„Crystal says this dance is in sixies / but she says since having a child / she finds harder to remember things /so she hesitates /One, two, three, four, five, six / And she says it's okay / if she counts it out loud / And she says it's okay / if she does it just one more time.” (Simply Touching: Crystal Pite in Jonathan Burrows’ 52 Portraits)
În acest video-portret de un minut (din proiectul digital 52 Portraits creat de coregraful Jonathan Burrows, compozitorul Matteo Fargion și video designerul Hugo Glendinning în 2016 și care conține portrete de coregrafi, câte unul pentru fiecare săptămână a anului), coregrafa Crystal Pite concentrează modul în care se ajustează reciproc două dintre rolurile sale, artistă și mamă. Că maternitatea influențează creativitatea, disciplina profesională, capacitatea de a lucra și de a răspunde unor nevoi interioare (creative) și cerințe exterioare (profesionale) pare a fi un lucru unanim cunoscut, dar în ce constă concret acest impact și cum gestionează o femeie multiplele ipostaze sociale pe care vrea să și le asume sau care i se cer de către societate sunt elemente care pot fi explorate în formule variate. Crystal Pite o face într-un minut. Alții scriu romane, piese de teatru și fac spectacole.
Nu prea departe de abordarea lui Pite este cea a artistei Hannah Cooke, care a creat în 2018 o serie de lucrări video în care ea se reprezintă cu fiica ei, Ada (atunci bebeluș astfel încât uneori o alăptează), în preajma unor lucrări ale unor creatoare care susțin că a fi femeie și a fi artistă sunt fie ipostaze ireconciliabile, fie nu pot fi atinse la același nivel de calitate în același timp. Cooke le invocă aici pe Marina Abramović, care susține că femeile au mai puțin succes în artă decât bărbații pentru că nu vor să renunțe la dragoste, copii și familie, și pe Tracey Emin, care spune că nu vrea să facă compromisuri, căci ea poate fi fie 100% artistă, fie 100% mamă. Se observă astfel fractura dintre sexe în relație cu arta - în timp ce bărbații nu au niciun fel de probleme să fie și tați, și artiști de succes, femeile sunt nevoite să opteze pentru una dintre ipostaze sau să le facă pe amândouă cu compromisuri. Lucrarea lui Cooke Ada vs Abramović (2018) le reprezintă pe artistă și fiica ei în lucrarea lui Abramović, The Artist is present (2010, aici cu Carmen Donet Garcia în rolul lui Abramović). Lucrarea poate fi văzută la Albertina Museum Viena în cadrul expoziției Care Matters, care include diferite lucrări în care artiștii chestionează rolurile de gen din societate.
„În opinia mea, acesta este motivul pentru care femeile nu au la fel de mult succes ca bărbații în lumea artei. Există o mulțime de femei talentate. De ce ocupă bărbații poziții importante? E simplu. Dragoste, familie, copii - o femeie nu vrea să sacrifice toate acestea.” — Marina Abramović, interviu pentru Tagesspiegel, 2016
(the) Woman
Eroina (sau anti-eroina) din piesa (the) Woman de Jane Upton, M(other), este o dramaturgă care a avut ceva succes, a fost considerată incisivă, noncoformistă, cu alte cuvinte, o tânără speranță. Când are un copil, universul ei se schimbă complet, nu doar prin prisma micii persoane de care este acum responsabilă, ci mai ales, prin faptul că noua caracteristică, de mamă, adăugată identității sale intră în conflict cu stereotipurile, pozitive sau negative, prin care aceasta este receptată la nivelul societății.
Relația matrimonială scârțâie pentru că soțul se așteaptă ca lucrurile să fie neschimbate după naștere, inclusiv sexual, dar ea își pierde libido-ul. Editorii se așteaptă ca ea să scrie la fel de sclipitor ca înainte, dar pe ea o preocupă acum subiectul maternității și haosul pe care îl aduc în viața unei femei schimbările radicale pe care aceasta le produce. Mama ei crede că ar trebui să fie o wonder woman — mamă, gospodină, scriitoare —, dar ea este doar epuizată. Alte femei pe care le întâlnește sunt materne într-un mod ostentativ, alintat și excesiv de grijuliu, sau își ascund maternitatea pentru a nu fi definite doar de asta, dar ea nu vrea nici să-și exhibe această latură, nici să o nege.
Manifestarea maternității ei este fie prea vizibilă, fie prea ascunsă, depinde de cel care judecă - ea se află la intersecția unor stereotipuri sociale contradictorii. Unii îi văd maternitatea ca o capitulare a rebelei care era în fața presiunilor sociale și ca o pierdere a potențialului ei creativ și a atractivității sexuale. Alții consideră că nu e suficient de maternă. Cum nu se descurcă prea bine cu un copil, îl face și pe-al doilea - ce poate fi mai rebel de atât? - și odată cu el și cu problemele lui medicale, viața ei de femeie se scufundă pe toate palierele. Eroina noastră se confruntă cu clișeele privind maternitatea în cuplu, în familie, în societate și în carieră, tipare în care ea nu se încadrează. Se simte diferită, nu doar în afara normei, ci chiar contrară ei.
