Laborator

Intensiv interior: Despre depresie și anxietate în România

de Ioana Pelehatăi, ilustrații de Amalia Dulhan

Joi, pe 6 septembrie, am fost la conferința la care s-a plâns cel mai mult dintre toate la care-am participat vreodată. La centrul CINETic a avut loc masa rotundă „Depresia și anxietatea”, cu două psihoterapeute, un psihiatru, o specialistă în resurse umane și vreo 30 de participanți.

Femeia de peste 70 de ani care povestește cu o voce guturală cum, între două vârste, s-a scos singură dintr-o depresie pentru care nici nu avea un nume. Mama care se îneacă în lacrimi, când povestește că nici n-a mai ținut cont de depresia și anxietatea ei, ca să-și poată ajuta copilul născut cu o malformație congenitală. Tipa de vreo 25 de ani care își pierde glasul când povestește că nu știe ce să facă pentru mama ei depresivă și că se teme să nu moștenească și ea tulburarea. Un tip și-o tipă care suferă de tulburare de personalitate borderline - un amestec de groază de abandon și instabilitate emoțională.

Discuția de joi face parte dintr-un proiect mai amplu, numit Intensiv Interior, care-și propune să creeze un spațiu sigur de discuție despre sănătatea mintală și să facă să ajungă la public cât mai multe informații despre anxietate și depresie, două tulburări care afectează din ce în ce mai mulți oameni. Gina Enache Tuppad, psihoterapeută pe metoda cognitiv-comportamentală, spune că vede din ce în ce mai mulți oameni care vin la ședințe cu probleme de anxietate. I se pare firesc, dacă te uiți la cât de repede se schimbă lucrurile în lumea în care trăim. În practica ei terapeutică se străduiește să îi facă pe clienți să înțeleagă că depresia și anxietatea nu sunt niște stări „rele”, ci general umane – le poate avea oricine.

Mădălina Sava, psihoterapeută, explică de ce de multe ori oamenii suferă de ambele afecțiuni. Dacă ești în depresie, ai circa 70% șanse să suferi și de anxietate. Depresia a devenit principalul motiv de dizabilitate la nivel mondial în 2017, deși estimările inițiale spuneau că se va întâmpla asta abia în 2020. Apoi lansează o întrebare deschisă publicului: ce înseamnă pentru noi anxietate și depresie? „Ar putea fi depresia o blocare în emoția tristețe și anxietatea în emoția frică?”, răspunde ezitant o doamnă din public.

Care e legătura dintre creier și corp, dintre biologic și psihologic? Cum trăim cu aceste afecțiuni? Cum putem să oferim sprijin? Sunt doar câteva dintre întrebările care au curs în discuție.  

Care e diferența dintre anxietate și depresie?

Psihiatrul Vlad Stroescu spune că nu există doar „o anxietate și o depresie, ci vreo 20 de depresii și 50 de anxietăți”. Dar între ele există totuși și câteva diferențe clare. Tulburările depresive au două elemente cardinale: dispoziția depresivă, care nu trebuie confundată cu o simplă tristețe, și anhedonia. Astea două simptome de bază nu sunt neapărat prezente în tulburările de anxietate – dacă ai atacuri de panică, nu ai musai și dispoziție depresivă.

Ca s-o deosebească de ce se întâmplă într-un episod depresiv, psihiatrul explică tristețea ca pe o emoție care poate fi pozitivă, produsă dintr-un anumit motiv de spiritul uman, pe când dispoziția depresivă e o stare profund negativă, care poate fi extrem de intensă, și e caracterizată, paradoxal, fie printr-un „fel de amorțeală puternică (...) sau o absență a emoțiilor, un fel de gol.”

Anhedonia este pierderea interesului față de tot ce-ți făcea plăcere înainte de episodul depresiv. Stroescu spune că, într-un caz ușor, poate să însemne pierderea chefului de citit la un împătimit al cărților. În cazurile grele, poate însemna privarea de lucrurile esențiale, care dădeau un sens existenței tale – cele mai profunde și importante credințe. Ca să ilustreze, oferă exemplul unei persoane extrem de credincioase care s-a sinucis lângă o biserică.

La aceste două simptome principale se mai adaugă cele secundare: o stare continuă de oboseală, pierderea poftei de mâncare, absența tonusului și a energiei, incapacitatea de concentrare etc. Dar pentru un diagnostic de tulburare depresivă, trebuie să bifezi cel puțin unul dintre criteriile majore de mai sus.

