Lumea noastră / Migrație

Jurnalista care de 15 ani scrie istoria celor care au încercat să fugă din România comunistă

de Venera Dimulescu

Publicat pe 24 ianuarie 2020

Imaginează-ți că trăiești în România anilor ‘70 și ai în jur de 20-30 de ani. Ți-ai dori o viață mai bună și mai liberă într-o țară din Occident, dar nu poți face niciun pas în afara granițelor fără aprobarea Partidului Comunist. Ce faci? Treci granița târându-te pe burtă, ascuns sub tren ori trecând Dunărea înot, sau rămâi doar cu visul? Întrebarea asta și-au pus-o sute de mii de români care și-au riscat viețile ca să-și exercite o libertate pe care încă n-o aveau: libertatea circulației.  

Unele dintre poveștile lor le puteți citi în articolul Ai ajuns mai rău ca o pasăre, pe care l-am publicat în numărul doi al revistei tipărite Scena9, iar până duminică inclusiv le puteți vedea ilustrate la Rezidența BRD Scena9, în expoziția construită în jurul revistei.

În miezul documentării mele despre cum fuga dintr-o dictatură s-a transformat după Revoluție într-o plecare mai comodă, dar uneori la fel de dureroasă, i-am scris jurnalistei Marina Constantinoiu. E unul dintre puținii oameni care au studiat fenomenul frontieriștilor, cei care treceau sau încercau să treacă granițele închise ale României comuniste. În ultimii 15 ani, jurnalista a luat la pas localitățile de graniță, în căutare de fragmente de istorie orală și de numere care să-i indice, măcar cu aproximație, câți oameni și-au încercat norocul și au trecut dincolo. A pus cap la cap niște date aproximative: între 1969 și 1989, aproape 100 000 de români au primit azil politic în Occident, iar numai într-un singur an, 1989, s-au înregistrat în jur de 50 000 de tentative de fugă.

Marina Constantinoiu e o bucureșteancă de 49 de ani care, după Revoluție, a făcut parte din prima serie de studenți la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării care se bucura de libertatea de exprimare. S-a aruncat în brațele meseriei încă din primul semestru, când a lucrat la emisiunea Radio în Blue Jeans, de la postul public Radio România Tineret. Apoi s-a orientat către presa scrisă în redacțiile încă micuțe apărute în anii ‘90. Cotidiene ca Ora, Cronica Română sau Mediafax i-au găzduit textele concentrate pe politica externă, o curiozitate pe care și-a descoperit-o în copilărie, pe când asculta Europa Liberă. În anii 2000 a lucrat ca redactor-șef la Jurnalul Național, iar din 2008 ține seminarii despre genurile presei și tehnici de colectare a informațiilor la facultatea pe care a absolvit-o. Despre frontieriști scrie din 2005, de când a lansat prima campanie la Jurnalul Național care a scos la suprafață poveștile lor în carne și oase, cu nume și prenume. Pe multe dintre ele le găsești pe site-ul Mișcarea de Rezistență, unde semnează articole alături de colegul Istvan Deak, cu care a realizat campania.

Am vorbit cu Marina despre cum e să documentezi un fenomen din trecutul nostru recent care nu există în manualele de istorie de la școală și despre cât de greu e să transformi într-un subiect de presă informații rătăcite prin sute de pagini de arhivă.

Cum te-ai apucat de acest subiect?

Bunicul meu a fost condamnat în anii ‘50 și a făcut închisoare pe motiv că asculta posturi de radio imperialiste. Asta era considerată uneltire împotriva statului și a fost condamnat la 18 ani de închisoare, din care a făcut 13. A fost turnat de cumnatul lui, ofițer în armată. Am avut în permanență mașină care ne supraveghea în fața casei. Ăsta e unul dintre motive. Altul ar fi că am microbul jurnalismului din copilărie, când urmăream știrile. Țineam minte tot felul de lideri africani, mă uitam la toate telejurnalele și ascultam Europa Liberă. Acolo am aflat despre poveștile astea. Mulți dintre cei care reușeau să treacă trimiteau scrisori, că în felul ăsta aflau familiile lor de ei.

Când ai plecat în Serbia în căutare de povești despre frontieriști și cât a durat călătoria? Care a fost cea mai interesantă descoperire de pe teren?

Primul pas în Serbia, în localitățile de la graniță, a fost în aprilie 2005, când am petrecut acolo o săptămână. Cel mai important moment a fost întâlnirea cu medicul legist Kosta Jakovljevic din orașul Negotin, aflat lângă granițele cu România și Bulgaria, care avusese în subordine toată zona de la Dunăre, și care avea documente despre decedații ajunși pe malul Dunării în Serbia. La el în evidențe am găsit nume de români, dar și un est-german venit din România, mort, cu urme de violență. Am fost prin cimitire, am contactat localnici, am adunat informații cât pentru două campanii de presă. Pe măsură ce publicam, au început să sune oameni la redacție, disperați: găsiți-mi fratele, găsiți-mi sora, e dispărut din anul cutare sau mie mi l-au omorât acolo. Și acum am cazuri de care nu m-am atins.

Ce-i deosebea pe fugarii români de cei care aparțineau unei minorități etnice?