Spectacolul Alexandrei Penciuc o pune pe M în centru, nu doar al scenei, pe niște elemente de decor circulare, ci și al lumii. Perspectiva este a ei, drama, luptele interioare și conflictele exterioare sunt văzute din punctul ei de vedere. Se întoarce reflectorul către lumea mamei, unde corpul, emoțiile și mintea devin câmp de bătălie. M (actrița Ana Covalciuc arată și se mișcă minunat sub îndrumarea coregrafei Carmen Coțofană) trece printr-o furtună postnatală care se simte nu ca o încărcătură energetică, ci ca o descărcare de energie. Expus în toată splendoarea lui, dar secătuit de vitalitate, corpul devine uneori aproape independent de persoană - de exemplu, în scena în care mamele stau la muls, o acțiune care din afară pare dureroasă, deși probabil nu e, și oarecum degradantă. Planul sexual este complet deraiat - pentru un fost iubit, maternitatea o devalorizează sexual, pentru soț este atrăgătoare, dar ea își pierde libidoul față de el, pentru cineva întâlnit aiurea nu este interesantă, în ciuda interesului ei vădit. Lucrurile au sărit de șine pentru ea și tot ce primește înapoi de la lume este pretenția de a se încadra în norme. Practic, identitatea ei este pulverizată, lumea, ca univers intim, spațiu sigur și familiar, explodează și ea orbitează în mii de fragmente în jurul acestui dezastru.
Alături de Ana Covalciuc în rolul lui M sunt actorii Andreea Mateiu, Rolando Matsangos și Emil Măndănac, care preiau toate celelalte roluri. Rolando Matsangos este realmente delicios în rolul editorului gay (mișcarea ajută mult aici, cu acele întinderi languroase, ca un motan uriaș), de unde trece în registrul domestic, unde ține în echilibru masculinitatea nu tocmai toxică a soțului, făcând un personaj rezonabil (treabă grea, extremele sunt mai ușor de jucat pentru că implică o caricaturizare prin schematizare, în timp ce aici trebuie creată veridicitatea unui personaj realist, nici bun, nici rău). Andreea Mateiu are o paletă de personaje - mame, de la cele ostentativ mămoase la corporatiste care-și ascund maternitatea, reușind să le individualizeze fără să le caricaturizeze. Emil Măndănac este fostul iubit avariat, o figură trashy de ratat cu principii, dar și tăticul de la locul de joacă, suficient de angrenat în rolul de părinte încât să fie imun la avansuri sexuale.
M încearcă să scrie o piesă de teatru despre maternitate ca terapie prin care să gestioneze ce i se întâmplă (o depresie postnatală ușoară), dar și ca să vorbească despre un subiect care este bulversant în viața reală fără să fie interesant pentru scenă (o prejudecată). Întregul spectacol devine acest mecanism de scriere, practic publicul asistă la procesul și contextul de lucru în timp ce vede și piesa montată — o autoreflecție dramaturgică în derulare care conține și produsul final, ba chiar și cronica: un fragment de recenzie mizantropă este citit la final. Tânăra speranță a dezamăgit — maternitatea și lamentațiile pe tema asta nu sunt tocmai ceea ce se așteaptă de la o revoluție în dramaturgie, scrie criticul. Încă o dată, M se dovedește inadecvată în raport cu așteptările sociale.
(the) Woman vorbește despre vulnerabilitatea maternității și despre tratarea ei în cadrele stereotipe, pozitive sau negative, pe care societatea le construiește. Nu știu cât de valabile sunt situațiile din text la noi raportat la creativitate, aș zice că mai degrabă ele sunt vizibile în raporturile de muncă (disponibilitatea pentru lucru). Pe plan social, maternitatea este configurată în tipare care pot fi împovărătoare pentru cele care nu se încadrează, dar dincolo de asta, ea în România are și alte aspecte practice și financiare care o grevează (costuri, acces la îngrijire medicală și informare, relația cadru medical - pacient etc.). Mămicia e grea. Ca și tăticia, deși în alt fel, după ne arăta Robert Bălan în Cocoțat pe schele, un spectacol care ficționaliza experiențele partenale reale ale mai multor scriitori și artiști.