Într-o tulburare anxioasă, în schimb, spune Stroescu, poți să iubești viața, dar să nu te mai poți bucura de ea. Anxiosul e paralizat în propria „vizuină” de mintea lui, care îi spune: „poți fi mâncat de cine știe ce fiară”, dacă ieși de-acolo. O tulburare anxioasă vine uneori la pachet cu simptome secundare de depresie. În oglindă, anxietatea e câteodată un prim pas spre depresie. „Nu poate să-ți fie frică la nesfârșit. Într-un final, hormonii de stres se vor plafona și vor rămâne în urma lor niște pattern-uri.” De ce să mai ieși din casă dacă tot n-ai ieșit de atât de mult timp? O tulburare de anxietate te poate lăsa lipsit de energie, ceea ce e posibil să semnaleze alunecarea în depresie.

Poți să scapi de anxietate și/sau depresie doar cu psihoterapie, fără medicamente?

„Mie, ca psihiatru, îmi place să spun că, cu cât e mai grav, cu-atât mi-e mai simplu. Cu cât e mai grav, mi-e mai ușor să pun un diagnostic, să mă îmbrac în halatul de doctor”, spune Stroescu. Pacienții care funcționează aproape de normal sunt mai greu de convins că tratamentul medicamentos ar putea să ajute. Pune asta în seama stigmatului că „la psihiatru e cel mai rău loc în care poți să ajungi” și că „e groaznic să iei tratament”.

Pacienții au întotdeauna dreptul să refuze tratamentul – până la un punct, explică medicul. Dreptul poate fi temporar suspendat pacienților „complet depășiți de situație”, adică în cazurile extreme. Tot Stroescu amintește că e esențial pentru persoanele care au supraviețuit oricărui tip de tulburare să nu se identifice nici cu afecțiunea respectivă, nici cu tentativele de sinucidere sau orice altă dificultate întâlnită – ci cu reziliența. Stroescu insistă că e important ca cei care suferă de depresie sau anxietate să nu plaseze toată responsabilitatea „vindecării” asupra lor. Vorbim foarte mult despre suferință, zice el, dar prea puțin despre capacitatea de a ne adapta și de a răzbate. Unii vor fi îndeajuns de hotărâți să iasă singuri din suferință, dar cei care nu sunt așa merită la fel de mult să primească alinare.

Medicul condamnă discursul împotriva celor care nu sunt în stare să facă față depresiei: „Ia mai du-te și la muncă, tu, cu depresia ta!” Depresia e și o formă de anomie, adică de dezordine morală și lipsă de repere. E foarte ușor să empatizezi cu cineva care își poate explica cu voce tare depresia și cauzele ei, explică Stroescu – dar nu toată lumea poate să facă asta. „În depresie poți să ai impresia că empatizezi cu cel de lângă tine și să te înșeli amarnic.”

Există o predispoziție spre depresie? Se moștenește genetic?

Da, răspunde Stroescu. Cel mai probabil se transmite ereditar – în mod special în cazul depresiei din tulburarea bipolară, cea mai transmisibilă de la o generație la alta dintre toate afecțiunile psihice. „Dacă sapi cum trebuie”, adaugă acesta, o să găsești în 90% dintre cazuri o rudă care s-a sinucis sau care a afișat alte comportamente specific bipolare, chiar dacă n-a fost diagnosticată niciodată. În cazul depresiei „unipolare”, explică medicul, e greu de spus cât e moștenire de familie și cât e comportament învățat. Nu există teste în acest sens.

Ce înseamnă să ai depresie și/sau anxietate, dar să funcționezi bine, văzut din exterior?

Dr. Stroescu spune că există două criterii în determinarea gravității unui caz. „Poți să funcționezi bine, dar să suferi mult – și viceversa. Orice combinație e posibilă.” La fel, poți să nu suferi prea mult, dar viața ta să fie complet disfuncțională și „goală”, din toate punctele de vedere – personal, profesional etc. Mădălina Sava spune că există scale de evaluare a „funcționalității” pacientului pe toate aceste paliere diferite de viață. E în stare să meargă regulat la muncă? Poate să mențină relații stabile?

