Deși femeile reprezintă jumătate din populație, știm mult mai puține despre corpurile lor decât despre cele ale bărbaților. În Antichitate Aristotel descria femeia ca pe un „bărbat deformat", filosoful văzând corpul masculin ca standardul care contează cu adevărat. Acest tip de viziune s-a perpetuat și după ce am ieșit din Antichitate iar reminiscențe ale ei există și azi. În Statele Unite, abia în 2025 a fost introdus un prim manechin pentru teste auto de impact modelat special după anatomia feminină.
Prin cartea sa, Eva. Cum a condus corpul feminin 200 de milioane de ani de evoluţie umană, Cat Bohannon își propune să reducă din acest decalaj și să aducă la lumină ce ar trebui să știm despre corpul feminin și cum a influențat el evoluția umană. Scriitoarea încearcă să răspundă la întrebări precum: De ce femeile trăiesc mai mult decât bărbații?; De ce femeile sunt mai predispuse să facă Alzheimer? sau Este sexismul util pentru evoluție?, folosind un limbaj accesibil, care nu îndepărtează un public generalist.
Cat Bohannon și-a obținut doctoratul în 2022 la Universitatea Columbia, unde a studiat evoluția narațiunii și a cogniției. Articolele ei au fost publicate în The Atlantic, Science, Scientific American, The Best American Nonrequired Reading, Lapham’s Quarterly, The Georgia Review și The Story Collider. Eva este prima ei carte, devenită bestseller The New York Times. Locuiește în Statele Unite împreună cu partenerul ei și cei doi copii.
Eva a fost tradusă în limba română de către Oana Ionașcu, la editura Nemira în colecția Raftul Roz. Citește un fragment din volum ca să afli mai multe despre strămoașele noastre, dar și despre noi.
Eva. Cum a condus corpul feminin 200 de milioane de ani de evoluţie umană
Departe de a fi un important simbol al unicității umane, utilizarea uneltelor este o trăsătură convergentă. O mulțime de ființe inteligente care sunt capabile să rezolve probleme fac asta. Nici măcar nu trebuie să fie mamifere. Caracatița folosește unelte cu tentaculele sale și este înrudită mai îndeaproape cu scoica. Ciorile sunt niște înfocate utilizatoare de unelte. Ele nici măcar nu au mâini.
Primele hominine portretizate de Kubrick mâncau mai ales ierburi și insecte, fructe și tuberculi. La fel ca în cazul altor primate din zilele noastre, primele „unelte“ ale strămoșilor noștri au fost probabil pietre pentru a sparge nuci și bețe ascuțite pentru a dezgropa un fel de nap străvechi. Dar triumfaliștii uneltelor, precum Kubrick, vor ca „Zorii Omenirii“ să fie momentul în care am început să folosim uneltele ca arme pentru a vâna animale și a ne bate între noi. Bine, cu excepția unei alte capcane: primele astfel de arme ar fi putut fi inventate de o femeie.
Chiar acum, undeva în Senegal, o femelă cimpanzeu se află la vânătoare. Într-o mână ține o suliță, făcută dintr-o ramură pe care a rupt-o dintrun copac tânăr și care i-a luat ceva timp să o pregătească, îndepărtând toate frunzele și ramificațiile, apoi ronțăind vârful cu dinții ei puternici. Puiul îi stă cocoțat în spinare în timp ce ea se deplasează prin iarbă, agățându-se de blana ei lungă și neagră. Puiul este alăptat de luni bune. Mama este slăbită și înfometată. Caută carne.
A învățat că în timpul zilei maimuțele galago – primate mici, cu creierul micuț și ochii mari – au tendința de a dormi în scorburile copacilor. Când găsește una, o înțeapă cu bățul. Aceasta se trezește, mârâind și scărpinându-se. E prea mică și prea slabă ca să reprezinte un pericol mortal, dar cert este că ar putea să o rănească, ba chiar să-i ucidă progenitura. Mai bine folosește o suliță, care o ține la o distanță sigură. Înjunghie din nou mica maimuță galago și o scoate din copac abia după ce se asigură că a murit.