Lapte negru
Minunata scriitoare Elif Shafak face un plonjeu docu-ficțional în universul feminin, în complexitatea identității feminine, cea care creează aura de mister a femeii, dar și reputația de ființă dificilă. Lapte negru este un roman despre alegere, despre modul în care scrisul și maternitatea se pot conjuga sau nu, despre presiuni și roluri sociale, dar Elif Shafak îi creează un cadru de basm modern, rupt din poveștile Șeherezadei. Eroina, alter ego al scriitoarei, are un harem interior în care ipostazele multiple ale identității sale - domestică, practică, inteligentă, ambițioasă, sexi, ezoterică — capătă forma umană a unor ființe, evident femei, de dimensiuni mici, pe care le numește degețici. Autoarea negociază cu vocile din capul ei între statutul de scriitoare, muncă intelectuală cu potențial de recunoaștere internațională, și asumarea unor roluri sociale clasice — soție și mamă. Tensiunile dintre degețici, aflate de multe ori în poziții conflictuale unele cu altele, se traduc într-o scurtă istorie a formelor de guvernământ — dictatură, monarhie și democrație — care se succed când una sau alta dintre vocile interioare devine dominantă și dă o lovitură „de stat”. Este aici o superbă metaforă a statului ca femeie.
Pornind de la dramatizarea Almei Klein, câștigătoarea primei ediții a concursului de dramatizări „Horia Lovinescu” de la Teatrul Nottara, regizoarea Leta Popescu face ceva mai mult decât romanul: reconstituie atmosfera Instanbulului, atât reală, cât și imaginară, prin denumirile mâncărurilor, aromelor, obiectelor, acțiunilor, sentimentelor, care dau un aer de telenovelă turcească și de poveste a Șeherezadei. Degețicile au în spectacol o limbă a lor — o înșiruire de cuvinte turcești sau de origine turcă din aria de interes a fiecăreia, susținută de tonul adresării, se transformă într-un limbaj — lamentații, injurii, ordine, descrieri duioase sau acte sexuale. Îmbrăcată casual neutru, în negru, Elif (Valentina Gheorghiu) este populată de 6 degețici colorate (Corina Dragomir, Luminița Erga, Cristina Juncu, Ioana Calotă, Crenguța Hariton, Ana Radu), cu personalități diferite, căci lumea ei interioară este efervescentă în ciuda austerității vizuale, și este vizitată din când în când de doamna Ağaoğlu (Cristina Stoica Ivanciuc), o autoritate feminină a literaturii turce. Alte scriitoare sunt invocate de-a lungul spectacolului ca repere fie pentru scriitoarea — mamă, fie pentru scriitoarea-artistă.
Decorul textil este o pernă uriașă care pare de la depărtare și covor zburător pe care femeile își țin echilibrul sub presiunea socială (echilibristica coregrafică: Florin Fieroiu — corpurile femeilor sunt câmpuri de luptă și vehicule de expresie), la care se adaugă valuri de pânză care învolburează depresia postanatală prin care Elif navighează, mai proeminentă decât starea confuză (ceața minții) a lui M, dar nu suficient de gravă încât să pună o pună în pericol pe ea sau copila. Gabriel Răuță este singura prezență masculină, reprezintă potențialul masculin — iubit, soț, tatăl copilului —, dar și djinul, întruparea depresiei postanatale, care nu mai este edulcorată într-o confuzie care se poate disipa, ci vine de-a dreptul, autoritară și stăpână pe mintea și afectul lui Elif. Nu aș zice că faptul că djinul și soțul sunt jucați de același actor are vreun subversiv subînțeles cum că bărbații ar fi responsabili pentru depresiile femeilor, dar pe undeva se înțelege că rolurile de gen sunt nu doar injuste, ci și decise de o societate imaginată de bărbați. Și punctul de la care o femeie poate începe să lupte cu stereotipurile de gen este să se înțeleagă pe sine. Armonizarea multiplelor sale ipostaze, ca expresie a bogăției interioare, dar a cerințelor sociale, apare în spectacol ca o superbă expresie a democrației.
Care ar fi astăzi împărțirea corectă între sexe a muncii pe care o implică creșterea copilului? Cum ar trebui negociat statutul de artist/ă în raport cu cel de părinte? Cum facem ca egalitatea între sexe să se traducă onest și în domeniul artistic?
FOTO main: Andrei Gîndac - Two Bugs
Teatrul Metropolis
(the) Woman
De Jane Upton
Regie: Alexandra Penciuc
Traducere: Ana Covalciuc și Alexandra Penciuc
Scenografie: Tudor Prodan
Coregrafie: Carmen Coțofană
Lighting Design: Lucian Moga
Muzică: Aida Šošić
Cu: Ana Covalciuc, Andreea Mateiu, Rolando Matsangos, Emil Măndănac
Teatrul Nottara
Lapte negru
de Elif Shafak
Traducerea: Ada Tanasă
Dramatizarea: Alma Klein
Regia: Leta Popescu
Scenografia și lighting design: Bogdan Spătaru
Muzica originală: Mihai Dobre
Coregrafia: Florin Fieroiu
Cu: Valentina Gheorghiu, Gabriel Răuță, Cristina Stoica Ivanciuc, Corina Dragomir, Luminița Erga, Cristina Juncu, Ioana Calotă, Crenguța Hariton, Ana Radu