Ceaușescu a vândut la bucată sașii, șvabii și evreii. Sumele le modifica. Spre exemplu: eu eram sas cu rude în Republica Federală Germania, care își permiteau luxul să plătească pentru mine. Cea mai mică sumă era 4 000 de mărci, iar cea mai mare, din câte știu, era 20 000. Prețurile variau în funcție de vârstă și pregătire. În multe cazuri, nu-și permiteau familiile. Trebuia să plătească rudele tale. Toți încercau mai întâi pe cale legală: depuneau acte la autoritățile române, solicitând reîntregirea familiei pe motive etnice și cereau să fie lăsați să plece. Erau excepții alea care erau aprobate, la capătul a mai multor luni de așteptare. În momentul în care depuneai acte de solicitare să pleci în Occident, erai dat afară din serviciu. Toate aceste persoane începeau să-și vândă lucrurile și rămâneau pe drumuri. În dosarele Securității îi vei găsi pomeniți ca: oameni fără de căpătâi, scursura societății. Chestia asta era voită, să-i aducă la capătul răbdării. Din disperare, ajungeau frontieriști. Din dosare, trag concluzia că existau niște diplomați care ajutau etnici germani să fugă din țară. Securitatea îi acuză că ajutau și încurajau și români. La Padinska Skela, în fosta Iugoslavie, dacă ziceau că sunt etnici și au rude în Occident, iar persoana respectivă avea un loc de muncă stabil și ar fi putut să te ajute în primele momente, la instalare, aveai șanse. Șansele lor creșteau comparativ față de ale românilor.

fragment audio pe care-l găsiți la expoziția revistei tipărite

Care era traseul unui frontierist?

Scopul pentru toată lumea era să ajungă în Iugoslavia, unde exista această șansă să fii acceptat de o țară occidentală. Oficial, între Republica Socialistă România și Republica Iugoslavă existau înțelegeri de returnare. Traseul era cam așa: treceai granița, făceai pușcărie dincolo pentru trecere ilegală a frontierei, maxim 30 de zile. Din închisoare, dosarul îți era studiat de autorități. Acolo se decidea dacă ești trimis înapoi (în România) sau în lagăr, care avea regim de închisoare. Padinska Skela, unde ajungeau cei mai mulți, se transformase într-un lagăr de tranzit pentru străini, deși erau acolo și deținuți iugoslavi. Pentru că veneau mulți străini, i s-a oferit un statut special. Au acceptat să deschidă aici un birou al Organizației Națiunilor Unite. Acolo se ocupau de solicitările de azil, după care unora le era aprobată plecarea într-o țară occidentală. Nu știu prin ce minune aveau o posibilitate extraordinară de a afla dacă minți sau nu. Dacă ți se refuza solicitarea, erai returnat Republicii Socialiste România și ajungeai la pușcărie. Dacă ți se accepta cererea, erai în grija Organizației, care îți asigura: bani de drum, asigurarea de sănătate, bilet de avion, găzduire la hotel, hrană; pur și simplu era un fel de tutore. Tot Organizația plătea 25 de dolari pe zi pentru fiecare azilant. Ei se ocupau de tine până te urcai în avion. Organizația Națiunilor Unite intermedia relația ta cu țara pentru care făceai solicitarea.

Cum se desfășura un interviu cu reprezentanții Organizației Națiunilor Unite?

La interviu, depindea foarte mult de tine cum îți susțineai cazul, dacă aveai pe cineva să te ajute dincolo. Cei care erau persecutați religios sau politic erau clar ajutați. Pe mine mă revoltă că-i respingeau pe ăștia cu motive economice. Nu puteai să te duci acolo și să zici: dom’le, vreau să câștig mai bine. Păi în spatele motivelor economice era oricum o cauză politică. Noi nu am ales să nu găsim hârtie igienică și să trăim la limită, de pe-o zi pe alta, ca ultimele animale.

Cât de grea e munca de documentare la un subiect care ocupă încă prea puțin loc în discursul nostru istoric?

Despre subiectul ăsta găsești în câte un dosar al Securității câte o chestie aruncată în niște pagini în care se vorbește despre nemulțumirile populației, accidente, explozii. Printre rânduri găsești un paragraf: în ziua de X, un grup de nu-știu-câte persoane a încercat să treacă, X a fost împușcat mortal. Și atât. Uneori e doar o frază. Am luat fondul documentar de la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității și am descoperit 123 de dosare - un dosar poate să aibă și zece volume, un volum are minim 400 de pagini - care se referă strict la evenimente de la frontieră. Nu există nicio zi în care să nu fie înregistrate cazuri de trecere sau tentative, minim cinci-șapte zilnic. În ianuarie 2016, am solicitat în regim de urgență 22 de dosare. Suntem în 2019 și până acum am primit doar 14. Asta e muncă pe care ar fi trebuit să o facă minimum un institut: arhiva procuraturii militare, arhiva poliției de frontieră, arhivele armatei, arhivele securității.

Cu o privire aruncată în urmă, cum crezi că a contribuit munca ta la înțelegerea fenomenului frontierist și ce crezi că încă lipsește?

Lipsește o implicare în plus, aceea de a duce o muncă de convingere a unui om politic despre necesitatea lansării unei inițiative parlamentare în sprijinul frontieriștilor. Jurnalistic, cred că am făcut mai mult decât ar fi putut face orice gazetar, cu trei mari campanii de presă, cu prezentări oriunde am avut ocazia, în România și în străinătate. Este, până la urmă, subiectul vieții mele de gazetar.

Imaginile sunt făcute de Alex Horghidan și ilustrează poveștile unor oameni care au trecut granițele țării în ultimii 50 de ani. Le găsești pe toate la expoziția de lansare a revistei tipărite.

Audio

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK