Herson e un oraș din sudul Ucrainei, aflat pe malul drept al Niprului. Armata rusă a ocupat localitatea la începutul lui martie - locuitorii orașului au întâmpinat invadatorii cu steaguri ucrainene și proteste care au durat luni întregi, dar rușii au suprimat rezistența cetățenilor Ucrainei cu gaze lacrimogene și arestări. Timp de opt luni, locuitorii din Herson au așteptat întoarcerea armatei ucrainene. În tot acest timp, administrația ilegală rusă a regiunii a susținut un „referendum” cu privire la includerea regiunii Herson în Federația Rusă, a torturat și a ucis civili și a încercat să atace regiunea învecinată, Mikolaiv. Însă pentru că nu a fost în stare să reziste contraofensivei Forțelor Armate ale Ucrainei, armata rusă s-a retras în dizgrație de pe malul drept al regiunii Herson.

***

Am ajuns la Herson la exact două săptămâni după eliberarea orașului. De curând, căile ferate ucrainene au reluat circulația între Kyiv și Herson - e cea mai importantă rută pentru evacuarea civililor din sud. Trenul a mers toată noaptea, iar de dimineață regiunea Herson a apărut la fereastră: case distruse, tranșee și adăposturi săpate de ruși, mașini incendiate. Până de curând, aici erau ruși. Trenul avansa încet printre câmpurile negre, iar pasagerii priveau la minele și rachetele înfipte în pământ. La gară, trenul a fost întâmpinat de oameni cu steaguri ucrainene, care nu-și mai văzuseră rudele și prietenii de-a lungul celor opt luni de ocupație.

În clădirea gării, oamenii ocupă toate scaunele. Aici funcționează un generator și un centru de comunicații. Cetățenii pot să-și încarce telefoanele și să-și sune rudele. Firele prelungitoarelor și încărcătoarelor se împletesc într-o rețea care se revarsă de pe mese pe podea. Încăperea e caldă, iar aerul e un pic stătut. În timp ce li se încarcă telefoanele, oamenii citesc cărți, împărtășesc știri, discută bombardamente. Din vuietul general al vocilor se desprind fraze precum replici la-ntâmplare de la teatru.

- Și Colea? E-n viață? Am auzit că a fost o explozie pe lângă casa lui.

- Păi, o să plec la Kyiv - și ce dacă? E mai bine acolo? Și de-acolo încotro? Am 50 de ani, Marina, nu mai vreau nimic.

- Rușii le-au luat fiul prizonier astă-vară și e frig în beci iarna, o să se-mbolnăvească băiatul.

- Ieri chiar am reușit să coc o plăcintă cu pere, a fost grozav de delicioasă.

- Vite, mi-au distrus toată casa. Mi-au furat chiar și icoanele.

În prima săptămână, Hersonul și întreaga Ucraină au fost euforice. Oamenilor nu le venea să creadă cu-adevărat că armata ucraineană, după cea mai importantă contraofensivă în direcția Harkivului, reușise să cucerească încă o linie strategică importantă și să ajungă atât de departe. Sentimentul era de mare sărbătoare, aproape ca o victorie. În Herson, oamenii au plâns de bucurie, au întâmpinat armata ucraineană cu flori și sărutări, pentru că le redase libertatea. Dar războiul rămâne război. Armata rusă bombardează orașul cu artileria și în fiecare zi sunt din ce în ce mai multe bombardamente și morți.

Pe panourile de pe marginea principalei străzi a orașului care duce la gară sunt postere zdrențuite cu propagandă rusească. Locuitorii din Herson au început să le îndepărteze de îndată ce armata rusă a început să plece din oraș. Pe postere se mai văd frânturi din mesaje, „Rusia e aici pe vecie”, precum și promisiuni de „viață decentă pentru pensionarii din regiunea Herson”. Deasupra rămășițelor posterelor scrie „Slavă Ucrainei” și „Mulțumim, ZSU [n.r.: Збройні сили України, Forțele Armate ale Ucrainei]. Pe unul dintre panouri se află un portret al lui Aleksandr Suvorov, un comandat rus din vremea imperiului, iar lângă Suvorov e o fotografie a unui soldat rus cu fața mâzgălită și litera Z pe umăr. De la începutul războiului total, rușii n-au explicat ce înseamnă pentru ei litera asta. Pentru întreaga lume a devenit un nou simbol al fascismului. 