Psihoterapeuta Gina Enache Tuppad afirmă că majoritatea pacienților care ajung la terapie sunt „high functioning” (adică par foarte funcționali): pe dinafară totul arată în regulă, dar în spate se ascunde multă suferință. Stroescu completează - uneori discrepanțele, asimetriile foarte mari între un domeniu de funcționare și celălalt, ajută la identificarea unor astfel de cazuri. Dă drept exemplu tipic medicul cu depresie cronică, dedicat trup și suflet muncii la spital, dar care își petrece atât timp la muncă pentru că acasă nu-l așteaptă nimeni. „Nu învață să-și distribuie resursele și le pune pe toate într-o anumită zonă, iar pentru restul nu-i mai rămâne nimic”, explică psihiatrul.

Sava amintește și de distimie – o formă ușoară, dar cronică, de depresie. Pacientul nu afișează discrepanțe uriașe între viața personală și cea profesională, de exemplu. De-asta, și pentru că simptomele sunt mai puțin grave, poți să ajungi să crezi că așa ești tu și nici să nu-ți pui problema că ai suferi de depresie.

Corina Ghiațău, expertă în resurse umane, confirmă fenomenul. Ca profesionistă care analizează oamenii strict din punct de vedere al funcționării lor la muncă, poate să ajungă să creadă că mai toți sunt ok. Însă un studiu recent realizat de L’assurance maladie, în care respondenții au fost puși să-și evalueze calitatea somnului, a echilibrului dintre personal și profesional și a relațiilor interpersonale, a dezvăluit că aproape unul din opt suferă de depresie.

Cum luptăm cu stigmatul împotriva afecțiunilor psihice?

Corina Ghiațău explică modul în care încearcă departamentul ei de resurse umane să acționeze: fără să se bage în problemele personale ale angajaților, ci doar direcționându-i și încurajându-i să apeleze la ajutor specializat. E foarte important, spune ea, mai ales pentru că într-un cadru profesional, simptomele de depresie sau anxietate pot fi luate drept probleme de comportament, atitudine sau performanță. Povestește că a avut cazuri de colegi cu tulburări bipolare, care au fost mutați pe poziții mai puțin solicitante cât timp s-au acomodat cu diagnosticul – și, sub anonimat, sfătuiți să urmeze un program de tratament la alegerea lor, fără amestecul companiei.

Tuppad relatează cazul unui pacient cu sindrom de stres post-traumatic, în urma unui episod în care cineva a încercat să-l calce cu mașina. Pacientul nu înțelegea de ce nu-și revine din frică, la o săptămână, două după incident. Refuza, însă, să vorbească despre ce simte, ca să nu fie considerat slab, respins sau invalidat. Dincolo de stigmatizare, nu l-a ajutat nici faptul că mulți bărbați (români, dar nu numai) învață să „nu se plângă ca femeile”.

Alexandra Bădescu, psihiatru în devenire, atrage atenția asupra cercului vicios al stigmatizării. Din niște discuții cu pacienți de la spitalul bucureștean de afecțiuni psihice Obregia a aflat că angajatorii se descotorosesc rapid de cei cu boli psihice – desigur, sub pretextul performanței scăzute. Au rămas șomeri, fără sursă de venit și, implicit, fără acces la servicii de sănătate. Menționează că în Marea Britanie există campanii care încurajează luarea zilelor de concediu medical pentru sănătatea mintală. O angajată a Ministerului Sănătății spune că la stat îți poți lua până la șase luni de concediu pentru epuizare – în sistemul privat, însă, slabe șanse. Într-adevăr, conform unor noi prevederi din Codul Muncii, ai dreptul la până la 183 de zile de concediu pe an pentru incapacitatea temporară de a-ți face jobul, iar un diagnostic de burnout (epuizare) ar intra la categoria asta.

Codul Muncii favorizează angajatorul și, așa cum spune Alexandra Bădescu, e nedrept ca responsabilitatea de a da compania în judecată să pice pe umerii pacientului. „Nu ne-am aștepta de la un bolnav de cancer să umble pe la procese.” Vlad Stroescu completează: a văzut nenumărate cazuri de pacienți a căror sănătate mintală s-a deteriorat din cauza locului de muncă – în mod special în perioada crizei financiare. Pe-atunci avea chiar și un top al celor mai toxice companii: pe locul întâi cele din sectorul bancar, iar pe locul doi cele din telecomunicații. Pledează pentru lobby care să aducă avantaje fiscale companiilor care-și susțin angajații cu probleme de sănătate psihică.

