Acest text a fost publicat în primul număr tipărit al revistei Scena9, apărut la final de 2018. Am povestit atunci cu Florin Chirculescu despre nenumărate lucruri, de la șpaga la doctor până la democrație și SF, dar și despre romanul la care lucra chirurgul după ce se întorcea acasă de la spital -  Solomonarul tocmai a apărut la Editura Nemira și se lansează azi, la 19, la librăria Humanitas Lipscani din București. E cu celălalt Eminescu, corupție și călătorii în timp și va fi, probabil, cartea eveniment a acestor ani agitați. 

Patul copilului foșnește ușor, oceanul i s-a băgat sub pernă și-i face somnul greu. E trecut de miezul nopții și mai sunt încă 16 ani până la prăbușirea URSS, puștiul visează că nu e aici, în orașul ăsta trist din Guineea franceză, e la el acasă, pe bulevardul Ana Ipătescu. Se înalță deasupra oamenilor, „plutind ca o zână” spre Piața Romană și în vis aude un refren idiot, ceva „ca-n București…”, și i se face dor. Africa asta e foarte, foarte diferită față de tot ce-a citit în cărțile de aventuri, nici junglă ca-n Jules Verne, nici deșert infinit, doar arșiță și sărăcie. Puștiul are 13 ani și citește mult. Într-o zi, o să cucerească Nanga Parbat, cel mai înalt munte din lume.

Băiatul care visează că se întoarce din Guineea la București, în primăvara lui 1973. Alpinistul amator care o să-și fractureze astragalul în Piatra Craiului, mulți ani mai târziu. Cel mai tare autor de SF din România. Studentul care a făcut greșeala vieții lui pentru că-i ura pe ruși. Medicul pe vapor. Sindicalistul care negociază cu guverne trecătoare. Autorul celui mai bun roman apărut în ultimii ani la noi. Tipul care verifică cu o aplicație de pe telefon de unde vin și unde se duc avioanele care-i zboară deasupra capului. Șeful secției de chirurgie toracică a Spitalului Universitar din București. Toți locuiesc din 1960 și până azi în același bloc din cartierul Titan, sub pielea unui singur individ pe nume Florin Chirculescu. Despre el va fi vorba în textul ăsta, despre el și aventura minții lui din jumătatea de secol pe care a trăit-o printre noi. 

De la etajul 11 al spitalului Universitar unde operează cancere de plămâni, accidente, înjunghieri și infecții, Chirculescu se uită la București de sus. Are 58 de ani, e un tip înalt („Un metru șapteșcinci. Acuma probabil m-am mai scurtat.”), cu ochi albaștri, blugi și aerul cuiva care a văzut destule ca să mai pice de fraier. Face constant exercițiul ăsta mental, ia distanță față de lucruri, se gândește la ele cu încăpățânarea unui observator atent la tot ce mișcă: sistemul medical, fracturarea socială, literatura, frica de celălalt, vulnerabilitatea în fața manipulării, principiile și puterea. Le-a luat, le-a întors pe toate părțile și le-a pus într-un roman colosal de o mie și-o sută de pagini, pe care l-a botezat Greva păcătoșilor sau apocrifa unui evreu. L-a publicat în 2017 la Nemira, pe hârtie străvezie de dicționar medical, și l-a aruncat în brațele cititorilor. Hai, descurcați-vă, le-a șoptit cu vocea lui gâjâită și gravă, ca dintr-o piesă de teatru radiofonic de la Radio Cultural. 

Cartea

„Acest roman este o planetă în sine, poate ține loc, la o adică, aproape de o întreagă literatură.” (Bogdan Ghiu, Observator cultural) / „un hibrid dintre Blade Runner, curentul cyberpunk și o coproducție Joyce & Rushdie” (Mara Isvoranu, elevă la Colegiul Național „Sfântul Sava”, tot Observator cultural) / „O tablă de șah pe care un jucător de forța strategică a lui Capablanca mută piese, turnuri, castele, țări, idei, religii, mituri, visuri. Iar visurile lui sfârșesc prin a deveni visurile noastre.” (Mihai Iovănel, Scena9) Cartea asta a fost un fel de pariu pentru Chirculescu: „Bă, frate, o s-o citească cineva? O să aibă vreo însemnătate pentru marcarea unei perioade?”

