Romanul lui Paolo Cognetti, a patra carte tradusă în limba română a autorului, este o poveste care se întâmplă la peste trei mii de metri, într-un peisaj pe cât de liniștitor, pe atât de periculos. O odă adusă muntelui și oamenilor săi, într-un moment în care aceștia se pregătesc pentru iarnă.
Un avanpost al umanității
Era drăguță, da, și la începutul lui iunie era la bordul unei mașini de teren care urca lanțul de sud-vest al masivului Monte Rosa. Conducea fiul lui Dufour și lîngă el stătea un bărbat pe care-l chema Pasang Sherpa. Nepalez, s-a gîndit Silvia: auzise deja vorbindu-se de nepalezii care munceau în refugiile de pe Monte Rosa. Dormise prost, visele trecuseră hotarul dincolo de momentul trezirii și devenise melancolică. Și totuși, pleca în marea ei aventură: în jumătate de oră de drum neasfaltat au trecut de la pădurile unde era deja vară la pășunile încă neînflorite, traversînd pîrtii de schi și depăşind stîlpi de teleferic, pînă la primele pete de zăpadă. Aici e Franța, şi-a spus, aici sînt Belgia și Olanda, aici Danemarca, Suedia, Norvegia. Era și mama ei în vis? Îi rămăsese starea sufletească de cînd o visase. În Norvegia, troienele de zăpadă erau brăzdate de urmele de cauciucuri și fiul lui Dufour a cuplat reductorul, a reușit să continue cîteva serpentine și apoi a trebuit să renunțe, chiar sub trecătoarea unde, teoretic, se termina drumul.
Cap de linie, a spus.
Au ieșit în aerul dimineții și au descărcat din mașină rucsacurile, colțarii, coarda și s-au îmbrăcat cu gecile vătuite. Monte Rosa era acoperit și ei se aflau la altitudinea la care norii devin ceață și invers.
Doko, ai luat tot? a spus fiul lui Dufour de la geam.
Cred că da.
Apoi spre ea:
Pasang știe drumul. Cînd obosești, te duce în spate.
Să sperăm că nu.
Ei bine, plimbare plăcută. Tashi delek.
Tînărul a făcut cîteva manevre, a întors mașina și a dispărut înspre vale, iar în scurt timp și zgomotul motorului s-a pierdut în vînt. Pasang a ales o pereche de colțari și s-a aplecat la picioarele Silviei: a ajustat măsura, i-a atașat, i-a legat, în timp ce ea întindea mai întîi un picior și apoi pe celălalt, rușinîndu-se că nu putea să facă asta singură.
Aici nu sîntem încă pe ghețar, așa-i?
Nu. Dar cu colțarii e mai bine.
Cum ți-a spus? Doko?
E o glumă de-a noastră. Înseamnă coș de nuiele.
Coșul șerpașului?
Da.
De asta te cheamă Sherpa?
Pasang a clătinat din cap și a zîmbit. Probabil că explicase de multe ori, dar nu-și pierduse răbdarea s-o repete.
Sherpa e numele unui popor, pe toți îi cheamă așa, a spus.
Ce ignorantă sînt, scuze.
Sînt oamenii care locuiesc în jurul Everestului. Mulți sînt șerpași, de asta faci confuzii.
Și Pasang ce înseamnă?
Vineri.
Vineri?
Pentru că m-am născut vinerea.
A rîs. Avea dinți mari și albi și un zîmbet care îi reducea ochii la două crăpături.
Sînt doar un Sherpa născut vinerea.
Vorbești foarte bine italiană.
Nu, nu e adevărat. Dar numele tău ce înseamnă?
Înseamnă femeie a pădurilor.
Silvia, femeia pădurilor?
Mai mult sau mai puțin.
Frumos nume.
Apoi Sherpa a legat coarda deasupra rucsacului, și l-a pus în spate și a pornit în direcția trecătorii. Zăpada era înghețată și Silvia a apreciat imediat utilitatea colțarilor. A mers tăcută în urma bărbatului, potrivindu-și pașii după amprentele și mersul lui. Înțelesese că urcarea aia era un examen: altfel de ce să n-o ducă sus cu elicopterul, împreună cu tot restul? Dar era corect așa, refugiul trebuia cucerit. O diferență de nivel de mai mult de o mie de metri trebuia parcursă cu calm, evitînd să ridici prea mult privirea, să te gîndești la cît rămînea. A hotărît să se concentreze la picioarele lui Pasang dinaintea ei. Picioarele ei, zăpada, cadența pașilor și a simțit că puțin cîte puțin gambele ieșeau din amorțeală, inima și plămînii își găseau propriul ritm. Se antrenase în primăvară. Ceața din jur încetase să i se mai pară ostilă, nu se gîndea decît la picioare și la respirație, doar ea, Pasang și zăpada. Pe sub straturile de haine de iarnă corpul ei începea să se încălzească și să transpire.
