Salon

Fotografia lui Andrei Pandele. Triplu salt cu plasă

de Diana Meseșan

De vorbă cu Andrei Pandele, fotograful demolărilor din perioada comunistă

„Eu sunt Ionuț. Am opt ani. Ne-a plăcut. Scriu eu, mama plânge.” Este una dintre notițele scrise în caietul de impresii al expoziției „Fotografii interzise și imagini personale”, de la Galeria 3/4 MNAC, din 2007-2008. Autorul imaginilor, care surprind viața de zi cu zi în comunism, dar și demolarea unor părți din București, este fotograful Andrei Pandele.

Înainte de ‘89, Andrei Pandele a lucrat ca arhitect, iar în paralel, a făcut fotografie de sport. Dar printre zecile de mii de clișee de fotografie sportivă, a strecurat niște cadre care au rămas în sertar mai mult de zece ani. Le-a printat abia la câțiva ani după Revoluție. Sunt fotografii care surprind distrugerile din perioada comunistă.

Demolările au început în urma cutremurului din ‘77, ca parte a unui proces de sistematizare a Bucureștiului. Zeci de mii de oameni au fost mutați din casele lor. Cartierul Uranus, din zona Izvor, a fost ras pentru a face loc Casei Poporului. 

Recent, Pandele a publicat albumul de fotografie Bucureștiul Mutilat, care se lansează marți, 25 septembrie, la librăria Humanitas de la Cișmigiu. A fost nevoie să treacă 30 de ani ca să apară albumul ăsta, cu imagini pentru care fotograful și-a riscat libertatea. Cartea include și lucrările altor fotografi făcute în aceeași perioadă, cei mai mulți dintre ei prieteni cu Pandele. 

L-am întâlnit pe fotograful-arhitect, un bărbat de peste 70 de ani, înalt și impunător, la o librărie din București unde am povestit câteva ore. Ce l-a mânat în luptă și care a fost strategia lui? Cum reacționau oamenii când îi fotografia? Știa cineva că fotografia demolările?

Fotografie din 1984

Spuneți în introducerea albumului că, fiind arhitect, ați aflat de planurile de demolare mai devreme decât restul populației.

Am aflat de gândurile de demolare, pentru că el [Ceaușescu] nu a avut niciodată planuri.

Cum ați aflat de gândurile astea?

Colegi de-ai mei de an sau de grupă lucrau la Proiect București sau la Institutul Carpați [firmă și institut de proiectare și arhitectură] și erau puși să facă direct propuneri.

Cum discutau oamenii despre gândurile de demolare, cu îngrijorare?

Nu discutau. Marea majoritatea a oamenilor nu știau, iar cei care știau, nu știau ce să facă. Eu pot să vă spun că frecventam un club de maniaci în fotografie, pentru vremea aia un club ultra-simpatic. Și unul dintre membri era al doilea sub șeful secției de topometrie a Proiect București. Acela știa exact ce i s-a spus să facă el. Dar tovarășul [Ceaușescu] avea un talent excepțional de a se răzgândi. Și de trei ori în aceeași zi.

Care au fost primele zvonuri despre demolare?

Am fost la o ședință a arhitecților prin 1972, 1973, la care se discutau niște propuneri ale conducerii, și arhitecții erau îngroziți. Propunerile sunau cam așa: să se facă locuințe particulare, dar să nu coste apartamentul mai mult decât avansul dat. Asta înseamnă să le faci de o calitate îngrozitor de proastă.

El [Ceaușescu] a vrut să fie marele ctitor al Bucureștiului. La început a apelat la rector [Cezar Lăzărescu, rectorul Facultății de Arhitectură] și la câțiva arhitecți de mare clasă. Un foarte mare profesionist este obedient până la o limită. În clipa în care îl pui să facă o mare prostie, nu o face. Calcă doi pași înapoi. Au început să apară niște personaje care s-au băgat în față ca să se afirme și care erau cu atât mai obedienți cu cât erau mai incompetenți.

Cum ați început să fotografiați demolările?

Eu eram arhitect și pasionat de sport. Făceam fotografii de sport în weekend. Evitam fotbalul, care și atunci era o afacere murdară. Umblam tot timpul cu aparat de fotografiat la mine. La început, șefii de birouri se luau de cap. Chestia asta cu aparatul de gât îmi facilita accesul. Multă lume mi-a spus, domnule, tu erai omul Securității. Cum ai putut să faci așa ceva? Domnule, am avut noroc. Am fotografiat niște repere ale orașului care urmau să dispară. În anul ăla, cred că m-a oprit poliția de 30 de ori pe puțin. În ‘83, ‘84, când începuseră demolările activ. Nu făceam nimic ilegal, dar făceam ceva dubios. Dar faptul că aveam o legitimație absolut adevărată, faptul că îmi știau și numele, că ăștia numai Sportul citeau.