A lucrat trei ani jumate la ea, după-amiezele, după ce se întorcea de la spital. Scria întins, chiar și câte șase-șapte ore, și a doua zi o lua de la capăt. „M-a îmbătrânit cât am scris-o, m-a sleit, m-a adus în pragul disperării”, îmi spune într-una dintre discuțiile noastre lungi cât o operație de dificultate medie, în care încerc să prind câte ceva din toți oamenii care trăiesc în cutia lui toracică. Cel mai des ne-am văzut în cabinetul de la spital, cu soarele de primăvară mușcând bucăți din noi, dar și la festivaluri de literatură, lansări, dezbateri, prin librării și cafenele. Peste tot, e la fel de curios și agil, sare de la Hemingway la tehnici chirurgicale de la începutul medicinei, are umor și verbul ascuțit, e bucuros să cunoască oameni noi și să mai afle de la ei povești cu care își completează peisajul lumii contemporane. Pentru el, realitatea e o continuă descoperire: „Am atâtea dubii despre mine însumi și îmi dau seama cum de la zi la zi mi se schimbă niște opinii chiar despre mine și despre trecutul meu”, tranșează relaxat chestiunea cunoașterii de sine la o limonadă. 

Greva păcătoșilor e o carte care nu seamănă cu aproape nimic din literatura română (în afară, poate, de catedralele lui Cărtărescu).

Te ia din locul ăla confortabil unde-o citești și te-aruncă în plină luptă sindicală a medicilor cu „politicii”, într-un București aproape identic cu ăsta de-acum, doar că plouă tot timpul și naționaliștii au făcut un falanster la Câmpulung (nu numai ei, peste tot Europa „crapă, se sparge”), te lasă un pic să te contaminezi de bârfă și combinații și te transportă hăt în anul 632, în Madina, la căpătâiul profetului Mahomed, tratat de doctorul evreu Barzillai ben Zakai. 

Firele astea narative se leagă discret printr-un manuscris care traversează epocile și viețile, din grădinile înmiresmate ale lui Barzillai până-n Bucureștiul mucegăit al fraților gemeni Sahib (doctor sindicalist) și Mesneraș (lucrător la SRI), ambii visând să urce în Himalaya, pe miticul Nanga Parbat. Dar până la vis mai e mult, frații sunt prinși în haosul românesc al ultimilor ani și nu prea pot ieși din el. Șpăgi, corupție, greve, grupuri de interese mici și mari, frici și frustrări. Zeci de personaje (deși s-ar putea să fie peste o sută lejer) își trăiesc viețile și dezamăgirile sub ochii tăi și te iau cu ele, inclusiv în centrul operativ al SRI-ului bucureștean, ca un submarin cu o mie de ochi.

„Habar n-am dacă e așa sau nu”, ridică din umeri când îl întreb dacă a văzut vreodată cum e în birourile SRI. N-a fost niciodată într-un centru operativ, oriunde ar fi el, dar a învățat să construiască universuri posibile din SF: „Cititorul de SF e foarte pretențios. Când îi dai o lume, lumea aia trebuie să stea în picioare.”

De la începutul anilor ‘90 și până la cartea asta, chirurgul Florin Chirculescu a fost Sebastian A. Corn, cel mai apreciat autor science fiction de la noi.

A adunat cam toate premiile posibile în SF-ul autohton (și nu numai: în 1995, la Glasgow, a fost ales cel mai promițător scriitor SF din Europa), a fost redactor-șef al revistei Nautilus și a publicat nouă cărți, în care s-a jucat cu cyberpunkul și steampunkul, a pus sub lupă manipularea și distopia. La o întâlnire cu fanii Corn din Iași, un domn din public l-a întrebat ce carte i-ar recomanda fiicei lui, o studentă care nu prea înțelege nimic din ce se întâmplă în jurul ei. „Să se uite la Game of Thrones!”, a exclamat Chirculescu, cu amestecul lui obișnuit de sinceritate și plăcere să aprindă fitile.

Un autor-cult, care a desenat hărți și teritorii imaginare: o cetate „Z” pierdută în jungla braziliană și un explorator care pleacă în căutarea ei (Ne vom întoarce în Muribecca), un Imperiu Roman care a supraviețuit până în zilele noastre fără să fi descoperit electricitatea (2484 Quirinal Ave., 1996) sau o Companie a Viitorului, cândva prin secolul 22, în care doi directori se luptă pentru niște micro-organisme de inteligență artificială, pe nume turboskellilor (Adrenergic!, 2009). A navigat dintr-un univers în altul și a învățat să povestească. 

Dublul scriitor

Corn a fost școala de scris a lui Chirculescu. Doar că, dintr-odată, realitatea a devenit mai tare decât orice și-ar fi putut imagina. Acum nu mai citește SF, „pentru că nu mai vine cu speculații interesante. În schimb, văd că pățaniile din contemporaneitate nu prea sunt acoperite și mi se pare că merită.” Așa că a scris despre ele și a publicat Greva păcătoșilor, semnând-o pentru prima dată cu numele lui adevărat. 