Iată că în starea aceea de concentrare visul a apărut din nou: mama ei îi spunea să nu meargă sus, la refugiu, pentru că aveau nevoie de ea acasă și Silvia ridica glasul, zicea: și atunci toate poveștile alea despre educația în spiritul libertății și al curajului sînt valabile doar pentru ceilalți, și nu pentru mine? Și mama ei răspundea: uite ce e, adesea e nevoie de mai mult curaj să rămîi decît să pleci, mereu ştia să-și impună argumentele, ce furie îi stîrnea. În vis era o femeie încă tînără, avea probabil patruzeci și cinci de ani, și Silvia se simțea o copilă.
Nici n-a băgat de seamă că erau la trecătoare pînă cînd n-au ajuns la stația de sosire a telefericului. Ceva tulburător, o interferenţă violentă: structurile urîte ale instalației, plasele de siguranță, terenul nivelat, cimentul gol. Pasang a trecut pe lîngă ele fără să se oprească, a cotit spre nord de-a lungul crestei și în scurt timp indiciile pîrtiilor au dispărut sub zăpadă. Silvia s-a simțit dezorientată în parte din cauza vîntului care sufla acolo sus, în parte din cauza altitudinii la care urcase prea repede. Cu numai o seară înainte era într-un tren și traversa orașele și cîmpiile verii. Acum vîntul deschidea perspective înguste în nori, ea ridica ochii de la picioarele lui Pasang și în spărturile acelea găsea uneori albastrul cerului, alteori o panoramă rapidă de stînci, gheață, piscuri. Piscuri pe care nu le recunoștea. În zăpadă un șir de amprente, poate de capre-negre sau de capre-alpine, pornea într-o direcție diferită de a lor și ea s-a trezit că se gîndește: dacă aș fi singură, m-aș pierde. Între zăpadă și ceață aș putea rătăci aici sus pînă noaptea și apoi aș fi istovită.
Pasang și-a dat seama că ea rămînea în urmă, sau poate că hotărîse deja unde să facă o pauză, și a pus rucsacul sub o stîncă ce apăra de vînt. Mergeau de aproape două ore.
Înaintăm bine, a spus.
La ce altitudine sîntem aici?
Trei mii de metri. Poate un pic mai mult.
Iată Cercul Polar, deci. Ceața lăsa să se întrevadă cele două văi la picioarele lor: morenele, torenții albi și repezi, primele pășuni cu iarbă puțină, de-acum totul era mai jos de ei.
N-am fost niciodată atît de sus.
Niciodată?
În Nepal cum e la trei mii de metri?
E cîmpie. Sînt orezării.
Cultivați orez la trei mii de metri?
Da, și apoi, mai sus, orz.
Pasang a deșurubat dopul termosului și l-a umplut cu ceai. I l-a oferit Silviei, în loc să bea el, și ea s-a întrebat din nou dacă o face din datorie, pentru că îi fusese încredințată, sau doar din amabilitate.
Ceaiul era bun, cald și tare, foarte dulce. Bărbatul acela, mersul lui, modul lui de a vorbi, ceaiul lui aveau puterea s-o liniștească.
Și pe Everest ai fost vreodată?
De cîteva ori.
De cîteva ori pe vîrful Everestului?
Pe vîrf doar de două ori. Alte dăți sub vîrf. Sînt multe munci diferite într-o expediție.
De exemplu?
Vrei să vii să lucrezi în Nepal?
Aș vrea eu!
Sînt cei care duc cele necesare la tabăra de bază. E o muncă obositoare, dar nu periculoasă. Apoi cei care pregătesc ghețarul cu corzile fixe și scările. Asta e periculoasă din cauza avalanșelor. Apoi șerpașii pentru altitudinile înalte, foarte periculoasă. Și mai e bucătarul.
Întotdeauna e un bucătar, nu-i așa?
