You'll be the headlights
I'll be the young deer
Always thinkin' bout suicide if it's not clear
Maybe it'll stream on twitch
One less ugly stupid bitch
Now I'm gonna drive off a cliff into a ditch
Gezebelle Gaburgably - Pizza Rolls Royce
Un gamer terminally online e deprimat.
Într-o zi, copiii au început să-și piardă picioarele. În jur de zece copii pe zi. Acest fenomen a avut loc în Palestina. Între timp, mii de copii și-au pierdut picioarele. Ce s-a întâmplat? Israel a avut nevoie de picioarele lor ca să meargă mai repede și i-a bombardat. Sigur, putea să le ceară frumos, dar copiii probabil ar fi refuzat. Aveau nevoie de picioare ca să se joace șotron. Unde voia să ajungă Israelul? Nimeni nu știa. Majoritatea adulților erau de acord că copiii palestinieni aveau prea multe picioare și că ar fi frumos să-i dea și Israelului, să poată ajunge la destinație. Scriitori și scriitoare importante din comunitatea mea susțineau dreptul Israelului de-a ajunge undeva. Predau la universități prestigioase cursuri de literatură, unde studenți și studente protestau împotriva genocidului din Gaza. Uneori se opreau în fața corturilor instalate în campusuri și ziceau: E complicat. În acea perioadă tulbure pentru natura umană, în care omenirea se descompunea lent în soarele secolului XXI, ca un cadavru uitat în mijlocul drumului, marea scriitoare Herta Müler a zis – înainte, Israel, înainte, printre nori și dune de nisip, în negura vremii etc. Sau ceva de genu’. Zicea că totul începuse pe 7 octombrie 2023, iar oamenii din Gaza trebuiau sacrificați ca să nu tulbure existența singurei democrații din Orientul Mijlociu. Israel lupta împotriva terorismului. Hamas era în spitale și școli și grădinițe, până și în sentimentele oamenilor care se uitau la poze cu copiii din Gaza măcelăriți, sfârtecați și exterminați. Colonialismul exista doar pe TikTok, în clipurile care îndoctrinau tinerii din Occident. După unii filosofi, era, alături de imperialism, un produs al ideologiilor de stânga.
///
Am visat într-o noapte cum copiii palestinieni s-au dus la Israel, ca să-i ceară picioarele înapoi. Nu știu cum au mers, fără picioare, pentru că nu mă puteam uita. Îmi acoperisem fața cu mânile de rușine fiindcă nu-i puteam ajuta. Printre ruine, m-am întâlnit cu Israel și am zis: Încotro, Israel? Întreabă bombele, a răspuns Israel.
M-am trezit și m-am dus la baie. Cine sunt eu? Un gamer terminally online. Joc jocuri și urmăresc pe social media scena culturală. Și ce altceva mai faci? Nu știu. Depresie? Vorbesc singur. Stau și mă joc jocuri. Nu mai ieșisem printre oameni de vreo patru ani, cam de la începutul pandemiei. Eram un ratat. Picioarele îmi erau amorțite. Dintele de jos cariat. Coboram să duc gunoiul, având grijă să nu mă vadă vecinii, și vorbeam săptămânal cu părinții la telefon. Mă întrebau dacă m-am angajat. Nu mă angajasem. Eram un fel de hikikomori. Cam ca tipul din anime-ul Welcome to the N.H.K.
Întreabă bombele, am zis eu privindu-mi chipul în oglindă. Arătam groaznic. Mi se părea că îmi ieșise un fel de cristal prin frunte care semăna cu un artefact din jocul Diablo IV numit soulstone, în care erau captive forțele răului. Mi-am imaginat că sunt în joc, la Tree of Whispers, un copac sacru de crengile căruia atârnau capetele păcătoșilor. Acolo stăteam alături de alți gameri și mă gândeam la toate sufletele bune, rele sau doar obosite, care se legănau în adierea vântului sulfuros al mlaștinilor otrăvite care ne înconjurau. Cumpăram cu banii părinților cosmetice din shop și așteptam să se termine conflictul dintre îngeri, demoni și oameni.