Chirculescu și Corn au deja o istorie a descotorosirii unul de celălalt. Mai întâi, Chirculescu a fost fascinat de avangardă și de experimentele ei formale: „din liceu și până în stagiatură inclusiv, mie mi se părea că literatura trebuie să fie cel puțin suprarealistă. Am tot ținut-o cu avangarda asta de mi s-a făcut rău. Proze, fratele meu, le elaborasem, aveam doctrină literară, cu discontinuitatea realității, eram îngrozitor de deștept, până când, la un moment dat, am citit textele și nu le mai înțelegeam nici eu.” În ‘87, a dat peste un Almanah Anticipația, în care a descoperit niște texte „fulminante” - „erau în egală măsură literare, dar și speculația era nemaipomenită. Am zis Ia să scriu și eu science fiction.” Așa a apărut Corn, care a aruncat peste bord experimentele lui Chirculescu și a început să-și antreneze mușchiul de povestitor.

„De când mă știu, aflu povești locale. Unele mi se par foarte mișto, discut cu câte cineva și le reproduc, și din felul în care reacționează interlocutorul, îmi dau seama că mamăăă, ce chestie… Păi atunci de ce să n-o scriu?” O parte din explicație e, zice el, că oamenii se duc la doctor ca la confesional, de asta a ajuns să aibă o bibliotecă mentală de „legende urbane ale Bucureștiului și ale României.” Cealaltă parte din explicație e viața lui Chirculescu, „faptul c-am fost și-n lumea literară, și-n aia medicală, și-n aia sindicalistă…” 

Următoarea carte, „un roman despre fake news și fake history cu o jurnalistă de investigații, un bancher corupt și Eminescu”, o s-o semneze tot cu numele lui și speră c-o să fie ceva mai bună decât aia de dinainte. Mereu e la fel, un sentiment de nemulțumire față de propriul scris, o probă: Cum să fii un scriitor mai bun? Cum să fii un om mai bun? Cum să te înțelegi cu celălalt?

Dacă primul fir din Greva păcătoșilor șerpuiește pe cărările patriei noastre, al doilea doilea fir urmărește istoria conflictului dintre evrei și musulmani și felul în care adepții unor religii cu izvor comun sfârșesc sfâșiindu-se unii pe ceilalți. Pentru asta, a citit o grămadă, inclusiv istorii ale iudaismului și ale islamului („varianta sunită și varianta șiită”), jurnale de călătorie din secolul 17 sau „Susruta Samhita”, unul dintre primele tratate de medicină și chirurgie din lume (care a descris, acum 2600 de ani, operația estetică la nas). 

Greva e o carte cel puțin dublă:

„e partea cu celălalt, pe care nu vrem să-l ascultăm, și e România, partea de proiect eșuat.”

„Un Împricinat de Medic”

„Acest post este dedicat tuturor medicilor care strâng din dinți”. În februarie 2009, după 20 și ceva de ani munciți în sistemul medical din România, „ani de dezastru, de tăcere și de nervi”, chirurgul Florin Chirculescu îi scrie o scrisoare deschisă Ministrului Sănătății de-atunci, Ion Bazac:

„Vă mărturisesc că nu reuşesc să mă obişnuiesc cu ideea că, prin tăcere, devin complice cu un sistem care, în egală măsură, afectează şi starea de sănătate a populaţiei, dar şi onoarea profesiei medicale.”

Venind dintr-o breaslă anesteziată și mută, Chirculescu e doctorul care vorbește. 

Denunță administrarea catastrofală a problemelor din sistemul de sănătate și plasarea vinei exclusiv pe umerii medicilor. Din cauza salariilor mici, a gărzilor neplătite, a epuizării și a condițiilor din spitale, mulți plecaseră deja în străinătate, lăsând în urmă săli de operație goale și pacienți fără speranță.

Publică scrisoarea pe blogul lui de-atunci, „împricinatul de Corn – adică eu însumi”, și scrisoarea explodează. 600 și ceva de comentarii, invitații în platourile teve, o întâlnire cu ministrul. „Așa a început povestea mea”, îmi spune într-o seară de toamnă, la Festivalul de Literatură de la Iași. Deși operează cancere de plămâni pe bandă rulantă, fumează ca un turc. De ce? „De prost, de aia”, răspunde și râde. Stăm afară ore întregi, în timp ce peste Piața Unirii se lasă o peliculă groasă de frig. Ratăm conferința unui scriitor chinez care-a luat Nobelul, ca să nu rupem firul discuției. „Eu de mult am pândit un jurnalist căruia să-i explic schema de funcționare”, îmi zice. „Eu de mult am pândit un medic care să-mi poată explica dezastrul ăsta”, îi spun. Cât am documentat investigația despre Gheorghe Burnei, am încercat un an și ceva să-i conving pe medici să vorbească on the record despre ce știau și ce condamnau doar în privat. Dar nu se face, mi-au explicat. Problemele din sistemul sanitar nu se discută în piața publică. La fel se credea și-n 2009, când Chirculescu i-a scris lui Bazac. 

