Încotro se îndreaptă festivalurile de muzică? Uniformizarea din line-up, brandingul excesiv și lipsa oricărui sentiment de revoltă împotriva status quo-ului cultural, politic și consumist ne pot oferi un indiciu notabil: spre o experiență ca la mall.
E vară, n-am smartphone și mă îndrept spre „câmpia” betonată de la Romexpo. Accesul la B'estfest se face pe aleea dinspre Piața Presei, iar după ce treci de security check și îți iei brățara, faci o plimbare printre gherete cu „activări de brand”, un termen încă obscur, pentru cunoscători și oameni din industria de publicitate. „Activări” modeste, pustii și neinteresante – îmi aduc aminte că a ieșit în evidență Axe, care avea un spațiu de răcorire, unde se auzea niște muzică dintr-un playlist random și niște promoterițe îmbrăcate sumar împărțeau bărbaților tot felul de pliante sau deodorante gratuite. Oamenii, în general, se uitau cu coada ochiului, vizibil indiferenți sau jenați de prezența unor spații publicitare într-un context cultural, și își vedeau de drum, pentru că erau mulți headlineri de văzut în program. Ireal de mulți, pentru anul acela, în care nu existau încă Untold, Electric Castle, Neversea sau Summer Well, și pentru abonamentul de doar 240 de lei (la cursul monedei euro de atunci, un abonament la Sziget, spre exemplu, sărea de 400 de lei): Alanis Morissette, Cypress Hill, Kaiser Chiefs, Manic Street Preachers, Unkle, Nelly Furtado, Manu Chao, Roisin Murphy și alți câțiva. Între timp, prețul abonamentelor de festival s-a dublat sau chiar triplat, în vreme ce salariul minim net e aproximativ 1.900 de lei. Iar Depeche Mode, în 2023, tocmai a făcut o campanie, pentru concertul care a avut loc în iulie, pe Arena Națională, cu bilete la 99 de lei, cu loc printre ultimele rânduri de pe stadion, pe care au intitulat-o „Tickets for the Masses”, o parafrază neinspirată la albumul lor, din 1987, Music for the Masses. Coldplay, în schimb, o trupă care ajunge, într-un final, și la București, în 2024, cere același preț pe bilet ca la Helsinki sau Paris. Cum și de ce am ajuns aici?
*
2006 a fost anul în care o bună parte din Generația X și-a văzut doi dintre idolii adolescenței synthpop (nu Direcția 5) și emo-alt-rock (nu AB4), adică Depeche Mode (pe un Stadion Național „Lia Manoliu” cu o acustică mult mai bună decât astăzi, așa cum l-am moștenit de la modernismul socialist), și Placebo (la Arenele Romane, un fel de Colosseum la Băile Herculane, ocupat ironic de alternativi și promoteri mileniali – acolo se mai întâmplau și evenimentele de muzică electronică din seria The Mission). 2007, însă, a fost poate cel mai „ca afară” an după 1990: primul an în Uniunea Europeană, cea mai populară serie de talk-show-uri a televiziunii libere (thriller-ul polițist tragicomic din jurul dispariției Elodiei Ghinescu), primul magazin Ikea și primul Palme d'Or pentru un film românesc. Bașca, primele două festivaluri de muzică, așa cum vedeam pe YouTube sau la MTV, B'estfest și Coke Live.
Până când să micșoreze și să radicalizeze bugetele de marketing criza economică din toamna și iarna anului 2008, am avut trei ani de boom concertistic, cu nume importante (și scumpe). Nelly Furtado, la doar un an după albumul Loose. The Prodigy, la doar trei ani după albumul Always Outnumbered, Never Outgunned. Manic Street Preachers, în același an cu super single-ul „Autumnsong”. The Killers și Kasabian, la doar trei ani după albumele de debut. P!nk și Faithless, două nume încă foarte populare la orice petrecere de bloc sau din Expirat. Moby, la doi ani după un alt single memorabil al acelor ani, „Lift Me Up”. Câțiva dintre ei erau, oricum, headlineri și la festivalurile celebre din Europa și treceau și pe la Sziget, în anii respectivi. Lipseau, în schimb, Coldplay, The White Stripes, Arctic Monkeys, Red Hot Chili Peppers, Amy Winehouse sau chiar Radiohead, dar și trupele din noul val, care apăreau des pe afișul Primavera Sound, precum MGMT, Bon Iver, Animal Collective, Vampire Weekend, The Horrors, Simian Mobile Disco, Grizzly Bear, Grimes sau Hot Chip – nume care, de altfel, n-au ajuns, nici până în ziua de astăzi, la noi.