În zilele când Israel începuse să caute teroriști în picioarele copiilor palestinieni, pe social media creștea numărul de atacuri la adresa comunității queer. La prima vedere, aceste două lucruri nu par să aibă o legătură, însă pentru lumea de la începutul secolului XXI, atât palestinienii, cât și persoanele queer, în special cele trans, erau două categorii de oameni care trebuiau dezumanizate pentru ca lumea să devină un loc mai sigur. De ce erau lucrurile așa? Nu știu, așa sunt oamenii vremurilor noastre. Așa au fost întotdeauna? Palestinienii erau teroriștii, pac-pac, trebuiau împușcați până la ultimul, iar persoanele queer erau motivul pentru care avea loc renașterea fascismului în lume. Oricum, eu eram un gamer, nu trăiam viața, ci o clickuiam.
Click click click și lumea dispare. Asta era mantra pe care o repetam în liceu. Încă un click și bullying-ul va înceta. Încă un click și părinții nu o să mai fie dezamăgiți de tine. Încă un click și lumea se va obișnui fără tine. Acum, spune - încă un click și Palestina va fi liberă.
Dar chiar începuse totul pe 7 octombrie 2023? În cartea The Hundred Years' War on Palestine: A History of Settler Colonialism and Resistance, 1917–2017, Rashid Khalidi scrie despre co-lo... coo-loo... coo-loo-nia... nia... nia... nyan...nyan (?) Colonyanism?😹🐱😻
Fața din oglindă s-a încruntat. Nu-i plăceau glumele mele. Nu era acum momentul. Dar cred că lumea are nevoie și de glume. Cel puțin așa îmi place să spun, ca să mă simt dorit. (Ok, dar copiii din Ucraina nu-și pierd picioarele? Ba da, însă toată lumea plânge copiii din Ucraina, în vreme ce despre copiii din Palestina mai mult se tace. Dar despre victimele din 7 octombrie nu spui nimic? E un atac sângeros, condamnabil, toată lumea zice asta, dar aproape nimeni nu vorbește despre copiii palestinieni. Ai auzit de Holocaust? Am auzit de Holocaust; ai auzit de Nakba? Israel se apără de teroriști. Israel bombardează copii palestinieni, îi bombardează în școli și spitale și în cimitire. Știi că terorismul folosește corpurile copiilor palestinieni ca scuturi umane? Israel se apără. Israel așteaptă ultima suflare a palestinienilor, ca să arunce în ea cu bombe. Terorismul se naște în spitalele din Palestina, în școlile și cimitirele din Palestina și în ultima suflare a palestinienilor. Te rog, Israel, nu mai bombarda copii palestinieni. Condamni Hamas? Ai auzit de Nakba? În picioarele copiilor palestinieni sunt fabrici de asamblare a rachetelor.)
///
Pe urmă au trecut niște zile. Poate luni. Israel se apăra de terorism bombardând populația civilă din Gaza, iar lumea culturală din comunitatea mea se lupta cu Stânga Woke pe social media. Un poet douămiist a scris pe Facebook că femeile trans sunt bărbați care fac cosplay, pentru că așa a zis J.K. Rowling. După câteva săptămâni, m-a făcut tătăiță, pentru că am avut o postare interpretată ca fiind Woke, iar timpul trecuse pentru Woke. Poetul douămiist ne reproșa mie și Stângii Woke ascensiunea fascismului în Europa și în lumea întreagă.
În comunitatea Black din SUA, Woke era un simbol al rezistenței antirasiste. Prima mențiune cunoscută a termenului datează din anul 1938, când cântărețul de blues Lead Belly l-a folosit cu sensul de sensibilizare socială, în outro-ul la melodia „Scottsboro Boys”. După ce a fost apropriat de conservatori, Woke s-a transformat într-o panică morală, cum erau sataniștii sau estetica emo sau jocul tabletop Dungeons & Dragons. Woke era activismul de stânga, feminismul intersecțional, persoanele queer, educația sexuală. Era semnul decăderii civilizației occidentale creștine. Gamerii făceau podcasturi și se luptau cu puful de pe fața protagonistei Aloy din Horizon: Forbidden West și cu pronumele din jocul Starfield.
Dacă ceva nu funcționa bine în societate, conservatorii arătau cu degetul spre Woke. Scopul era să delegitimezi stânga, mișcările pentru drepturile omului, activismul pentru combaterea schimbărilor climatice, studiile de gen sau protestele împotriva genocidului din Gaza. Pe Twitch, streameri populari invocau inferioritatea culturii palestiniene și faptul că oamenii din Gaza merită să moară pentru că nu respectă valorile occidentale. Care erau aceste valori? În cazul gamer-ului Asmongold, folosirea unui șobolan mort ca ceas deșteptător. În cazul fostului jucător de Starcraft II, youtuberul pro-genocid Destiny, era revenge porn-ul.
Stânga posta zilnic despre genocidul pe care Israel îl făcea în Gaza și
///
Stai, înainte să începi să vorbești despre cum Israel se apără împușcând copii palestinieni în timp ce stau la coadă pentru a primi mâncare, poți să nu faci asta? Nu mai pot să aud copii palestinieni plângând.
Eu nu-i mai aud. Nu au energie pentru plâns, pentru că nu au ce mânca. Am putea vorbi despre Heritage Foundation, un think-tank conservator american care l-a ajutat pe Donald Trump să câștige alegerile prezidențiale, ca să remodeleze societatea americană într-o distopie creștină, prin Project 2025. Și să interzică activismul pro-Palestina, prin Project Esther. Sau despre acest schimb de scrisori din 1899 între Theodor Herzl, gânditor sionist, și Yusuf Diya al-Din Pasha al-Khalidi, primarul Ierusalimului, de unde aflăm că Palestina e locuită de palestinieni și că Herzl a dat asigurări că palestinienii nu au de ce să se teamă că vor fi înlocuiți și alungați de pe propriul teritoriu. Până la urmă, colonizarea e spre binele lor, iar sioniștii colonizatori îi vor eleva social și intelectual. Lucru care s-a și întâmplat, pentru că am văzut cu toții poze cu palestinieni elevați de bombele Israelului.
Ok, destul, nu vreau să mă gândesc la asta. În lume există și alte probleme. În plus, oamenii sunt încă în vacanță. Vreau să mă gândesc la mare, plajă, soare, pelicani. Îmi dai voie? Vreau să joc jocuri și să nu mai urmăresc stânga de pe twitter cum postează zilnic clipuri și poze cu copii palestinieni măcelăriți, înfometați, exterminați. Tu ești gamer. Ce jocuri joci?
Ai auzit de Fly Me To The Moon? E o legendă urbană, o creepypasta pentru toată familia și un point-and-click adventure pe care nimeni nu l-a terminat. Circulă imagini din joc pe servere Discord, iar mulți gameri cunosc pe cineva care l-a jucat și apoi a dispărut în condiții misterioase. După spusele lor, Fly Me To The Moon e inspirat de Maniac Mansion. Pe lângă atmosfera retro și o coloană sonoră cu melodii de Gezebelle Gaburgably, în screenshot-uri pot fi descoperite referințe la Grave of the Fireflies, Neon Genesis Evangelion și FLCL.
Jocul spune povestea studenților și a studentelor din Casa tuturor Revoluțiilor care protestează împotriva genocidului pe care Israel îl face în Gaza. (un glitch, închide ochii, imaginează-ți câmpii verzi, oameni trăind în armonie cu animalele, susurul râurilor, fluturi multicolori). Când a început? De câte zile? Luni? Ani? Un secol? Profesorul Flopo, omul care aprobă protestele în Casa tuturor Revoluțiilor, le reproșează studenților și studentelor că sunt Woke și că au uitat de Holocaust. Consideră că lucrurile sunt complicate, iar Israel are dreptul să se apere. Să se apere împotriva dreptului palestinienilor de-a se apăra? întreabă studenții și studentele. (un glitch, întoarce-ți spatele, simte briza vântului pe plajă, ascultă valurile care se sparg de stânci).
Profesorul Flopo avea ochii deschiși, dar stătea cu spatele întors. Mânca cu spatele întors, preda cu spatele întors, râdea și plângea cu spatele întors. Aproba alte proteste, alte revoluții. Călca pe pozele cu copii palestinieni mergând la școală în bodybag-uri pe care studenții și studentele le împrăștiau prin Casa tuturor Revoluțiilor. Scopul jocului, conform însemnărilor din jurnalul unui gamer dispărut, e să-l convingi pe profesor (în zece zile) că Israel face genocid în Gaza. (un glitch, totul va fi ok, încă un click, ce maiestuos își coboară pelicanii în ocean ciocul, peștii au solzi argintii, ascultă valurile care se sparg de stânci). Indiferent de alegerile pe care le faci, jocul glitchuie în ultima zi, când apare secvența de Game Over, în care Profesorul Flopo mănâncă gem, zidit în Casa tuturor Revoluțiilor pentru totdeauna, ca să-i bântuie holurile, pereții și pardoselele, murmurând mmmmm gemocid ce complicat.
Ok, ok, oprește-te.
///
Stânga posta zilnic despre genocidul pe care Israel îl făcea în Gaza și
ce înseamnă să fii Om.
cred că Omul (sună telefonul, răspunde, sunt părinții, întreabă dacă s-a angajat, dacă a ieșit din apartament, cum se simte, nu, nu ies din apartament, afară e fascismul, nu fac nimic, sunt un ratat, stau și aștept să se termine totul, nu, nu trece dacă ies, îs oameni afară, nu pot să-i privesc în ochi, nu mai vreau să aud voce de om, de când tot vorbim, am folosit toate cuvintele și o tot luăm de la capăt, dar nu mai e nimic de spus, să meargă omenirea acasă, să se întoarcă de unde a venit, sau nu, să rămână oamenii să protesteze fascismul, genocidul din gaza, dar pentru omenire e prea târziu, nu știu ce să fac, n-am bani pentru întreținere, mi-ați dat bani, dar nu mai am, da, promit că mă angajez)
spune ceva inspirațional, spune oamenilor că nu e totul pierdut, mai puțin bate la ușă revoluția, încă un click și palestina va fi liberă.
ce înseamnă să fii om? ce complicat, ce complicat. trebuia să fie umplut un gol în univers și așa a apărut omul.
///
În curând, Israel va ajunge în locul unde și-a propus și lumea se va întreba cum am putut să-l lăsăm să fure picioarele copiilor palestinieni. Era prea rapid, va răspunde cineva. Nu l-am putut ajunge din urmă. Era mereu cu un pas în față. Ce-i drept, avea multe picioare.
///
Într-un vis, pereții camerei mele erau acoperiți cu tablouri cu nori în formă de ciupercă. PC-ul era pornit și eram pe canalul Lofi Girl, iar playlistul era intitulat Lofi Girl - Compilation of Nukes. Mi-am lipit urechea de fiecare tablou în parte, ascultam atent, de parcă eram un medic care consulta un pacient, în căutarea pulsului. Poetul douămiist apăruse pe monitor într-o fereastră pop-up, luase premiul Nobel pentru literatură și ținea un discurs despre cum palestinienii ar fi fost azi în viață dacă Stânga Woke n-ar fi insistat cu drepturile persoanelor trans și nu l-ar fi votat pe Donald Trump.
Pe jos, erau sticle goale de Coca-Cola. Le-am adunat și am început să fac un fel de sicrie. Pentru mine, pentru palestinieni, pentru toată lumea.
///
E mai ușor să spui era genocid decât este genocid. Genocidul care a fost nu ne implică personal, nu avem nicio responsabilitate față de trecut. Oamenii așteaptă ca genocidul să se termine, ca să poată spune - a fost genocid. A fost genocid, ce puteam să fac, acum nu mai e, nu sunt responsabil, a trecut. Să mai aștept să treacă o săptămână, o lună, un an, hai, Israel, mai repede. O să critic trecutul imuabil, inalternabil. E vina oamenilor de ieri. Eu sunt omul de azi.