De la scrisoarea aia și până la mesajul pe care i l-a scris anul trecut pe Facebook prim-ministrului Mihai Tudose, avertizându-l că măsurile luate de guvernul său vor scădea veniturile doctorilor, provocând „un nou exod”, Chirculescu a devenit una dintre cele mai puternice voci ale medicilor din România. Și-a găsit, până la urmă, și un sindicat care să nu fie ușor de cumpărat cu favoruri diverse și s-a aruncat în luptă.

Cu guvernanții a fost complicat. De la Boc până la Dăncilă, prin fața lui și a celorlalți sindicaliști au defilat zeci de miniștri de toate culorile, fiecare cu propria agendă și înțelegere a problemelor din sistemul sanitar.

„Domle, se purtau ca și cum ar fi avut butoiul cu miere”, povestește Chirculescu.

Uneori, negocierile erau torpilate de câte-un reprezentant sindical care-și întindea vorbăria până la Platon și Aristotel, alteori, erau sabotate chiar de politicieni. „Când se încingea discuția mai tare, Boc zicea Trebuie să ies puțin. Bă, când se întorcea după cinci minute, se transforma din omul care argumenta extrem de punctat într-un prost radical.” Metoda asta e des folosită la negocieri, îmi explică chirurgul: stabilești ceva la o întâlnire și tura următoare reprezentanții puterii politice se prefac c-au uitat, și-o iei iar de la capăt.

Baletul cu guvernele durează până azi. România e, în continuare, țara din Uniunea Europeană care cheltuiește cel mai puțin pentru sănătatea locuitorilor ei (400 de euro pe cap de locuitor în fiecare an). Management-ul spitalelor e politizat, frauda înghite banii și-așa puțini, doctorii pleacă. Cei care rămân se descurcă cum pot. Unii se străduiesc să nu uite de ce au ales meseria asta, alții îți cer bani ca să îți opereze mama.

„Plicurile au ținut în picioare sistemul” - zice mereu Chirculescu în interviuri și apariții publice. Asta îmi spune și mie, când îl întreb de șpagă. Crede că plicurile pacienților au suplinit lipsa banilor de la buget. Dar i-au și făcut pe medici să stea peste program, să-și pună în pericol pacienții operând fără pauză, și au creat o bursă a celor mai râvniți și scumpi dumnezei din medicina românească. „Eu n-am reușit niciodată să cer, oricât de rău ar fi fost. De primit, am primit, să nu credeți că sunt un pur”, simte nevoia să precizeze. 

Până și șpaga are codul ei etic, îmi explică. Înainte de ‘89, existau niște reguli nescrise printre medici, care s-au pierdut în primii ani ai capitalismului:

„Nu cere niciodată. La prima ofertă, refuză. Niciodată înainte, nimic. După ce s-a terminat totuși și ești liniștit, refuzi. Dacă și atunci insistă, poți să primești. Dacă e vorba de un copil, nu primești orice-ar fi. Dacă e vorba de o boală incurabilă, nu primești orice-ar fi.”

Oricum, spune, „și atunci, ca și-acum, erau doctori decenți și doctori hămesiți”.

Și, în general, prea orgolioși ca să facă corp comun.

Chirculescu a ieșit epuizat din cei aproape zece ani de sindicalism. Când ne-am văzut în vară, la o terasă de lângă spital, lupta sindicală se mai domolise, salariile crescuseră (nu pentru toată lumea din sistem, de unde și-o urmă de nemulțumire): „Am cam încheiat cu sindicalismul, că nici nu mai pot, sincer.” Am vorbit mai mult despre noua carte la care începuse să scrie, și mai puțin despre salarii și sindicat. Ce urmează? Creșterea bugetului anual pentru sănătate și un management mai bun al resurselor, inclusiv umane. Ce rămâne? Un reflex al comparației cu sisteme care funcționează.

Îl enervează când își vede colegii că preferă să susțină o nedreptate care-i avantajează, decât să se țină de niște principii:

„Nu-mi vine să cred că nu te poți sustrage poziției tale ca să gândești rațional. Îți găsești o simpatie și rămâi acolo… Băi, gândește dracului cu mintea ta, că de-aia ești făcut om.”

Greșeala

Dar nu-i întotdeauna chiar așa de simplu. „Cu securiștii ați avut contacte?”, îl întreb într-o pauză de țigară, în mijlocul unei discuții despre studenția în București în anii ‘80. „E una dintre marile greșeli pe care le-am făcut”, îmi spune cu o voce brusc gravă. „Trebuie să i-o povestesc fiică-mii clar la un moment dat, când o să înțeleagă mai bine.”  „Ați scris despre asta?”, plusez în timp ce urcăm înapoi în cafenea. „Am scris, cum să nu?!”, răspunde, ca și cum e de la sine înțeles că scrii despre lucrurile pe care ai prefera să nu le fi făcut. Mașina de cafea și vocile oamenilor înghit replicile noastre, firul se rupe. Nu insist, mi se pare mai palpitant să plonjez în roman, sunt un detectiv scafandru în căutarea comorii biografice. Puțin înainte de pagina 1000 din Greva păcătoșilor, o găsesc.