Atunci când masculii de cimpanzeu merg la vânătoare, folosesc uneori sulițe, dar propriile lor corpuri, mai mari și mai puternice decât ale femelelor, constituie adesea o armă suficientă. Chiar dacă sunt răniți, niciun urmaș nu va muri de foame. Din punct de vedere evolutiv, prețul rănilor lor nu este atât de mare, deoarece masculii nu sunt responsabili de îngrijire în societatea cimpanzeilor. În general, inovarea este ceva ce fac indivizii mai slabi pentru a-și depăși un dezavantaj relativ. După cum mi-a spus un primatolog din Kenya cu ani în urmă, „femeile fac lucruri inteligente pentru că nu au încotro“. Vorbea despre femelele primate pe care le observase ca fiind inteligente, dar bineînțeles că se referea și la femeile umane. Din punct de vedere științific, noi, femeile primate, avem mai multe de câștigat și mai multe de pierdut. Majoritatea dintre noi suntem mai mici și mai slabe decât masculii.
Având în vedere că trupurile noastre sunt cele care trebuie să conceapă, să nască și să îngrijească puii, femeile au, de asemenea, nevoi alimentare și de siguranță mai stringente decât bărbații. Uneltele simple erau cea mai ușoară modalitate de a satisface aceste nevoi. Dacă femelele în cauză se pricepeau, de asemenea, să găsească soluții la probleme – așa cum sunt toate primatele superioare –, atunci are sens ca femelele să fie inventatoare, deși nu aceasta este imaginea pe care le-o creionăm de obicei strămoșilor noștri.
Homo Habilis – „om îndemânatic“ sau, în acest caz, „femeie îndemânatică“ – a trăit pe înălțimile înierbate ale Tanzaniei în urmă cu aproximativ 2,8-1,5 milioane de ani. Această Evă a fabricării uneltelor avea o înălțime de puțin peste 1,2 metri, brațe lungi și picioare puternice și un creier de aproximativ jumătate din mărimea creierului nostru. Nu avem nicio idee cât de blănoasă era, nici câtă grăsime avea pe sâni. Dar era mai inteligentă decât australopitecinele ca Lucy și, în general, semăna mai mult cu oamenii moderni. Era o mâncătoare oportunistă, așa cum suntem și noi, ronțăind cu plăcere tot felul de chestii comestibile. Maxilarele ei erau puternice, iar smalțul dinților era gros, dar nu avea obiceiul să spargă nuci tari sau tuberculi cu ei. De ce ar fi făcut-o când avea unelte de piatră la îndemână pentru a sparge (și a desface) lucruri mai dure?
În locurile în care i-am descoperit fosilele am găsit, de asemenea, sute de unelte din piatră. În defileul Olduvai din Tanzania, arheologii au descoperit atât de multe fosile și unelte, încât tehnologia uneltelor de tip Oldowan i-a preluat numele. Uneltele de tip Oldowan sunt un bun motiv pentru care ar trebui să ne gândim la Habilis ca la o Eva a uneltelor. Deși în prezent cimpanzeii folosesc unelte, iar Lucy a folosit, de asemenea, unelte primitive din piatră, stilul Oldowan – adoptat de australopitecinele ulterioare și, în cele din urmă, de Habilis și, după ea, de Homo erectus – a fost prima noastră tehnologie avansată de confecționare a uneltelor. Evele noastre au modelat în mod deliberat aceste roci, cioplind cu grijă bucăți de piatră la unghiul potrivit pentru a face topoare, răzuitoare sau obiecte cu vârful ascuțit. La început, ea a folosit pietre care erau deja destul de apropiate de forma dorită, mai ales pietriș de râu, deja netezit de curgerea apei. În cele din urmă, a folosit pietre de la kilometri distanță care, dacă erau lovite cum trebuie, se transformau în formele specifice pe care le dorea. Putea folosi un tip de unealtă pentru a dezgropa tuberculi, altul pentru a le transforma fibrele în ceva comestibil, iar altul pentru a tăia ierburi și nuci.
