Ce caută o rubrică despre fotbal și sport într-o revistă de cultură și societate? Din punctul meu de vedere, o fentă spectaculoasă, o pasă perfectă sau un gol minunat sunt acte artistice la fel de impresionante ca jocul unui actor sau virtuozitatea unui instrumentist; iar când ele se întâmplă sub privirile a zeci de mii de oameni vorbim despre fenomene sociale. Lunar, această rubrică va descrie socialul din spatele unor povești ale fotbalului. Voi începe cu  fotbalul feminin al perioadei comuniste, cu manifestările identității locale în imnurile echipelor de fotbal și cu fronda politică a unor fotbaliști; le vor urma și altele. Pasiunea mea pentru fotbal le implică și pe ele. Relația asta a apărut în copilărie și s-a tot dezvoltat de atunci.

Cum mi-am petrecut o noapte sub peluză

„Nu-ți mai trece odată cu fotbalul ăsta? Îți pierzi timpul pe stadion cu toți golanii”. Toată adolescența mi s-a repetat insistent chestia asta. Când crești într-o familie cu aspirații burgheze, mersul pe stadion la fiecare sfârșit de săptămână, ca să „te uiți la niște analfabeți care dau cu piciorul în minge”, nu e tocmai unul dintre hobby-urile pe care bunicii și le doresc. Ce făceam părea că nu prea duce spre carierele glorioase pe care și le imaginau pentru mine; nepotul trebuia să umble cu copiii „de familie” din anturaj, nu cu spărgătorii de semințe și „inculții” de pe stadioane. Pentru un viitor doctor sau avocat, așa ceva nu dădea tocmai bine.

Bunică-miu, deși nu mi-a zis-o niciodată, părea cu atât mai supărat pe pasiunile mele. El fusese sursa lor, încă de când ne uitam împreună noaptea, pe televizorul alb-negru din camera străbunicii, la victoriile României de la Mondialul american din 1994. Pentru el erau doar niște meciuri la care se uita ocazional, ca toată lumea; pentru mine de acolo a început. 24 de ani mai târziu, am trecut prin stadioanele din majoritatea orașelor mari ale țării, dar și pe coclaurile ligilor inferioare din sud; mi-am planificat vacanțele în funcție de amicale anonime ale echipei mele (știu, nu joc eu în teren, dar, pentru un suporter, cei 11 jucători sunt ultimii pe listă atunci când se gândește la echipă) și am dormit sub cerul liber în Peluza Sud din Cotroceni ca să păzesc peste noapte o pânză imensă prin care ne încurajam echipa să câștige o finală de Cupă a României (în jargonul peluzelor, display-ul ăsta se numește coregrafie). Pretențiile burgheze își spuneau, totuși, cuvântul și, pe la 10 ani, am ajuns să țin cu Progresul București, fosta echipă a Băncii Naționale, care avea stadionul în Cotroceni și se numea pe-atunci F.C. Național.

Coregrafia afișată la finala cupei cu Rapid din 2006. Vopsirea ei a durat două zile și noaptea dormită sub peluză

Farmecul fotbalului începe acolo unde i se termină terenul

La ce mi-a folosit? Profesional, la foarte multe, ca antropolog care cercetează fenomenele sociale din jurul fotbalului; personal, la și mai multe, pentru că peluza m-a ajutat să înțeleg mai bine realitatea din jur, de la „bombele” de gară în care ne începeam deplasările, până la cum funcționează Jandarmeria ca instituție de forță a puterii. De fapt, niciodată nu a fost vorba despre fotbal. Sportul în sine m-a interesat foarte puțin în toți acești ani, în afara bucuriei la unele victorii ale echipei naționale sau ale Progresului. Nu știu jucătorii, nu mă mai interesează tactica sau transferurile și nici statisticile sau alte informații cu care se fălesc alți microbiști. Paradoxal, farmecul fotbalului începe acolo unde i se termină terenul. El devine cu adevărat interesant atunci când ne explică lumea din jur, după cum spune titlul unei cărți la care țin foarte mult.  

Istoriile din jurul fotbalului m-au captivat mereu. Cântecele galeriilor, coregrafiile, evenimentele sau personajele sale evocă, de fapt, societatea care le produce. Prin ele înțelegem mai bine istoria noastră recentă, de la comunism la neoliberalism, trecând neapărat prin tranziția anilor ‘90-2000. Această antropologizare a amintirilor ajută la descoperirea contextelor sociale care le-au produs; fotbalul anilor ‘90 este, din punctul ăsta de vedere, mult prea puțin înțeles. Povestea nu este, de exemplu, despre localnicii din Petroșani care, la mijlocul anilor ‘90, atacau la intrarea în oraș galeriile bucureștene cu pietre și cartofi cu lame de ras înfipte în ei, după cum mi-a povestit cineva care a trăit evenimentul. Nu e nici măcar despre Miron Cozma, președintele echipei, care a sărit să îl bată pe unul dintre fotbaliștii dinamoviști care intrase tare la un jucător petroșănean. (Mai mult, la pauză, același Cozma povestește cum a intrat în vestiarul dinamovist și a bătut toată echipa, inclusiv pe antrenor. Păi bine, mă, vii la Petroșani să ne omori pe teren? Le-am arătat „milițienilor” că lucrurile nu stau chiar așa, spunea el ulterior, într-un interviu. Incidentul ilustrează precis tensiunea socială care se acumula între centru și periferii. Măcar așa, „Capitalei” trebuia să îi fie impus respectul.) Adunate, poveștile oglindesc, de fapt, fracturile societății românești și ura reciprocă, dintre minerii considerați în București responsabili în grup pentru ororile din 1990 și cei asociați unei capitale responsabile pentru închiderea minelor.

Aceste efecte ale privatizării și dezindustrializării economiei românești s-au văzut, în diferite feluri, de pe toate terenurile de fotbal din țară. Infrastructura s-a degradat, cluburile mici au dispărut odată cu instituțiile care le gestionau, iar banii dedicați copiilor și juniorilor au fost tot mai puțini. Fotbalul a devenit tot mai greu de practicat în cluburi organizate. În contextul ăsta, Gică Hagi a spus în ‘98 că merităm să ne faceți statuie pentru ce am făcut noi, având în vedere condițiile din România. Căpitanul naționalei era supărat pe presa care îi criticase echipa după ce pierduse un amical înaintea Campionatului Mondial din Franța. Declarația nu este doar despre statuia pe care arogant și-o cerea. Ea poate fi privită din perspectiva destrămării unui întreg țesut decizional care făcuse posibil accesul liber al tuturor copiilor la fotbal și la o carieră care, poate, i-ar fi scos din sărăcie. Azi, economia de piață are alte obiective. Fotbalul se joacă pe bani, iar copiii cei mai săraci ajung foarte greu să-l mai joace într-un cadru organizat. Viorel Kraus, antrenor de copii, îmi spunea într-un interviu (articolul „Acum e pe bani. Peisaje ale privatizării fotbalului copiilor bucureșteni”, apărut în nr. 2 al revistei Corner. Fotbal+Societate) că azi, Hagi, Dobrin și Balaci nu ar mai fi ajuns fotbaliști, pentru că părinții nu ar fi avut bani să îi dea la fotbal.

„N-avem bani, n-avem păpică, dar l-avem pe Hagi Gică!”

Hagi ar merita singur o întreagă documentare, o carte despre sărăcia anilor ‘90 care ar porni de la N-avem bani, n-avem păpică, dar l-avem pe Hagi Gică, cântat în 1994 la Universitate de zecile de mii de oameni ieșiți în stradă după victoria împotriva Argentinei.

Foamea epocii poate fi citită și în alte referințe culinare apărute prin galeriile acelor vremuri. Una dintre preferatele mele este scandarea ironică Național, pâine cu salam, cântată de rapidiști la meciurile contra echipei mele. Motivul? Pachețelele cu sandvișuri împărțite de club pe care se băteau (nu e nici o exagerare) tineri adunați din alte cartiere ca să ne facă galerie. Din păcate, oferta era întotdeauna mai mică decât cererea, iar stadionul devenea arena unor Hunger Games ale sărăciei post-comuniste.    