Sahib, medicul sindicalist din roman care seamănă cu medicul sindicalist Chirculescu, și-a turnat un coleg de facultate pe care-l bănuia că e agent al rușilor. Din proprie inițiativă. Și apoi alți colegi. Asta-i versiunea literară. Versiunea cealalaltă o aflu peste câteva luni, când am deja o listă întreagă de întrebări. De ce? Cum? Pe cine? Cât? Chirculescu n-are nici o problemă să vorbească despre asta, deși n-a fost întotdeauna așa. „Multă vreme am dus-o absolut singur. N-am început s-o spun decât după mulți ani, când am început să am activități.” De fiecare dată când i se propunea vreo funcție publică, își punea în gardă interlocutorii. La minister, în sindicat, în Colegiul Medicilor, în vreun juriu literar, repeta „Trebuie să știi că există această chestie în trecutul meu.” Unii ziceau „Ei, și?”, alții renunțau.

În 2011, a primit verdictul de la CNSAS: „domnului Chirculescu Florin, fiul lui Nicolae și Maria, născut la data de 26.03.1960 în București, nu i se poate atribui calitatea de lucrător/colaborator al Securității. (s.a.)” Potrivit legii, e numit colaborator cel care a denunțat atitudini antocomuniste și a afectat drepturile fundamentale ale omului. Cu accent pe „și”.

Deși are acasă documentul care atestă că nu a colaborat cu poliția politică, nu i se pare că e absolvit de vină.

„Nu am vrut să intru în nici un partid și toate funcțiile astea pe care le-am avut, le-am făcut neremunerat. Cam ăsta a fost modul în care am înțeles eu să expiez. Nu e o chestie care să-mi convină. Am făcut-o, asta e maniera în care trebuie să plătesc pentru slăbiciunile mele.”

Și-a turnat colegul, un sud-american care făcuse facultatea la Moscova și venise în România să propovăduiască ideologia sovietică, pentru că-l suspecta că e agent secret al rușilor. Avea 20 de ani și credea că-și ajută țara să lupte cu asupritorul. „Știu clar că am fost anti-rus înainte să aflu că Ceaușescu s-a opus invaziei”, încearcă să-mi explice de unde venea ura asta împotriva rușilor. Avea 8 ani când tancurile sovietice spulberau primăvara de la Praga și Ceaușescu devenea eroul blocului sovietic. „Eu nu am cunoscut nici un om în perioada aia, poate în afară de doi-trei pro-cultură rusă, care să nu-i înjure pe ruși. Nu vă dați seama… Și când ne jucam, dușmanii erau rușii și nemții. Și în bancuri, rusul era tot timpul tâmpit. Bulă și rusul.”

Înverșunarea împotriva rușilor și viața cunoscută mai mult din cărți decât din realitate l-au făcut pe studentul în anul I să pice în plasa securistului din facultate. S-a gândit, îmi spune, că o să-l lase să scape doar cu demascarea inamicului sovietic.

„Eu am crezut că mă fac spion și m-am trezit într-un joc pe care nu l-am mai putut controla. A durat până la sfârșitul facultății tot patinajul, toată nenorocirea, toate problemele pe care mi le puneam.

A învățat să patineze de la tatăl unui alt coleg de facultate, care i-a explicat, în primul rând, c-a fost un prost să creadă că toarnă o dată și se întoarce apoi la viața lui, și, în al doilea rând, că poate să-i facă pe securiști să-și piardă interesul și să-l abandoneze încet-încet dacă scrie doar lucruri banale, „pe care le știe toată lumea”. Așa că a făcut asta, fără să povestească nimănui, nici măcar părinților. Îl întreb dacă s-a gândit vreodată la efectele pe care ar fi putut să le aibă notele lui asupra vieților celor din jur. „Da, în continuu, și acuma mă gândesc. Știu cine sunt persoanele de care mă întrebau, nu a pățit nimeni nimic. Erau și niște chestii inofensive...” În cele din urmă, Securitatea l-a lăsat în pace. 

Spune că atunci n-a gândit cu capul lui. A gândit cu capul colectiv al unei țări bolnave de spaimă. N-ar vrea să mai repete asta.

Uncenicia

Cum a ajuns medic? A vrut să se facă scriitor. „Am avut la un moment dat, pe la 15-16 ani, o discuție foarte dură cu tata despre filosofie și artă”, identifică Chirculescu exact bucata de istorie personală responsabilă de alegerea asta. „Și-mi zice Bun, vrei să te faci scriitor. În primul rând, suntem în socialism și nu poți să scrii chiar cum vrei tu, și în al doilea rând, ia explică-mi tu mie, Mark Twain ce job a avut? Pilot pe un vas, bun. Și jurnalist. Bine. William Faulkner ce-a fost? A fost fochist. Dostoievski a fost inginer, dar Cehov ce-a fost? Medic. Ca să fii scriitor, trebuie să cunoști viața înainte. Dacă nu cunoști viața, o să scrii din impresii.” Tatăl a fost inginer energetician, „unul dintre primii care s-au ocupat de IT în România”, și mama a fost inginer, dar a lucrat multă vreme la o editură. Ambii citeau enorm. „Pentru tata, viața era o chestie măsurabilă, riguroasă. Și implicit avea pretenția că, în artă, nu poți dacă nu ai trăit cu adevărat.”