Habilis folosea și așchiile. Mai lungi, mai subțiri, uneori cu aspect delicat, dar rezistente ca niște cuie, astfel de așchii îi permiteau să îndeplinească sarcini mai delicate: să taie carnea de pe tendoane, să desprindă grăsimea de pe piele, să îndepărteze cu grijă părțile amare ale unei plante pentru a ajunge la miezul cel bun. Ea folosea anumite tipuri de pietre pentru a tăia cele mai suculente fripturi, iar altele pentru a sparge oasele și a extrage măduva, pe care o sugea cât încă păstra căldura animalului. Asta dacă putea ajunge la un animal care încă era cald. Deși Habilis adora o bucată de carne caldă, probabil că nu prea vâna animale mari. Majoritatea oaselor de animale pe care oamenii de știință le-au găsit lângă fosilele și uneltele ei provin de la extremitățile animalelor. A fost probabil o necrofagă: o hoață ca babuinul sau hiena, dar mult mai puțin periculoasă. Dacă vreun prădător mare ar fi ucis un animal, probabil că ar fi stat la pândă până când acesta s-ar fi săturat, apoi ar fi venit să fure o parte din carcasă. Poate că și-ar fi folosit toporul de piatră pentru a tăia un picior, apoi l-ar fi luat și ar fi fugit mâncând pământul. Habilis nu se situa în niciun caz în vârful lanțului trofic. Ca multe hominine, ea reprezenta adesea o pradă.
Așadar, uneltele ei de piatră nu o aduceau tocmai într-o poziție triumfală. Nicio lumină extraterestră nu strălucea în ochii ei. La fel ca mama cimpanzeu care vânează cu sulița în Senegal, Habilis era pur și simplu o primată foarte inteligentă, care folosea tot ce avea la îndemână pentru a supraviețui. Mergea prin iarba înaltă cu teamă, ținând în mână un topor de piatră și orice bucățică de carne furată pe care o găsea, cu puiul în cârcă sau chiar în brațe.
Folosirea uneltelor este prima trăsătură prezentată în această carte care reprezintă pur și simplu un set de comportamente – nu un organ, nu o structură neurologică, ci ceva pentru care Evele noastre și-au folosit abilitățile cognitive și fizice în vederea schimbării relației cu lumea înconjurătoare.
Altfel spus: paleoarheologilor nu le pasă cu adevărat de roci; le pasă de ceea ce ne pot spune rocile despre viața creaturilor care le-au folosit și le-au modelat. Fără o persoană înfometată în apropiere, o furculiță este doar un băț cu niște zimți ascuțiți într-un capăt – cu alte cuvinte, utilizarea uneltelor se referă la relația dintre obiect, utilizatorul său inteligent și lumea în care ambii trăiesc. Studiul uneltelor primitive este întotdeauna un studiu al comportamentului primitiv. Iar pentru un biolog evoluționist studiul utilizării uneltelor de către hominine este un mod de a urmări schimbările în obiceiurile și capacitățile creierului homininelor prosociale, capabile să găsească soluții la probleme, de-a lungul genealogiei ancestrale a umanității. Creierul nu se fosilizează. Dar artefactele comportamentului de utilizare a uneltelor pot și devin fosile – în special atunci când sunt realizate din rocă și sunt situate în apropierea oaselor fosilizate ale creatorilor lor și cu atât mai mult dacă se află în apropierea unor oase evident măcelărite. Altfel spus, motivul pentru care unora dintre noi ar trebui să le pese de uneltele oldowane este că acestea ar putea să ne dezvăluie câte ceva despre mintea și viața socială a strămoșilor noștri: cum confecționau obiecte, cum colaborau, cum treceau peste adversități.