După mine, e cea mai bună muncă. E sigură, stai la căldură, mănînci bine. Dar cel care merge pe vîrful Everestului e cel mai bine plătit, și pe urmă face carieră.
Să faci carieră înseamnă să vii să muncești pe Monte Rosa?
Poate că da!
Silvia avea în rucsac fructe uscate și ciocolată. Pasang a acceptat ciocolata fără mofturi, a rupt o bucată mare și asta i-a făcut plăcere Silviei. Au mai luat cîte o gură de ceai și au pornit din nou înainte să se facă prea frig.
De acolo era doar teren pietros de pe care vîntul, în anumite locuri, măturase zăpada. Sub ei se succedau mici bazine, mici lacuri înghețate care erau puțin mai mari decît niște băltoace. Apoi creasta, de-acum stîncoasă, s-a subțiat și versanții ei au devenit mai abrupți. Au început să găsească corzi fixe și scărițe de oțel, erau nevoiți să-și folosească mîinile și Silvia s-a bucurat pentru că asta o împiedica să-și distragă atenția, să se piardă în gîndurile ei și să se simtă vinovată că-și dezamăgea mama. Cunoștea mai bine stînca decît zăpada.
Nu mai e mult, a spus Pasang.
E distractiv.
Tu faci cățărări?
Am făcut cîteva.
Atunci mergem așa?
Bineînțeles.
L-a urmat pe o porțiune de scărițe și corzi aproape verticale. Un podeț de lemn așezat chiar pe creastă ca să treacă de o denivelare între stînci. O trecere ascuțită, lespezi plate și înclinate care păreau un tobogan deasupra abisului. Poate că ceața aia era un noroc, ascundea vederii surplombele, prezenta cîte o problemă pe rînd și problema apărea imediat în fața ochilor și sub mîini, însă acolo Pasang a văzut ceva ce nu-i plăcea.
Mai bine te leg de mine, a spus.
Aici? Nu aproape am ajuns?
Da, dar nu e frumos. Ne ia două minute.
Silvia n-a stat la discuţii, însă s-a simțit subapreciată. Creasta aia n-avea nimic deosebit, pe Dolomiți făcuse cu totul altceva, i-ar fi plăcut ca el să meargă mai departe și să aibă încredere în ea. A ținut măcar să se ocupe singură de noduri: a pus hamul, l-a strîns, a luat capătul corzii și s-a legat cu dublul-opt, apoi a așteptat ca Pasang să treacă denivelarea, să fixeze cordelina în jurul unui vîrf de stîncă de care să o asigure.
Hai, vino. Înfige bine colțarii.
Abia cînd a ajuns pe lespezile înclinate a băgat de seamă stratul de gheață care le acoperea. Avea dreptate Pasang, locul ăla era urît. Colțarii trebuiau să facă priză pe cîțiva milimetri de gheață, unde a trecut hotărîtă și repede mulțumind în gînd că e legată. El a repetat manevra doar la o altă trecere, o mică strungă plină de zăpadă tare în care a trebuit să sape treptele cu pioletul, și pe restul traseului au mers legați pînă la capătul crestei. Noroc că ajunseseră, pentru că cei 3.500 de metri îi încețoșau mintea: se simțea confuză, golită, observa picioare și mîini mișcîndu-se aproape fără să li se comande.
Refugiul Quintino Sella s-a ivit în ultimul moment, pe un podiș unde începea ghețarul. N-ar fi făcut impresie proastă ca bază arctică: un edificiu mare în formă de trapez răsturnat, îmbrăcat pe o fațadă cu panouri solare. Vechiul refugiu de lemn era un pic mai sus, cu adevărat o cabană a pionierilor, și pe povîrniș se ivea baraca closetelor. În fața refugiului nou, pe podișul deschis, fluturau stegulețele tibetane fixate pe un morman înalt de pietre și alte mormane mai mici erau răspîndite în jur. Stegulețele colorate înveseleau un pic dimineața aceea umedă și cețoasă.
Pe platforma elicopterului, Dufour sorta lucrurile din sacii mari. Erau plini cu provizii, cutii mari de bere și vin, pachete de hîrtie igienică și alte chestii care trebuiau duse înăuntru, deja era treabă de făcut.
Oh, Doko, a spus ghidul. Ce mă bucur să te văd.
Salut, șefu’. Am ajuns.
În imaginea principală, detaliu de pe coperta cărții.