*
Programul concertelor la primele ediții ale festivalurilor B'estfest și Coke Live îl aflai de pe internetul de acasă, din fluturașele de la eveniment sau din edițiile speciale ale unor reviste ca B24Fun sau Sunete. N-avea atât de multă lume iPhone sau LG Prada, încât să nu mai avem nevoie de informația tipărită. Cum adică, nu te plictiseai, fără Facebook și Instagram? Ce făceai cu pozele și, mai ales, cu ce făceai poze? Cum plecai de acolo, fără Uber? Cine îți livra mâncare, fără Tazz? Ce mâncai, de fapt, fără Lidl Royal Market? De unde îți cumpărai niște țoale sau teniși? Cum rezistai fără budincă din soia sau cabina foto MedLife? Ce fumai, fără glo™ sau Sobranie Society? Unde băgai un pariu, fără Fortuna? Nici măcar un barber shop? Nici măcar o cafea Jacobs? Chiar nu era niciun logo neon? Nici măcar cubul portocaliu Orange? Și așa mai departe. Evident, nu aveam nevoie de toate lucrurile astea. Sau poate nu știam că am nevoie? Te provoc să arunci un ochi pe un album foto mai vechi de la B'estfest sau Coke Live și apoi pe oricare altul, din ultimii zece ani, de la orice alt festival. S-ar putea să ai impresia că, mai nou, suntem niște figuranți neplătiți în zeci sau sute de reclame.
La B'estfest am văzut cel mai mare grătar pentru mititei din viața mea. Primul lucru, cum ajungeam la festival, înfulecam o porție, să scap de-o grijă. Mâncam dintr-o necesitate, dar cu poftă, pentru că erau proaspeți și gustoși. Cam asta era toată oferta. Era un vibe molcom, de Vama Veche sau La Motoare, la festivalurile din București, până prin 2010. Între timp, trupele au devenit cu atât mai irelevante și mai repetitive în line-upuri (Interpol sau Editors cred că au venit de atâtea ori cât Armin van Buuren), cu cât a crescut numărul brandurilor și sponsorilor. Din 2015 încoace, din ce-a trecut pe la Sziget, la noi n-au trecut granița Tyler the Creator, SBTRKT, Ellie Goulding, SIA, Iggy Azalea, PJ Harvey, Kendrick Lamar, Lana del Rey, Dua Lipa, The War on Drugs, Fever Ray, Foo Fighters, Justin Bieber, Tame Impala, Stromae sau Billie Eilish. Iar mititeii au fost „livrați” la Untold, de Tazz, pentru că sunt din nou cool și out of the box, la fel ca manelele. Pardon, în prezentările în PowerPoint și în line-upuri nu e loc și pentru Adi de la Vâlcea. Dar e loc pentru un sandvici cu „mușchi vesel țigănesc”. Visul meu e, după mall, supermarket și păcănele în pădure, să se bage și Bog'Art sponsor principal, care să construiască un mini cartier rezidențial, cu sloganul: „Simte-te ca la tine acasă”.
În anii '90 și mai devreme, festivalurile de muzică erau spații suverane și nonconformiste. Oamenii veneau, de obicei, în găști, pentru anumite trupe sau pentru un anumit gen. De asemenea, multe dintre festivalurile celebre aveau substraturi politice. De la Woodstock, un festival împotriva războiului din Vietnam, la Love Parade, una dintre cele mai importante platforme de expresie pentru comunitatea LGBTQ, la Glastonbury, al cărui fondator, Michael Eavis, nu a ferit deloc festivalul de perspectivele sale ideologice de stânga, la Lollapalooza, pornit mai întâi ca un turneu de retragere al trupei Jane's Addiction, unde „activările” mai multor ONG-uri erau despre conștiință și responsabilitate politică, contracultură sau conservarea mediului. Ba chiar al nostru TM Base a pornit cu câteva party-uri ilegale. Firește, erau branduri prezente, că doar lumea nu consuma apă din râu. MTV, de asemenea, era prezent. Genuri fierbinți, de la techno la grunge, sau trupe care ieri cântau pentru câteva sute de spectatori deveneau populare peste noapte. Dar Glovo încă nu te provoca să pedalezi un minut pentru un premiu ridicol sau un free drink. De fapt, cel mai probabil, în anii '90, bicicleta aia ar fi fost distrusă până la lăsatul serii.