Așa că trebuia să trăiască. Varianta cea mai bună de viață a găsit-o tot în cărți: „Am citit Cartea de la San Michele, de Axel Munthe, și Citadela, de A. J. Cronin, și-am zis A, ei, uite un job adevărat, să fii medic.”

Nu-i plăceau spitalele, dar îl fascina ideea de-a fi medic pe vapor, așa că a dat admiterea la medicină militară. „Aveam 18 spre 19 ani și în anul ăla am fost la o petrecere de Anul Nou și am mai fost la una, la sfârșitul liceului.” În fiecare zi, după ce se întorcea de la școală, învăța anatomie, fizică, chimie, după un program strict - cam cum face acum cu scrisul. În 1979, a intrat pe unul dintre cele 10 locuri de la Facultatea de Medicină Militară din București. Spune că armata era contrară cu felul lui de-a fi, dar „după ce-au trecut anii, mi-am dat seama că am avut mare noroc, pentru că și milităria, chiar în felul în care se făcea pe-atunci, mi-a arătat ce poate fi disciplina.”

Disciplina, acest ingredient al marilor victorii, inclusiv al romanelor de 1100 de pagini. 

Mai întâi, a vrut să se facă psihiatru. Apoi ortoped. Apoi ginecolog. După facultate, și-a ales un stagiu de obstetrică-ginecologie la spitalul Cantacuzino. A asistat câteva sute de nașteri în trei ani, a deprins principiile chirurgiei și tot atunci s-a obișnuit cu gărzile neplătite. De două ori pe săptămână, rămânea noaptea la spital și aștepta urgențele. „Eu eram un dobitoc. Când am coborât prima dată din camera de gardă să stau de vorbă cu o femeie, mi-am dat seama că nici nu știu ce s-o întreb.” A început cu lucrurile simple, „Bună seara, cum vă numiți?”, și a fost bine. Acum crede, după zeci de ani de medicină, că „peste 80 la sută dintre cazurile de malpraxis s-ar rezolva dacă medicul ar ști cum să comunice”.

În gardă ajungeau și femei care încercaseră să scape de sarcină acasă, la adăpost de ochii Securității. În 1966, Ceaușescu interzisese avortul în România, sub pretextul încurajării natalității. Prețul l-au plătit aproape 10 000 de femei, care au murit provocându-și singure avorturi, cu andrele, în căzi cu apă fierbinte, sau la medici pe care-i plăteau să le „rezolve” în camere de hotel. Când ajungeau într-un final la spital, erau într-o stare critică. Doctorii trebuiau să facă chiuretajul și, pentru asta, aveau nevoie de aprobarea Procuraturii. „Niciodată cât am fost eu acolo nu au zis N-o faceți. Muriseră prea multe până să ajung eu acolo…” Asta era deja spre finalul anilor ‘80, când, zice Chirculescu, autoritățile înțeleseseră că interdicția era o crimă și deveniseră mai permisive. Cu toate astea, în trei ani a văzut două femei „care au venit foarte târziu și nu le-am mai prins din urmă”. 

Ziua Morților

A plecat pe mare ca să fugă din țară. Era 1989, pe la început de an, iar diploma de medicină militară îi asigura un post la Ministerul Transporturilor. A fost medic câteva luni pe motonava Zărnești, „un cargou de 4800 de tone”, și alte câteva pe nava școală Neptun. A călătorit din Anglia până-n Grecia și Maroc (de-acolo știe, de pildă, cum arată bazarul oriental despre care a scris în Greva păcătoșilor), a reparat rănile și durerile echipajului, a scris.

Prima dată când a ajuns în Anglia și s-a plimbat puțin prin oraș, a intrat pe un teren de golf cu un gazon curat și verde și s-a lăsat în genunchi să-l mângâie, prea părea din altă lume.

Dar a înțeles destul de repede că n-o să poată fugi din țară: soția lui rămăsese în România și Securitatea i-ar fi făcut viața un iad, cum se întâmpla de obicei cu rudele fugarilor. 