În timpul retragerii, rușii au distrus cele mai importante căi regionale de comunicații. Începând cu 9 noiembrie, Hersonul, precum și orășelele și satele din preajma sa, au fost lăsate fără curent electric, apă și încălzire. Oamenii s-au dus la râu să-și umple sticlele cu apă, dar rușii au tras asupra civililor de pe malul celălalt. Prin urmare, acum puțini se riscă să ia apă din Nipru. Oamenii sunt forțați să caute apă în puțurile din oraș și să care acasă sticle grele. 

Oamenii scot apă din unul dintre puțurile din oraș. Mă întâmpină neprietenos pe mine și aparatul meu foto. „Ce faci, filmezi cum suferă lumea? Vrei să-ți pozez?”, spune un tip masiv și supărat. „Ok, fă poze. Numai să nu te duci la râu, nenorociții ăștia bombardează malul nostru, nici n-avem voie să mergem să pescuim.”

Oamenii sunt obosiți și, prin urmare, nemulțumiți, e de înțeles. Guvernul lucrează la restabilirea comunicațiilor, dar nimic nu garantează că după o reconstrucție dificilă rușii n-or să bombardeze din nou infrastructura ca să o scoată din uz.

Instituțiile medicale, în schimb, sunt prevăzute cu generatoare puternice. În spitalele orașului sunt internați oameni care au nevoie atât de oxigen, cât și de ventilatoare. Dacă spitalele rămân fără curent electric, mulți or să moară.

Oksana, o asistentă micuță și simpatică de la spitalul din oraș, spune că e pregătită să rămână fără încălzire, apă și curent, dacă pleacă și rușii.

- Chiar crezi că mai sperie pe cineva? Toată lumea din oraș o să-ți zică că după ocupație nu ne mai temem de nimic și o să cărăm apă și o să înghețăm și o să stăm pe întuneric. Dar acum suntem oameni liberi. Ei n-au parte de libertate, se luptă pentru ea, iar soldații noștri au recâștigat-o cu un preț prea mare. Când a intrat armata noastră ucraineană în oraș, m-am bucurat așa tare! Acum astea sunt cele mai importante două evenimente din viața mea: când mi s-a născut băiatul și eliberarea Hersonului.

Oksana își amintește și ziua „referendumului”. Administrația ocupantă a adus urne de vot la spital, dar niciun pacient sau cadru medical nu s-a înghesuit să voteze. 

- M-am ascuns, am început să plâng, am zis că n-o să votez niciodată cu ei. Eram foarte furioasă și nimeni n-ar fi putut să mă oblige. Au venit pensionari la secția noastră să voteze - credeau că acum o să revină Uniunea Sovietică -, dar au fost foarte puțini. Majoritatea orășenilor pro-ruși au plecat din oraș odată cu armata rusă. Acolo se duc.

De la începutul ocupației au fost repartizați soldați la spital, chipurile pentru protecție. Timp de opt luni au locuit în spital și n-au făcut nimic altceva. Oksana și-i amintește fără mânie.

- Oameni obișnuiți, doi bărbați. La început mi-a fost frică de ei, dar, pe de altă parte, e normal - ei își fac meseria lor, eu pe a mea. Apoi a fost chiar haios: când au anunțat autoritățile ocupante rezultatele „votului”, în care cică peste 80% din populația regiunii a votat pentru includerea în Federația Rusă, până și ăștia doi soldați au râs. Au văzut că nimeni n-a vrut să voteze și nu s-a prezentat la secțiile de vot. Până și ei au început să se întrebe - de unde au scos așa numere mari?

Toate instituțiile medicale din oraș sunt în criză. Mulți doctori au plecat, iar povara care apasă acum pe umerii doctorilor rămași e uriașă. În comunitatea medicală, nimeni nu-i condamnă pe cei care au plecat - mulți au salvat copii, mulți n-au mai suportat presiunea rușilor. Dar doctorii așteaptă întoarcerea colegilor lor, precum și ajutor suplimentar din celelalte regiuni ale Ucrainei. Au cerut să fie trimiși măcar câțiva doctori în fiecare secție de spital din Herson.

În piața centrală a orașului, unde a avut loc principala sărbătoare în primele zile de la eliberare, sunt flori, fotografii cu civilii și soldații morți, panglici în culorile drapelului și postere cu mulțumiri pentru soldații ucraineni. În apropiere se află corturi mari, unde oamenii pot să-și încarce telefoanele, să se încălzească și să bea ceai. Președintele ucrainean Zelensky le-a numit „puncte de invincibilitate”. În timpul zilei aproape că nu-i niciun loc liber în corturi - oamenii stau la coadă ca să poată să intre. Chiar și câinii fără stăpân, de care Hersonul e plin acum, vor să stea printre oameni și la căldură. Nu-i dă nimeni afară din cort, pentru că se joacă copiii cu câinii. Fără câini, copiii plâng.