*
În 2011, economia a început să-și revină, la fel și obiceiurile de consum, iar compania-gigant de telefonie mobilă Orange, deloc întâmplător, aș zice, a inaugurat, mai mult sau mai puțin conștient, epoca modernă a festivalurilor românești. Au urmat Electric Castle, în 2013, și Untold, în 2015. Targetul Summer Well a fost, inevitabil, clasa de mijloc milenială cool, de centrul orașului, conglomerată în jurul unor spații precum Control sau Expirat și a unui radio alternativ, Radio Guerrilla. Și a funcționat de minune. Un prim line-up uniform (Interpol, Plan B, Noisettes sau The Wombats) și care să nu deranjeze (Manu Chao care să cânte „Politik Kills”, printre aburi de la „cuie”? Nu se mai cădea, doar aveam o economie de relansat). De altfel, Summer Well, cu excepția câtorva experimente, a rămas cel mai fidel „bulei” sale pentru multă vreme, pentru ca, în ultimii ani, să se reorienteze către adolescenți (au început să apară în line-up nume precum Glass Animals, The 1975, Nothing But Thieves sau Tom Grennan), spre deosebire de celelalte festivaluri mari, care practică filosofia catch-all. La primele ediții Summer Well, după ce treceam de armata de voluntari care împărțeau cartele prepay, m-am trezit într-un parc de distracții cu burgeri scumpi și tricouri Ben Sherman, iar decorul a rămas același, ba chiar s-a suprapopulat, de la automobile parcate pe iarbă la spații „interactive” ale granzilor din tehnologie sau ale băncilor, festivalurile par astăzi showroomuri.
Explozia advertisingului în „țarcurile” festivalelor a fost detonată de mai mulți factori. Cei pragmatici ar fi creșterea nivelului de trai sau bugetele de marketing tot mai generoase. În prezentările agențiilor de publicitate trimise, fără număr, către clienți se folosesc, de fapt, aceleași cârlige ca în anii '80 sau '90: publicul e interesat de grija față de mediu, e în căutarea unei experiențe digitale interactive și vrea să simtă că face parte dintr-o comunitate puternică, influentă, că are „o voce”. Dar sunt cauze mai profunde de atât: popularitatea astronomică a rețelelor sociale și reflexele consumiste ale unor generații, mileniali și Gen Z, crescute „la mall”. Prima dintre ele înseamnă uniformizare, pentru că „sistemele tehnologice sunt gândite să fie stabile”, cum zice Adam Curtis. Cultura dominantă se falsifică în contracultură. Ca news în fake news, spre exemplu. De aceea avem exemple ca Outernational sau Rokolectiv, festivaluri care n-au supraviețuit, pentru că erau în afara zonei de confort a tuturor, fie consumator, fie (mai ales) brand. A doua cauză ne-a prestabilit comportamentul: orice eveniment din afara mallului trebuie să vândă ceva și să aibă food court.
Social media, în relația cu festivalurile de muzică, a excitat brand managerii și așa-zișii accounți mai mult decât fetișul bumbacului sustenabil în industria fast fashion. Zece mii sau 50 de mii de oameni inerți la publicitate, eventual reticenți la capitalism (ew!), nu erau tocmai o mină de aur, dar când aceștia se pot transforma, cu ajutorul unui smartphone, într-un reach de sute de mii sau chiar milioane, erecțiile în brainstorming-uri încep să apară. Bașca, dacă mai pui că aceștia sunt deja rodați „în sistem”, utilizatori fideli ai capcanelor Facebook și, mai ales, Instagram, capcane despre care tocmai foști angajați importanți ai acestora ne-au avertizat, pare că cineva are orgasm pe factura cu patru sau cinci zerouri, apărută, parcă, din neant și bazată, miraculos, doar pe câteva mii de adolescenți care își fac selfie-uri cu logourile companiilor. De bunăvoie, neremunerați, ba chiar cu entuziasm. Eu zic așa: dacă intrarea e liberă la mall, ar trebui să fie liberă și la festivaluri. Brandurile să zică „mersi” pentru tot efortul pe care-l facem pentru ei.