Ultimul aspect este deosebit de important. Pentru oricare dintre speciile care o practică, utilizarea uneltelor are ca scop fundamental rezolvarea problemelor. La începuturile omenirii, în inima savanei aride, Habilis avea o mulțime de probleme. Era înfometată. Prădătorii o înconjurau. În fiecare dimineață se lupta cu îngerii morții, ai bolii și ai disperării. Și-a folosit uneltele de piatră pentru a rezolva multe dintre aceste probleme.
Dar cea mai mare problemă a ei nu era una pe care ar fi putut-o rezolva doar azvârlind cu pietre. Era parte integrantă a propriului ei corp. Evoluția îi servise o mână proastă la masa de joc.
Problema dificilă
Numeroși gânditori evoluționiști de seamă se întreabă cum de noi, homininele, am reușit să supraviețuim. Este o poveste improbabilă. În afară de suspecții obișnuiți – uneltele de piatră, vânătoarea, dezvoltarea unui creier foarte mare –, una dintre principalele teme este cât de vulnerabili sunt copiii noștri. Ei sunt nevoiași nu doar ca nou-născuți, ci pentru o perioadă extraordinar de lungă.
Prin urmare, pentru ca homininele să înflorească, trebuie să fi avut loc un fel de revoluție culturală în ceea ce privește îngrijirea copiilor. La urma urmei, cum altfel ar putea supraviețui speciile cu copii atât de dependenți? Societatea cimpanzeilor nu este în niciun caz pregătită să se ocupe de munca zilnică pe care o presupune menținerea în viață a nou-născuților umani, a copiilor mici și a copiilor de grădiniță. Mamele ar muri de foame. Copiii ar muri de foame mai repede. De aceea, unii oameni de știință sunt de părere că monogamia a fost inventată, oricât de improbabil ar fi. Alții spun că am inventat eusocialitatea între rude – un soi de „mătușă fată bătrână“ blănoasă. Poate că am început chiar aloparentalitatea, așa cum se întâmplă și acum, cu persoane fără legătură de rudenie care ajută la îngrijirea copiilor altora. Indiferent care a fost schimbarea, mulți susțin că aceasta este rădăcina culturii umane: suntem, în mod evident, mai cooperanți decât cimpanzeii și bonobo atunci când vine vorba de creșterea copiilor. Suntem, de asemenea, mai sociali, dacă se poate spune așa ceva, cu roluri foarte specializate în cadrul diverselor culturi umane pentru a ajuta aceste comunități să supraviețuiască și să prospere.
Indiferent cum anume sa schimbat îngrijirea timpurie a copiilor, este clar că s-a petrecut o schimbare. De obicei, nu se ia în considerare în aceste argumente ceea ce se întâmplă înainte de nașterea faimoșilor noștri copii nevoiași.
Speciile nu întâmpină o problemă mai dificilă decât cea cu care trebuie să ne confruntăm noi: suntem foarte, foarte slabi la reproducere – în mod evident, mai slabi decât multe alte mamifere. Stăm mai prost decât majoritatea celorlalte primate. Stăm chiar mai rău decât semenii noștri maimuțele antropoide, ale căror corpuri sunt atât de asemănătoare cu ale noastre, încât suntem numiți „al treilea cimpanzeu“. Sarcina, nașterea și recuperarea după naștere sunt mai dificile și mai lungi pentru femeile umane, ceea ce le face mult mai predispuse la complicații. Aceste complicații pot duce – și încă o fac în mod regulat – la moartea mamei, la moartea progeniturii sau la ambele. Iar, atunci când aceste procese reproductive complicate nu omoară o mamă, ele o pot face infertilă sau pot lăsa copilul cu diformități. Cele mai multe dintre caracteristicile care fac ca reproducerea noastră să fie atât de complicată erau probabil deja existente în momentul în care și-a făcut apariția Habilis. Și nu au făcut decât să se înrăutățească pentru descendenții ei.