Katerina, mamă a două gemene, a venit la punct ca să-și încălzească fiicele și să-și încarce telefonul. Nu are de gând să plece din Herson.

- Locuiesc în apartamentul meu, dar nu-mi permit să mă mut în alt oraș și să închiriez o casă. N-am pe nimeni în afară de fetele mele și e puțin probabil că statul o să-și permită să ne întrețină pe de-a-ntregul. O să revină în curând curentul și apa, o să ne descurcăm noi cumva.

La remarca mea, că nu infrastructura e principala problemă din Herson, ci bombardamentele care continuă, Katerina dă din umeri.

- Și ce să facem? Sperăm să supraviețuim.

Nici Yaroslav, un tip tânăr, nu vrea să plece din Herson. Are un tată bătrân și bolnav și nu poate să-l lase singur în oraș.

- Am venit un pic aici să-mi încarc telefonul și tot îmi fac griji despre cum îi merge lui, cât e singur. Dacă mi-aș găsi un job la Kyiv m-aș putea pune pe picioare, dar nu pot să mă mut nicăieri cu tata. Înainte de război lucram la o bancă, dar în timpul ocupației a fost atât de greu cu banii și mâncarea că m-am gândit să mă angajez într-o bancă rusească. M-am răzgândit la timp. Sper să se termine totul în curând și să putem trăi ca înainte, să ne facem visuri de viitor. Înainte de război visam să fac un film, acum visez doar să supraviețuiesc.

Frunzele galbene de toamnă n-au fost măturate de pe străzi. Ploaia le transformă în noroi. Printre frunze se află fragmente de ziare rusești - alte promisiuni pentru un viitor minunat. Principalele sunete ale orașului erau bâzâitul generatoarelor și sunetul mortierelor, multiple lansatoare de rachete și artilerie. Dar sirena care avertizează împotriva bombardamentelor nu sună aici - și ea are nevoie de curent ca să funcționeze. Oamenii nu reacționează nicicum la explozii - au devenit o parte a realității pe care trebuie s-o accepți, ca să n-o iei razna.

La piața din oraș se găsesc puține produse. Cineva vinde țigări dintr-un portbagaj de mașină, altcineva vinde șosete în cutii de biscuiți rusești. Raya lucrează la piață. Locuiește într-un sat de lângă Herson, de unde aduce legume și lapte pe care le vinde în piață.

- Soldații noștri au intrat la noi în sat cu câteva zile înainte de știrile oficiale. Mi-a spus vecina, dar la început n-am crezut-o, până m-am uitat din curte în stradă. Dintr-o dată, am văzut steagul nostru pe pieptul unui militar. Imediat am alergat în picioarele goale la ei. Soldații au venit seara, obosiți, dar așa frumoși și veseli. I-am pupat, i-am luat în brațe, am plâns și le-am mulțumit. I-am cazat la școală și toată noaptea cu vecinele le-am copt plăcinte, le-am gătit, ca pentru fiii noștri. Voiam să stea mai mult la noi, să se odihnească, dar de dimineață au plecat. Dragii noștri.

În oraș, militarii sunt eroi. Trecătorii le zâmbesc și le mulțumesc. Mulți dintre cei care au eliberat regiunea Herson luptă deja în alte direcții ale frontului. Pe 26 noiembrie, a murit Vadim Lisenkov. La începutul lunii era în Herson, iar pe 26 noiembrie a murit în apropierea orașului Bahmut din Donbas, unde acum au loc cele mai grele bătălii de pe toată linia frontului.

Imediat după armată, în oraș au sosit serviciile speciale ucrainene. Acum consemnează crimele comise de ruși împotriva ucrainenilor și continuă să identifice militari și colaboraționiști din oraș, care au acționat în interesul autorităților ocupante. Mulți au cooperat pentru bani, dar au mai fost și cei care credeau în ideea unei „lumi rusești” și în faptul că „Rusia e aici pe vecie”.