Fotbalul a devenit o marfă bine șlefuită de cercetări de piață

În neoliberalism fotbalul se transformă mai departe, după chipul și asemănarea ideologiei. Schimbarea președintelui FRF este, de exemplu, simptomatică acestui fenomen. Mircea Sandu, șmecherul de succes tipic în post-comunism, a fost înlocuit de Răzvan Burleanu, produsul unei lumi mult mai șlefuite PR-istic. FRF 2.0 are proiecte de responsabilitate socială, organizează examene de acreditare pentru auditorii financiari ai cluburilor și își bazează activitatea pe un plan strategic bazat pe valori corporatiste precum meritocrație, integritate, subsidiaritate sau bună guvernanță. Fotbalul devine o marfă bine finisată de cercetări de piață sau campanii de PR pentru a fi vandabilă.

Investițiile masive în stadioane construite în orașe în care fotbalul este mort pot fi privite și în contextul mai larg al cheltuirii banilor publici pe butaforii inutile, necesare doar imaginii unor politicieni și firmelor care le construiesc. Noul stadion din Alexandria va costa, după estimările inițiale, 12 milioane de euro. El va fi folosit de o echipă care nu a trecut niciodată în istoria sa de 60 de ani mai sus de Liga a 2-a. La Târgu Jiu, noul stadion de 22 de milioane de euro a fost finalizat recent, dar nu este încă dat în folosință. Nici nu ar avea neapărat de către cine - echipa locală Pandurii Târgu Jiu se zbate în Liga a 2-a încercând să fenteze falimentul care o amenință de mai mulți ani.

Stadioanele megalomane sunt, de fapt, adaptarea la capitalism a unor practici mai vechi. Ar fi fost greu, altfel, să avem o arenă de 32.700 de locuri în Medgidia, un oraș în care, în cele mai populate momente, au locuit puțin peste 46.000 de oameni; sau în Scornicești, unde Stadionul Viitorul, construit în 1975, avea o capacitate de 30.000 de locuri în care încăpeau lejer cei aproape 20.000 de locuitori ai orașului în momentele lui cele mai fericite. Stadionul este azi în conservare paragină, decăderea sa a urmat soarta orașului. Singurele lui spații funcționale au rămas apartamentele amenajate la tribuna vest.

Stadionul „Viitorul” din Scornicești

Fotbalul a fost și o tentativă de a schimba radical societatea

Pe de altă parte, manifestările comunismului în sport nu au însemnat doar construcția infrastructurii și performanțele lăudate prin toate jurnalele vremii, ci și tentativa parțial reușită de a schimba radical o societate moștenită din interbelic. Fotbalul feminin, organizat oficial abia în 1990, a fost inițiat în timpul regimului comunist, care își propusese să folosească (și) sportul pentru a grăbi emanciparea femeii. Rapidul, de exemplu, a încercat în anii ‘60 să organizeze o echipă de fotbal feminin, unde fuseseră aduse sportive de la alte secții ale clubului. Din păcate, pentru unele jucătoare cariera s-a oprit rapid, după ce tații sau soții le-au interzis să mai joace în fața unor spectatori care veneau mai mult să susțină jucătoarele prin glume porcoase și remarci libidinoase.

De mai bine de o jumătate de an, bat maidanele pe care funcționau stadioanele industriei bucureștene pentru un proiect care încearcă să le reconstruiască istoria. Cele mai multe s-au părăginit din a doua jumătate a anilor ‘90 până pe la mijlocul anilor 2000, în ton cu dezintegrarea instituțiilor care le dețineau. Anii respectivi mi-au provocat cele mai fericite amintiri legate de fotbal. Atunci am tras prima beție serioasă după victoria contra Angliei de la mondialul francez, am ieșit pentru prima dată în stradă după calificarea naționalei în optimile aceleiași competiții și am trăit cea mai de succes perioadă prin care trecea F.C.Național. În umbră, se construia, însă, o altă realitate mai puțin fericită, în care fotbalul dispărea din viața cartierelor. Forța sa trecută de a aduce pe același teren oameni diferiți scădea, pentru a lăsa loc unui produs dedicat tot mai mult doar celor care și-l permit.


Fotografiile fac parte din arhiva personală a autorului, cu excepția celei cu stadionul din Scornicești.