În știința evoluției, un factor care afectează în mod direct transmiterea genelor unui individ este ceea ce se numește o „selecție dură“. Poți șchiopăta. Poți vedea cu un singur ochi. Dar, dacă nu poți avea copii, stirpea ta se îndreaptă către extincție.
Și totuși, nu se știe cum, există 8 miliarde de Homo sapiens pe planetă în clipa de față. Este ceva nu doar impresionant, ci ar fi trebuit să fie imposibil.
Există multe alte specii care suferă teribil la capitolul reproducere. Dintre celelalte specii care încă supraviețuiesc, fie sunt sechestrate într-un colțișor ecologic ciudat, fie alunecă spre extincție: rinocerul alb. Panda uriaș. Wombatul cu nas păros. Aceasta ar fi trebuit să fie și soarta homininelor: să fie considerate o curiozitate în grădinile zoologice ale altor creaturi.
Dacă dorim să discutăm despre modul în care omenirea a reușit să supraviețuiască și să se dezvolte trebuie să discutăm în primul rând despre condițiile necesare pentru a face copii. Dacă Habilis nu se pricepea la reproducere nici măcar o fracțiune din cât ne pricepem noi, aceasta a fost în mod clar cea mai importantă problemă pe care a trebuit să o rezolve. Eu susțin că a făcut-o cu cea mai eficientă invenție a strămoșilor noștri: nu au fost uneltele de piatră. Nu a fost focul. Nu a fost agricultura sau roata, sau penicilina. Cea mai importantă invenție umană – însuși motivul pentru care am reușit să supraviețuim ca specie – a fost ginecologia.
Și încă o folosim. O folosim în fiecare cultură umană contemporană. Din înregistrările pe care le avem –și există un număr surprinzător de mare, variind de la relatări scrise până la specule străvechi confecționate din fier –, am făcut-o și în fiecare cultură istorică cunoscută. Am făcut-o în diferite feluri, pe baza diferitelor sisteme de credințe, dar toate practicile ginecologice umane au în comun câteva lucruri fundamentale: încearcă să salveze viața mamei și, dacă este posibil, a copilului. Acestea încearcă să prevină și să trateze sângerarea uterină excesivă. Ele încearcă să prevină și să trateze infecțiile bacteriene. Ele tind să orienteze intensitatea eforturilor de travaliu ale mamei pentru a coincide cu dilatarea colului uterin. Și, în cele din urmă, în majoritatea culturilor, atât contemporane, cât și din trecut, ele vin cu o gamă largă de tehnici, farmacologie și dispozitive pentru a interveni asupra fertilității unei femei: îmbunătățirea sau prevenirea reproducerii feminine atunci când se dorește. Deoarece nu există o prevenire mai sigură a complicațiilor sarcinii decât prevenirea sarcinii în sine.
Acest ansamblu de cunoștințe și practici medicale în continuă evoluție este ceea ce eu numesc, în lipsa unui cuvânt mai bun, „ginecologie“. Este absolut esențială pentru fitnessul evolutiv al speciei noastre. Fără ea, este îndoielnic că am fi ajuns atât de departe.
Poate fi un argument greu de acceptat. La urma urmei, femeile rămân însărcinate și nasc în fiecare zi. Unele femei mor. Unii copii mor. Unele femei devin infertile. Cele mai multe dintre noi nu o fac. Deci nu poate fi mare lucru, nu?
Greșit. Efectul ginecologiei este uriaș, mai ales dacă vorbim despre a lua un sistem reproducător ca al nostru, în starea sa ancestrală, și a crea o populație suficientă pentru a migra cu succes de-a lungul celei mai mari părți a planetei, înfruntând perioade repetate de înfometare pe măsură ce se adapta la diferite medii. În condițiile în care populațiile noastre au fost lovite în mod repetat de o provocare ridicolă după alta, Evele noastre ar fi trebuit să recreeze o populație viabilă. Iată care este treaba cu migrația și adaptarea: ai nevoie de o generație următoare suficientă pentru ați continua inovațiile, fie ele fiziologice sau comportamentale. Cu alte cuvinte, ai nevoie de un număr suficient de copii pentru a atenua valurile aleatorii de decese care făceau parte din lumea schimbătoare a homininelor antice.
Dar cum poți face asta când sistemul tău de reproducere este în sine periculos și cedează frecvent?
Alte primate – creaturi ale căror corpuri se aseamănă și astăzi cu cel al lui Habilis – nasc mult mai ușor decât ar fi făcut-o Habilis. În sălbăticie, este foarte puțin probabil ca o femelă cimpanzeu să moară din cauza complicațiilor asociate sarcinii. În rândul cimpanzeilor sălbatici, acest tip de deces matern este atât de rar, încât primatologii nici măcar nu au convenit asupra unui număr reprezentativ, care este probabil destul de scăzut. Femeile umane, între timp, se situează între 1 și 2 procente. Dacă procentul pare încă scăzut, nu uitați că aceasta este rata mortalității materne: procentul celor care mor din cauza sarcinii și a nașterii întro perioadă determinată. Rata complicațiilor în timpul sarcinii și la naștere – care, din nou, pot întrerupe cu ușurință o filieră genetică – crește până la o treime în rândul femeilor. Iar 58% dintre femeile americane continuă să aibă probleme de sănătate legate de sarcină la mai mult de șase luni după naștere; ratele la nivel mondial sunt mai mari. În Nairobi, complicațiile materne sunt atât de frecvente, încât unele clinici atârnă panouri mari care anunță tratamente pentru „fistulă“ cu litere mari și îngroșate, vizibile de pe drum. Fistula vaginală apare în majoritatea cazurilor din cauza unei nașteri prelungite și dificile, în care corpul copilului exercită o presiune atât de mare asupra țesutului pelvin, încât se face o gaură între vagin și vezica urinară sau rect, femeia ajungând la incontinență.
Există două motive probabile pentru care reproducerea umană este atât de periculoasă. În primul rând, riscul de sângerare internă. Placenta noastră extrem de invazivă poate rupe venele și arterele (rar), se poate separa de peretele uterin înainte de vreme (mai rar) sau poate provoca hemoragie în timpul sau imediat după naștere (tot rar, dar una dintre principalele cauze ale decesului matern).
Al doilea motiv pentru care sistemul nostru reproducător provoacă atât de multe probleme este ceea ce se numește dilema obstetricii. Comparativ cu alte maimuțe, femeile umane au o deschidere pelviană foarte mică, iar bebelușii umani au un cap foarte mare. Când oamenii au evoluat pentru a merge în poziție verticală, structura pelvisului nostru a trebuit să se modifice, ceea ce a dus la o deschidere pelviană și un canal de naștere mai mici. Pentru Ardi probabil că nu a reprezentat o problemă atât de mare, dar pentru Lucy a fost, iar în momentul în care Habilis și semenii ei și-au făcut apariția, aceasta a devenit o problemă reală. Este greu să treci un pepene printr-o gaură de mărimea unei lămâi.
Nașterile vor fi durat din ce în ce mai mult. Femeia americană de astăzi are în medie șase ore și jumătate de travaliu. La cimpanzei, travaliul durează aproximativ patruzeci de minute. Evele ca Habilis s-ar fi situat probabil undeva între cele două. În timp ce colul uterin al unui cimpanzeu trebuie să se dilate la doar 3,3 cm, al nostru trebuie să ajungă la 10 cm. Și, frate, ce doare! Este, de asemenea, ridicol de riscant: șase ore și jumătate de ritm cardiac intens, valuri de adrenalină și presiune în jos. Timp suficient pentru ca placenta să înceapă să se desprindă înainte de vreme, pentru ca vasele de sânge din pelvis să se tensioneze și să se rupă sau pentru ca o haită de prădători înfometați să te atace.
