat mintea cu tot felul de distracții. În consiliere, am primit poate cea mai importantă informație, una pe care nu-mi dau seama cum de am omis-o în toți acești ani: tulburarea de personalitate borderline NU se vindecă.
În 2023, la sfârșitul primului an de facultate, pe care l-am petrecut la Facultatea de Matematică, tot la Iași, am sistat medicația definitiv, spontan, sătulă de pastile până peste cap. A fost o decizie impulsivă, pe care am luat-o sub pretextul că „am o perioadă bună”. Același psiholog mi-a explicat de ce nu procedasem corect. „Tu s-ar putea să ai nevoie de pastile o bună parte din viață. Până nu ai stabilitate pe toate planurile, e foarte riscant să scoți medicația”, mi s-a spus. Adevărul este că, în seara aceea de 8 ianuarie, mi-aș fi dorit un anxiolitic care să-mi calmeze atacul de panică sau un antidepresiv care să mă amorțească până aș fi fost în stare să-mi gestionez propriile emoții. Sau chiar un somnifer care să mă ajute să mă odihnesc.
Perspectiva că niciodată nu voi scăpa de amenințarea acestor episoade mă pune, însă, pe gânduri. Chiar și dacă aș ajunge din nou în punctul din care am plecat, mă întreb dacă are sens să-mi privesc viața cu optimism. În realitate, sunt multe lucruri care îmi plac sau care cel puțin îmi dau de înțeles că am un rost pe lume. Există oameni în jurul meu care îmi zâmbesc, oameni care mă bucură și pe care îi bucur. Problema pe care mi-o pun, însă, în fiecare dintre aceste crize este: merită să accept suferința de dragul celor din jur? O să compenseze, oare, momentele frumoase care mă așteaptă în viitor durerile pe care acum abia le pot explica și care nu vor dispărea niciodată? Cine îmi oferă mie garanția că o astfel de criză nu mă va izola, cândva, complet, că nu va ruina o posibilă familie pe care mi-o voi întemeia? Până și asta îmi declanșează o întreagă polemică interioară, pentru că mamele care suferă de borderline pot transmite genetic sau cultiva pur și simplu comportamente similare la copil.
Dar am învățat să funcționez așa, cu toate întrebările la care nu pot găsi un răspuns cert. Terapia și medicația își fac efectul și acum, dar cred că cel mai mare ajutor e cel pe care mi-l ofer singură, acceptând că asta este realitatea mea. Uneori îmi spun pur și simplu că e un defect și atât. Alte ori, mă trezesc căutând pe internet care sunt calitățile și punctele forte ale persoanelor cu BPD, în încercarea de a-mi privi diagnosticul dintr-un alt unghi, unul mai luminos. Tulburarea asta, granița insesizabilă aproape între bine și rău, s-a agățat de mine ca un scai, dar ce pot să fac? Să-i ajut și pe alții să o înțeleagă. Cred că oriunde m-aș duce și orice aș face, preocuparea pentru a o explica o să iasă mereu la iveală. Speranța mea e că, în timp, vorbindu-se despre asta, societatea va deveni mai empatică și mai tolerantă. Probabil că asta ar îmbunătăți calitatea vieții pentru noi toți, tulburați sau nu.