Fotografie din 1986

Cum decurgea un dialog cu un milițian?

La început erau agresivi. Și foarte repede am constatat că milițienii, infractorii și câinii răi sunt foarte agresivi cu cine e speriat și umil. Am avut norocul să predau două cursuri de perfecționare a fotografilor, și unul dintre fotografii cu care aveam o relație bună lucra la revista Ministerului de Interne. I-am spus chestia asta și mi-a dat trei nume, doi maiori și un locotenent-colonel de la miliție, care se ocupau de disciplina și instrucția milițienilor. Când le spuneam numele ăstea, înghețau milițienii.

Dar cum vă abordau?

Să vă dau un exemplu. Prin ‘87, aproape tot anul, am fost detașat la Casa Republicii. Și lucram în blocul Electrolux, dacă știți, în fața lui Romarta, pe Calea Victoriei. Stăteam în Drumul Taberei, veneam cu troleibuzul la Universitate și o luam pe Calea Victoriei pe jos. Sfârșit de decembrie, se apropia Ziua Republicii, și pe Casa Centrală a Armatei, o decorație mare cu România și o poză la vreo 8 metri pe 4 metri cu tovarășul. Ningea, picura așa și cădea o rază de soare orizontală. Pentru că ploua, aveam aparatul de fotografiat sub haină, nu de gât. Și am făcut niște poze cu Casa Centrală a Armatei. Și m-am dus spre birou. La un moment dat, văd că strigă unul „Ăsta-i spionul”. Mi-am scos haina, am pus aparatul de gât, „Ce s-a întâmplat, care-i problema?” Zice: „Ați fotografiat obiectivul.” „Care obiectiv?”„Ați scos aparatul de sub haină.” „Și ce voiați, să-l plouă? Pur și simplu am văzut o rază de soare.” „Unde lucrați dumneavoastră?” „La Casa Republicii.” „Și cu drepturi mergeți cu aparatul pe teren?” „Uite, legitimație de ziarist.”

Cu sufletul înghețat

De ce v-au interesat demolările?

Pe mine nu mă interesează exact demolările. Bunicii mei și părinții mei iubeau Bucureștiul mult mai mult decât copiii și nepoții noștri. Bucureștiul a fost batjocorit prostește și a devenit un oraș ușor ostil. Unul dintre locurile cele mai frecventate și plăcute din București se chema Piața Sfânta Vineri, care a fost distrusă pentru că așa a vrut tovarășa. (...) Am încercat întâi să fac fotografii cu repere care urmau să dispară. Unele au dispărut, altele nu. Activiștii de partid mutau mai la dreapta, mai la stânga, în funcție de rude, de cunoștințe.

Am citit că nu ați făcut fotografii la Casa Poporului în timp ce se construia.

Era o pază acolo! Am intrat în Casa Poporului numai cu dosare în mână. Nici nu aveai voie să intri. Am o fotografie cu Victoria Socialismului [acum bulevardul Unirii]. Era păzită cu Kalashnikov. Nu aveai voie să umbli pe ea în zonele unde se lucra.  

Ce simțeați când vedeați toate buldozerele, bisericile dărâmate, mutate?

Nu contează starea mea de spirit, dar am remarcat că oamenii din locurile unde se întâmplau lucrurile astea erau cu sufletul înghețat. My world is falling down. Pur și simplu li se distrugea cadrul de viață din plăcerea de a le face bine cu de-a sila. El [Ceaușescu] considera să transforme Micul Paris într-un nou Phenian.

 
Fotografie din 1985

Aveați dialoguri cu oamenii din casele care urmau să fie demolate?

De obicei, nu. Oamenii erau cam speriați, și de foarte multe ori erai turnat că ai făcut fotografii. În carte sunt vreo 200 de imagini, 150 sunt ale mele și vreo 50 provin de la prieteni, pentru că Bucureștiul e atât de mare. A pus să se dărâme vreo 6 km2, din care [o zonă] de mai mult de 1,8 km2 a rămas doar cu bălării.

Asfalt fierbinte peste zăpadă

Cine știa că dumneavoastră făceați fotografiile astea?

Nimeni.

Familia știa?