Odată ce colul uterin s-a dilatat, lucrurile devin și mai nebunești. Canalul de naștere al omului modern se contorsionează, fiind mai larg în unele locuri și mai îngust în altele, ceea ce înseamnă că un nou-născut se rotește de fapt la 90° în mijlocul vaginului în timp ce se naște. Acesta este un alt dar al evoluției homininelor: capetele mari au nevoie de umeri mari pentru a susține mușchii gâtului în dezvoltare.
Capul nou-născutului poate fi strâns, datorită plăcilor craniene flexibile. Dar claviculele largi sunt rigide, așa că umerii trebuie să treacă lateral prin deschiderea pelviană după ce capul a ieșit deja. Trebuie să împingi, să răsucești și să împingi din nou. În cazul altor primate, este o cursă în linie dreaptă până la finiș.
Așadar, nu este surprinzător faptul că nașterea unui cimpanzeu, spre deosebire de travaliul care dilată colul uterin, durează doar câteva minute. A noastră durează în mod regulat până la o oră. Iar dacă bebelușul rămâne blocat…
Din evaluările dimensiunii medii a craniului, a umerilor neonatali și a deschiderilor pelviene prezente la fosilele de hominine, se pare că fetușii noștri au început să fie strâmbi încă de la Lucy. Până la Habilis, craniile și umerii fetali ar fi fost o problemă majoră. Travaliul și nașterea ar fi durat mai mult. Probabil că și gestația a devenit tot mai lungă: sarcina omului modern durează cu aproximativ treizeci și șapte de zile mai mult decât te-ai aștepta pentru o maimuță de mărimea noastră. Cu alte cuvinte, pe măsură ce Evele noastre au evoluat, întregul proces de procreație, de sus până jos, a devenit mai periculos și mai dificil.
Să ne întoarcem la acel număr: 8 miliarde de ființe umane. Dacă ne-am uita doar la mecanica brută a reproducerii, nu ne-am gândi niciodată că ramura hominină ar putea atinge acest număr. Există mai puțin de 300.000 de cimpanzei în întreaga lume și mai puțin de un milion de babuini măslinii, chiar dacă corpurile lor sunt mai potrivite pentru o creștere rapidă a populației. Dar noi suntem aici. Și suntem miliarde.
În general, este adevărat că necesitatea este mama invenției. Știm că mamele Habilis s-au confruntat cu provocări de natură obstetrică, așa că știm, de asemenea, că aveau nevoie de o soluție – probabil ceva ce numai un utilizator de unelte foarte social, foarte inteligent și capabil să rezolve probleme ar putea găsi. Cel mai mare indiciu cu privire la potențialul lui Habilis pentru ginecologie îl reprezintă de fapt celebrele unelte de tip Oldowan. Cartografierea acestor depozite – care este răspândirea lor, cât de consistentă este tehnologia, cât de des sunt identificate alături de fosile – este cea mai bună modalitate pe care o avem de a urmări modul în care homininele timpurii împărtășeau cunoștințe sociale complexe.
Acești utilizatori de unelte de tip Oldowan erau indivizi care petreceau mult timp împreună. Cioplirea silexului nu este rapidă sau ușoară. Este ceva ce trebuie să înveți cum să faci. Așa că Habilis trăiau probabil în grupuri de cooperare, încercând cu disperare să învețe și să fugă de o lume plină de ființe musculoase, cu dinți puternici, care se bucurau să-i mănânce. Când nu fugeau, dădeau naștere, ocazional, cu durere și dificultate. Și supraviețuiau în mare parte datorită aceluiași tip de comportament care le înlesnea producerea uneltelor de piatră: lucrau împreună.
Fotografie principală preluată de pe Pexels.