Maxim (care m-a rugat să-i schimb numele) spune că a stat în Herson pe toată perioada ocupației. În primele luni a ieșit să protesteze împotriva rușilor, dar când acești au început să tragă în protestatari la picioare, Maxim s-a hotărât să nu mai vină în piață. Rușii l-au interogat de mai multe ori, l-au reținut câteva zile și l-au bătut ca să-și schimbe susținerea față de Ucraina.

- Eu am scăpat ușor. Da, m-au bătut mult și des, m-au arestat și m-au ținut într-o celulă supraaglomerată. Dar știu oameni care au fost electrocutați. Le legau fire de limbă, de organele genitale, îi torturau pe oameni cu orele. Nu știi niciodată pe mâna cui ajungi: a unui psihopat pur și simplu sau a unui pungaș. Prietenul meu bun s-a schimbat complet după ce l-au torturat. Nu mai e omul pe care-l cunoșteam, l-au distrus. Fiul lui luptă în armata Ucrainei, așa că, bineînțeles, rușii nu l-au avut la inimă. Dacă m-ai întreba dac-aș mai trece o dată prin tot ce-a trebuit să îndur în astea opt luni, aș zice că nu, nu vreau.

Povestea lui Maxim e una dintre miile de povești de tortură, bătăi și abuzuri comise de ruși împotriva ucrainenilor, care încă n-au fost descoperite și investigate.

În timp ce se retrăgeau din regiunea Herson, rușii au minat clădirea Serviciului de Securitate a Ucrainei, unde torturaseră și reținuseră oameni. Au rămas prea multe mine în clădire și nu poate fi curățată. Ca atare, mare parte din dovezile crimelor comise de ruși va dispărea când geniștii vor detona clădirea. Din același motiv a fost deja aruncată în aer una dintre clădirile statului - Comisariatul Poliției din regiunea Herson a fost distrus. Asta sugerează că rușii sunt conștienți de crimele pe care le-au comis și vor să le ascundă.

Când se lasă seara în Herson vine adevăratul întuneric. Sunt rare ferestrele în care arde lumina rece și plăpândă a câte unei lanterne. Toate celelalte ferestre sunt întunecate. Nu se poate trăi așa, așa că mulți au plecat. Străzile sunt luminate din când în când de farurile mașinilor și te dor ochii de la lumina bruscă și puternică. Dacă se oprește și îngheață, te cuprinde un sentiment de completă singurătate, liniște și abandon. Rarii trecători cu lanterne și bidoane de apă de 5 litri seamănă cu peștii care trăiesc în adâncuri. Acum un an, oamenii se plimbau pe străzile astea. Luau cina la o cafenea, se întorceau de la muncă într-o casă caldă, erau cu cei dragi și cu familia. Războiul a împărțit familiile, a distrus lumea, a luat copiii de lângă părinți. Chiar și când va reveni curentul în Herson, n-o să aprindă nimeni felinarele pe străzi - camuflaj pentru siguranța orașului.

Gara arată altfel seara decât dimineața. Clădirea deja supraaglomerată adăpostește și mai mulți oameni - trenurile îi evacuează. Locuitorii din Herson pleacă spre vestul Ucrainei. Mulți vor pleca mai apoi spre Europa, unii vor rămâne la Kyiv sau Liov. Doctorii de pe ambulanță aleargă printre oamenii cu bagaje mici și pisici în transportoare - i-au adus pe cei grav bolnavi la evacuare. Doctorii își croiesc loc prin mulțime, aduc o bătrână în scaun rulant, apoi o alta pe targă. Soldații ajută la urcarea oamenilor în tren.

În vagon e foarte cald și sufocant. Ai bea apă, dar nu e destulă. Trenul e cufundat în întuneric. Ferestrele au fost închise, ca să nu răzbată prin geamuri luminile slabe ale telefoanelor. Camuflajul e necesar, rușii sunt prea aproape.

După ce pleacă trenul din gara Herson, se face mai liniște. Cei care discutau știrile de dimineață, ca să afle dacă le-a murit vreun prieten comun, au plecat. Locurile le-au fost luat de alți oameni cu aceleași conversații, numai că acum vocile lor sunt mai moi, mai leneșe. O gară caldă, unde există curent și nu plouă, devine primitoare. Oamenii ațipesc în timp ce li se încarcă telefoanele. De dimineață, totul se va repeta - va sosi un tren de la Kyiv, oamenii vor veni pentru curent, o să se poarte alte conversații, uneori și certuri, o să răsune explozii. Iar seara alte sute de oameni vor pleca din oraș. Și iarăși, undeva în apropiere vor muri sute de soldați.