Chiar sunt științe psihologia și psihiatria?

Un bărbat din public chestionează legitimitatea științifică a celor două discipline. Stroescu răspunde că e într-atât de științifică disciplina, încât nu și-ar permite să emită opinii neverificate prin studii. E adevărat că e un tip aparte de știință. A spus-o pentru prima dată psihiatrul și filosoful Karl Jaspers, influențat de sociologul Max Weber - în științele sociale nu te poți baza pe o obiectivitate totală.

Atât în psihologie, cât și psihiatrie, o știință socială aplicată, vor exista destul de mult subiectivism și imprecizii. „Diferența dintre noi și șarlatani”, adaugă psihiatrul, „e să recunoaștem că foarte multe lucruri nu le știm. Poate chiar pe cele esențiale.” Sfătuiește publicul să se ferească de cei care au certitudini 100% în privința cauzelor afecțiunilor psihice. Există, ce-i drept, instrumente precum FMRI-ul, care poate identifica depresia în urma „scanării” creierului, însă sunt costisitoare și au valoare doar în cercetare, nu în practica clinică. Un pacient obișnuit nu ar avea acces la un astfel de test.

Cu toate astea, „noi, psihiatrii, ne-am străduit întotdeauna să fim cât de cât medici, adică să lucrăm cu categorii”, explică dr. Vlad Stroescu. Prin asta vrea să spună că infecționistul lucrează cu niște categorii naturale – pneumonia provocată de pneumococ, diareea de salmonella și-așa mai departe. Psihiatria operează, la rândul ei, cu o grămadă de categorii – poate chiar asta e problema, că sunt prea multe.

Mădălina Sava explică și ea că în diagnosticarea și tratarea afecțiunilor respective există o serie de protocoale și de criterii. Tratamentul, fie că e vorba de psihoterapie sau de medicamentație, e aplicat după ce a fost verificat prin numeroase studii cu grupuri de control, cărora li s-a administrat placebo. Există, mai spune terapeuta, și scale de măsurare a intensității simptomelor, atât pentru anxietate, cât și pentru depresie.

***

Discuția se încheie cu greu, cu întrebări lăsate fără răspuns. Am mai fi vorbit despre somatizare (când o afecțiune psihică se traduce prin probleme de sănătate fiziologice inexplicabile). Despre modurile diferite în care se manifestă depresia și anxietatea la femei și bărbați. Am avea nevoie de grupuri de sprijin: pentru mamele cu copii cu probleme congenitale, pentru seniorii care se luptă pe final de viață cu singurătatea, pentru supraviețuitorii abuzului sexual, pentru borderline, depresivi, anxioși. Pentru toți cei care merită să fie ok. Adică pentru toți.

Plec de la CINETic cum plec și din ședințele de psihoterapie: liniștită și înțeleasă. Dar îmi stăruie în gând întrebarea „care-i diferența dintre anxietate și depresie?” O să-mi las răspunsul aici, pentru că poate va face pe cineva să se simtă liniștit și înțeles. Depresia e un val mare, ca de tsunami, sub care simt că mă înec pentru că nu știu să înot. Anxietatea e o cameră cu pereți care se strâng încet, până mă strivesc.  

De-asta vorbesc, de-asta cred că e bine să vorbim.


În România, aproape 20% din populație suferă de o afecțiune psihică.

Două milioane de români sunt în depresie.

Doar 10% dintre românii cu depresie se tratează.

în România avem doar 6,7 psihiatri la mia de locuitori deşi media la nivel european este de 11 la mia de locuitori.

Depresia ne costă 1% din produsul intern brut al țării.

Depresia și anxietatea pot fi tratate. Dacă suferi de oricare dintre afecțiuni, sau dacă ai pe cineva cunoscut care se confruntă cu probleme, poți să apelezi la Centrul Național pentru Sănătate Mintală.

text de

  • Ioana PelehatăiIoana Pelehatăi

    Reporter. O hipsteriță. 

    Mai multe despre Ioana, aici. O găsiți la ioana@scena9.ro.

ilustrații de

  • Amalia DulhanAmalia Dulhan

    Graficiană. Caută sens, uneori desenând, însă cel mai adesea fiind copleșită pozitiv de intensitatea de a fi.

18 September 2018 ora 12:00



X Revista Scena9