Habar n-avea. Mergeam tot timpul cu aparatul de fotografiat. Oamenii merg pe stradă și nu văd decât ceea ce îi interesează. Eu m-am antrenat vreo zece ani de zile să văd și ce nu mă interesează. În decembrie ‘88, institutul la care lucram m-a trimis să iau niște planuri. Undeva prin fața statuilor [statuia cu lupoaica de pe Nicolae Bălcescu], ningea, zăpadă de 3, 4 centimetri pe jos, turnau asfalt fierbinte peste zăpadă. În ziua următoare era Ziua Republicii, și urma să treacă tovarășul. Unde turnau bitum peste zăpadă ieșeau niște nori, aburi. Și așteptam să treacă un autobuz. Aburul alb pe zăpadă nu se vede. Dar când trece un autobuz, autobuzul e în umbră și albul se vede mult mai bine. Și doi milițieni aranjau circulația să fac eu poze mai bune. Ei aveau senzația că eu fotografiez modernitatea Bucureștiului, deși eu de fapt fotografiam o aberație totală.

Ați zis că nu știa nimeni de fotografii. Le developați acasă sau care era procesul?

Eu stăteam în Drumul Taberei, eram căsătorit. Filmele le developam la părinții mei, pe Dumbrava Roșie. Lăsam filmele negative acolo. Făceam vreo 200 de filme pe an, de toate felurile. Dar bune, bune, câteva zeci.

Le printați pe hârtie?

Nu le printam. Erau pe film. De-abia după ‘94, ‘95 am început să le printez sistematic.

De ce ați mai așteptat câțiva ani și nu le-ați tipărit imediat după Revoluție?

Imediat după Revoluție, conducerea țării a provocat o devalorizare de 3000%. Te luptai să trăiești, nu să faci fotografii.

Cum a fost să vedeți imaginile la distanță de 10, 15 ani?

Primul căruia i le-am arătat a fost Mihai Oroveanu [fotograf și istoric de artă, fost director al MNAC], cu care aveam o relație bună. Ne-am umplut noi de sânge jucând rugby. Pe urmă ne-am împrietenit ca fotografi. Și când le-a văzut, a rămas un pic șocat. Băi, eu credeam că am cele mai subversive fotografii făcute. Tu ai de 20 de ori pe atât.

Vă era frică când făceați fotografiile alea?

Nu pot să spun că nu aveam frică, dar era un fel de sport extrem cu adrenalină plăcută. Întrebări: Cum te ascundeai? Nu mă ascundeam, am aproape 1.90m. Ce să mă ascund? Cea mai bună metodă să te prindă e să te pitulezi.

Cuplurile erau cel mai puțin ostile

Erați cunoscut, aveați faimă ca ziarist sportiv și asta v-a protejat, nu? Aveați și relații, cum ați spus, puteați să dați o referință.

Aveam informație, nu relație. Nu îi cunoșteam. Erau cei care le controlau lor disciplina [milițienilor]. Era un fel de… La circ poți să faci triplu salt cu sau fără plasă. Era un fel de plasă de protecție, mai mult ipotetică.

Citisem undeva că fotografia în comunism nu era foarte accesibilă. Nu oricine își permitea să își ia un aparat.

E mai complicat. Până la un anumit moment, nu oricine își putea lua aparat foto. Pot să vă spun că taică-meu, care a fost un doctor destul de succes, și-a luat primul aparat de fotografiat când am intrat la liceu. I-a zis mamei că mi l-a luat mie, dar de fapt și l-a luat lui. Numai că progresiv l-am luat de-adevăratelea.

Fotografie din 1982

Unde e arhiva dumneavoastră de fotografie?

Toate negativele sunt la mine acasă.

Le-ați digitizat pe toate?

Nu. Pot să vă spun că anul trecut mi-am dat silința să merg în direcția asta. (...) Eu făceam mai mult de o sută de filme pe an. Înseamnă cel puțin 3.600 de clișee. La 60 de ani, vreo 160.000 [de cadre]. Probabil că sunt mult mai multe.

Unii oameni sunt ostili când îi fotografiezi. Cum reacționau înainte de ‘89?

Erau și mai agresivi. Existau și reacții de frică, de tipul De ce vrei să ne faci rău? Oamenii nu concepeau că îi fotografiezi decât cu scopul să le faci rău.

Am văzut în cartea dumneavoastră o fotografie cu un cuplu care vă zâmbea.

Cuplurile erau cel mai puțin ostile. Cuplurile și copiii reacționau pozitiv.

Vă place iarna? Am observat că aveți multe referințe la zăpadă.

Acum nu m-aș mai duce printr-un ocean de zăpadă. Bucureștiul e un oraș murdar. În clipa în care ninge, devine un oraș curat. Clipa aia în care ninge, e imaculat. Întotdeauna când ningea încercam să fac o imagine cu Bucureștiul imaculat.

de

  • Diana MeseșanDiana Meseșan

    Reporter. Îi era frică de animale până când a întâlnit-o pe pisica ei, Sumi Jo. Crede că oamenii se pot schimba.

25 September 2018 ora 02:26


Tag-uri


X Revista Scena9