Apoi a venit Revoluția și l-a prins „în concediu, la Bușteni”. S-a întors în capitală, ca să facă primul sindicat independent al medicilor din România. L-a abandonat rapid (spune că era prea tânăr ca să se ocupe de asta) și s-a dus într-un sat din Teleorman, unde fusese repartizată soția lui de-atunci. „Dimineața consultam, apoi trăgeam obloanele, aprindeam lumina” și învăța pentru examenul de specialitate. A luat la chirurgie toracică și a rămas. „Vino, bă, la ginecologie”, îi zicea medicul de la Cantacuzino. „Sunt trei operații, și tâmpit să fii și n-ai cum să nu faci bine. Tocmai, că nu voiam doar trei operații…”

În timp ce România descoperea capitalismul și democrația, chirurgul Chirculescu se îndeletnicea cu scrisul. I se părea că lăsase ceva nerezolvat, toate textele scrise din ‘88 până în ‘92. Și a început să le rescrie. La primul concurs literar la care s-a înscris, l-a băgat pe Sebastian A. Corn în față. „Eu, fiind medic, am zis Află ăștia dracu că scriu sci-fi, o să zică că sunt un tâmpit, și a trebuit să despart apele.” Între timp, pare că apele s-au lipit la loc.

Nu crede că ar putea face altceva, pentru că l-ar plictisi, mi-a spus chiar în prima noastră conversație. Pentru el, chirurgia e strâns legată de „dorința de-a depăși și de-a face mai mult, și mai mult”, dar și de pierdere și ratare.

Avea 30 și ceva de ani când i-a murit primul pacient pe masa de operații. O jurnalistă. Spune că n-a putut opri moartea și că, după ce-a ieșit din sală, i-a venit să se scurgă la canal. 

Scapi de frica de moarte dacă o vezi în fiecare zi?, întreb. Nu, răspunde, doar moartea celorlalți se banalizează. A ta e tot acolo, nu pleacă nicăieri. „Am avut thanatofobie când eram mic. Când s-a născut frate-miu, eu aveam 9 ani. A venit maică-mea la mine și i-am zis Cum facem ca Cristi să nu afle că există moarte? Era înspăimântător, nici acum nu pot să înțeleg și pur și simplu mă gândesc mai puțin... Dar tot mă gândesc, că totuși am 58 de ani...”

A încercat acum câțiva ani să aducă înapoi Ziua Morților la el la spital.

„Exista pe vremea comuniștilor o zi în care se discutau morții din spital: De ce a murit pacientul X? Scopul nu era să-l îngropi pe medic, ci să fie o lecție pentru toți cei de față.”

Colegii lui Chirculescu s-au speriat de propunerea lui. „Pui procurorii pe noi”, i-au zis, iar el le-a explicat că nu pentru procurori ar face asta, ci pentru bunele practici ale spitalului: „Noi nu mai discutăm între noi. Trebuie să vorbim, să vină medicul cu argumentele lui, să vedem de ce a murit pacientul, de ce s-a întâmplat aia, de ce s-a întâmplat ailaltă.” Ca să facă mai bine data viitoare.

Aici și acolo

Chirculescu a vrut de mai multe ori să plece din țară, chiar și după ce scăpase de comunism. S-a înscris pentru un post de jurnalism la BBC Londra, care făcea recrutări în România imediat după ‘90. Dar l-au enervat întrebările prea personale pe care i le puneau, „mai multe ca la Securitate”. A aplicat pentru un job în Africa, dar i-au zis că e prea mult pentru ce voiau ei. Mereu a fost un „dar” care l-a ținut aici.

Aici, în blocul din Titan unde a scris în franceză, la 4 ani, prima propoziție din viața lui, „Mylène donne une pomme à maman” („Mylène îi dă mamei un măr”), după ce părinții „au stabilit că trebuie să facă din mine un intelectual” și i-au găsit profesoară de franceză. Aici, într-o garsonieră comfort III „din Macaralei, în paștele mă-sii”, unde a scris la comandă în anii ‘90 o carte de dragoste (Nu uita, Pasadena, semnată cu numele Sidney Sheldon, un fel de Sandra Brown cu medici și asistente) și două de război, ca să facă bani și să se mute de-acolo, pentru că leafa de doctor era prea mică. Aici, pe Kisselef, unde fiica lui, Letiția, în vârstă de 8 ani atunci, 14 acum, a strigat în fața ambasadei Rusiei că „Putin are cap de porc!” și l-a uimit pe taică-su, care încercase s-o țină la adăpost de capcanele ideologiei. Aici, în balconul din același bloc în care Mylène i-a dat mamei un măr (dar la alt etaj), unde scrie deja la următoarea lui carte, un roman cu un tip din zilele noastre (inspirat de figura celui mai bun prieten din copilărie al lui Chirculescu, recent condamnat într-un dosar de fraude de milioane de euro) obsedat de Eminescu -

„Eminescu e România redusă la un singur om, iar problemele care-l măcinau sunt, fără glumă, totuna cu problemele noastre de azi…”, îmi spune în biroul lui de la spital, între un palmier care se ofilește pentru că uită să-l ude și o reproducere destul de inexactă a navei pe care a navigat în tinerețe.