Cum festivalierii și promoterii sunt tot mai pragmatici și conformiști, aș apăsa pedala până la capăt (poate că e inevitabil, de fapt, mai vorbim peste câțiva ani). Headlinerii să fie lăsați în seama brandurilor, ale căror agenții de publicitate miros mult mai bine artiștii cu potențial maxim de viralizare. Adi de la Valcea la Electric Castle (după Iggy Pop), Gheboasă la Summer Well (după Yungblud). Pentru că, dacă mai e ceva tragicomic în toată aceasta psihoză cu spălatul tricoului la laundromatul Persil sau comandarea unui burger, prin Tazz, la cort, e și refreshul obligat-forțat din line-upuri. Fact: Generația Z ascultă trap. Summer Well a încercat o scenă dedicată acum doi ani. Au renunțat la ea, probabil pentru că a fost cea mai distractivă și vivantă scenă (și nu doar din acel an) și toată lumea ațipea, pentru a câta oară?, la Woodkid. Pe de altă parte, organizatorii Electric Castle, alt festival așa-zis „alternativ”, și-au călcat pe inima lor ofensată de maneaua lui Adrian Minune și au ales, în cele din urmă, calea cea dreaptă a banului bine făcut: Gen Z ascultă trap, Gen Z își fac cele mai multe poze și videouri la un festival. La fel și Untold, care și-au dat seama că Loco Dice sau Paul Kalkbrenner (noroc cu pantalonii scurți și „pătrățelele” de la Imagine Dragons) n-aduc reach-ul ăla baban. Serios: cu cine ai văzut mai multe story-uri și TikTok-uri, cu Iggy Pop, David Guetta sau Ian? Care e viralul anului, Imagine Dragons sau Gheboasă? Ghici ce vor și sponsorii.
P.S.1
Dar e și cinism la mijloc. Știi vreun brand, de la orice festival (în afara faptului că Tazz l-au cumințit pe Killa Fonic să cânte nu-metal?), care a folosit un trapper român în vreo campanie? Cel mai popular gen de muzică în rândul minorilor și adolescenților e marginalizat nu doar în cadrul festivalurilor (scenele dedicate sunt, de obicei, neîncăpătoare), atunci când e nevoie de el pentru a umfla rezultatele banilor investiți în PowerPoint-urile post-event, dar și în economia de piață. Deliric cântă pe la toate festivalurile astea, de câțiva ani buni: „Am visat că schimbăm lumea / Ne-a schimbat tot ea, e culmea”. Dacă te gândești că suntem înconjurați tocmai de brandurile care ne poluează aerul, ne toacă banii și ne țin la job între opt și zece ore, eventual, pe un salariu indecent, și care, bașca, ne dau impresia că, fără ele, n-am mai avea festivaluri de muzică, parcă chiar așa e. Sau, mai concret, cum zicea Azteca pe „Sigur, dar încet”: „Sunt pupat în pulă de oamenii care nu mă voiau în peisaj / Și după ziceau că-s ca toți din turmă / N-ai cum, banu' face talentu' și hype-u'”. Deci, cum facem? Mai tolerăm bicicleta aia?
P.S.2
N-aș vrea să ai impresia că mă deranjează trap-ul la vreun festival. Dimpotrivă. Chiar dacă e, din multe puncte de vedere, cel mai consumist gen pop, uneori e autoironic și sensibil la inegalități sociale sau economice. E o subcultură paradoxală, la fel ca generațiile care îl ascultă. De asemenea, noi, milenialii și Gen X, suntem responsabili pentru orice aspect care nu ne convine în legătură cu Gen Z. Inclusiv pentru faptul că am cumpărat, într-o singură zi, toate biletele la concertul Coldplay de anul viitor, bilet care costă cât unul în orice altă țară din vestul sau nordul Europei, unde salariul mediu e cel puțin triplu. Firește, orice capitalist de duzină are impresia că mă pălmuiește cu: „Prost nu e ăla care cere, prost e ăla care dă”. E același om care plătește, cu ochii închiși, oricât îi cere OMV pe un litru de benzină sau Mega Image pe un litru de lapte. Dar, cu adevărat deprimant e că prețul ăsta vine din partea unei trupe care nu doar că cere patru sau cinci milioane de euro pe concert, dar care, de-a lungul timpului, a avut mai multe încordări politice de stânga, care astăzi par doar fumigene. Chris Martin militează pentru taxarea progresivă încă din 2012. La fel, Electric Castle îți vorbesc despre sustenabilitate, în vreme ce sunt sufocați de branduri care poluează infinit mai mult decât sticla ta de plastic aruncată pe jos. Pare că nimănui, organizator, account, copywriter sau plătitor de bilet, nu-i pasă, de fapt, de conceptele astea. Măcar Untold nici măcar nu mai încearcă să vopsească gardul: au McDonald's la festival, frățioare.
Imagine principală via Summer Well/fb