Ce e totuna cu azi? Discuția România vs. Europa, sărac vs. bogat, națiune vs. interesele străine, fake news vs real news, orice vs. Rusia.

„Fratele meu, păi trebuie să fii tembel să nu extragi toată seva asta și să n-o pui în scris”, exclamă.

Seva unei țări a cărei clasă politică „își merită gloanțele”, zice, dar se corectează repede, deși nu e un tip care să-și ceară scuze pentru enervările lui: „Poate e prea tare spus… Merită să nu fie acolo. Dar ei nu vor pleca. N-au plecat niciodată.” 

Ei, oamenii care pun mâna pe putere și iau decizii care ne afectează viețile. Cum poți să le smulgi puterea atunci când ea se întoarce împotriva ta? Cum pot ei să lase puterea să le scape printre degete? „Am greșit foarte mult, dar tu nu-ți dai seama cum e acolo”, i-a zis prietenul lui cel mai bun din copilărie, bancherul condamnat pentru fraudă. „Bă, puteam să fac ce vreau eu, puteam să fac orice”.

Chirurgul crede că, în ultima vreme, principiile dispar în fața dorinței de putere - „E lucrul care mă deranjează probabil cel mai mult din toată viața mea.” Spune că e din ce în ce mai nesatisfăcut de România, dar nu doar de ea, „am senzația unor chestii din interbelic pe care le văd acum”. Fanatismul, frica, manipularea.

Nu mai e democrație, zice el, dar nu-i nici dictatură, e un hibrid cu atât mai înfricoșător cu cât nu joacă după regulile știute. „Se scria despre asta în anii ‘90 în cyberpunk...”

O limbă comună

Îl scoate din sărite că orice controversă devine o luptă, că suntem atât de excesivi în opiniile noastre, încât nu-l mai vedem deloc pe celălalt. „Trebuie să putem schimba idei fără să ne omorâm unii pe alții”, insistă, și vocea lui e sufocată de exasperare. Și mai trebuie să se întâmple ceva astfel încât să reușim să vorbim o limbă cât de cât comună: „Să continue să existe în educație un corpus comun al umanității. Faptul că cineva ajunge să creadă orice fără să cerceteze este, după mine, catastrofic.”

Pe Chirculescu l-a marcat anul de Școală Americană pe care a făcut-o la Conacry, în Guineea, în ‘73. Plecase acolo cu ai lui, tatăl lucra la ONU, la Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare. L-au trimis în Guineea ca să pună bazele unui centru de calcul. „Cred că tot centrul lor, cu nu știu câți angajați, n-are inteligența telefonului dvs. Dar, mă rog, ăsta era jobul lui”, zâmbește îngăduitor. Africa l-a dezamăgit cumplit. Avea 13 ani și se aștepta la ceva mult mai exotic decât sărăcia și disperarea de-acolo.

Dar școala din Conacry, cu profesori americani care stăteau cu picioarele pe birou și „n-aveau decât o singură pretenție: orice afirmație faci, s-o susții”, i-a modelat pe viață felul în care își definește orice poziție. „La lecția despre aboliționism, ne-au pus să scriem niște articole ca și cum am fi columnists, pro sau contra sclavagismului. Normal că am fost anti, că eram deja impregnat de-acasă. Dar am rămas surprins când am văzut că doi au scris pro. Aveam colegi negri în clasă... Și nimeni nu s-a ofuscat, doar că regula era că trebuia să ne justificăm punctul de vedere în scris, și dup-aia veneau întrebările. De ce ai scris asta? Dar nu ți se pare că? Noi făceam asta by default acolo.”

Să te întrebi mereu. De ce crezi ce crezi? De ce crede celălalt ce crede? Care e adevărul? Cine-s oamenii care-și pun aceleași probleme ca tine? „Eu n-am nevoie să mă identific foarte tare, că, dracului, am 58 de ani, am o oarecare părere despre unde sunt eu, dar vreau să văd unde e grupul ăla, where do I match.” Nu-l conving noile partide ieșite din societatea civilă. I se par prea lipsite de organizare și de substanță ca să dea jos „acest sistem transpartinic al beneficiilor pentru care nu trebuie să dai socoteală.” 

***

Și-n toată ciorba asta a deznădejdii, a puterii fără principii, a unuia fără celălalt, o mișcare underground veche de milenii continuă să facă ce știe ea mai bine: citește. „Ei sunt salvarea”, îmi spune Chirculescu într-o după-amiază în care ne-am răscolit creierele după puțină speranță, în sufrageria de-acasă, printre plante, cărți și măști africane.

„Într-un cuvânt înainte al lui Oscar Wilde la Dorian Gray, el spune că arta nu are nici un fel de efect. Simplificând foarte mult, arta adună niște indivizi în jurul unei idei. Asta-i tot. Faptul că mai sunt niște oameni care reușesc să se adune în jurul ideii de artă înseamnă că nu suntem pierduți.”