Film / Festival

Festivalul de film care privește către Est

de Victor Morozov

Publicat pe 30 aprilie 2022

Între 19 și 25 aprilie s-a desfășurat în Germania Festivalul „goEast, care dă iarăși ora exactă în mai tot ce ține de filmul est-european.

GoEast a luat naștere la Wiesbaden, un locșor adormit din vestul Germaniei, pe când spațiul ex-sovietic – ca și cinemaul care se producea acolo – nu mai încăpeau pe nicio agendă. Au trecut mai bine de două decenii de-atunci, timp în care festivalul a tot rulat nume și a marcat din ce în ce mai hotărât un teritoriu de întâlnire regulată cu actualitatea Estului. Asta în timp ce Estul însuși și-a croit iarăși drum spre prima pagină a ziarelor. Căci parcă niciodată, dincolo de dorința implicită a selecției de a ține pasul cu mizele regiunii, festivalul n-a mai fost atât de politic. Semn că, la umbra războiului, orice gest creator tinde să devină, chiar și involuntar, un statement, iar orice credo personal se cere confirmat prin ideologia națiunii de care aparține. „Mă bucur că am organizat ediția asta și mă bucur că se termină”, mi-a spus directoarea Heleen Gerritsen în ultima zi de festival. Era o dimineață mohorâtă de luni în centrul Wiesbadenului, și nimic din amorțeala acelei ore – cu excepția unui steag ucrainean agățat de frontonul unei clădiri – nu părea să amintească de forfota amăruie din ultima săptămână, când prin sălile muzeului, ale Murnau Filmtheater sau ale Caligari Filmbühne avuseseră loc fel de fel de împărțeli și traversări ale lumii estice, în componenta sa artistică și nu numai.

Simpozioane (unul dedicat lui Jean-Luc Godard) și proiecții (o retrospectivă a operei Lanei Gogoberidze), conferințe și petreceri – toate s-au desfășurat anul acesta sub steaua cu numele „război”. O experiență stranie, care făcea ca orice eveniment – chiar și acela al unor filme de demult, precum minunatul Pe malul mării albastre (Boris Barnet, 1936), sau de departe, precum splendidul Germania 90 nouă zero (Godard, 1991) – să se trezească tensionat de hors-champ-ul acestui conflict omniprezent, ce amenința să năvălească în cadru. Inițiative firești și binevenite altădată, menite mai cu seamă să ne lărgească cunoașterea – proiectarea unui film sovietic de Dziga Vertov, bunăoară –, au început, pe neașteptate, să fie privite cu suspiciune. Etichete istorice pe care le credeam dezbătute și fixate odată pentru totdeauna – ce e acela un film sovietic? – au devenit din nou flexibile, supuse unor înverșunări circumstanțiale. O narațiune cu sens unic – în funcție de cine vorbește – s-a fofilat chiar și între pereții acestei reuniuni cinefile (și ce e cinefilia, dacă nu o școală a dubiului?), producând ravagii simbolice asupra spațiului de manevră și a marjei de eroare. Meseria de curator s-a transformat într-un mers pe sârmă. O cineastă precum Iulia Solnțeva, născută în 1901 la Moscova și căsătorită cu ucraineanul Aleksander Dovjenko, al cărei film remarcabil Desna vrăjită (1964, pe scenariul aceluiași Dovjenko) s-a proiectat la festival, a fost revendicată viguros de ambele tabere, rând pe rând. Ea reprezintă însă exemplul vivifiant al porozităților, pasajelor și schimburilor dintre lumi aproape contrare, de care tot mai puțini par dornici să țină cont zilele astea.

„Mariupolis” (2016)

Dincolo de aceste poziționări strategice, au existat momente cu-adevărat emoționante la festival. Duminică, aceeași Heleen Gerritsen anunța „probabil cel mai trist matineu din câte am avut vreodată aici”, în fața unui public numeros venit să descopere – sau să redescopere – documentarul din 2016 Mariupolis, despre faimosul oraș de tristă amintire, încă suspendat la acea vreme undeva între normalitate și război. Regizorul său, Mantas Kvedaravičius, nu era nici pe departe un necunoscut: absolvent de antropologie, realizase o mână de lungmetraje transgresive, în care bătea la pas zonele de conflict care au împânzit recent globul, din Cecenia în Kurdistan. Începutul de război l-a prins în Uganda; a decis fără a sta pe gânduri să se întoarcă la Mariupol, pentru a filma un soi de continuare a proiectului din 2016. Acolo și-a găsit sfârșitul, după ce a fost capturat și executat de soldații ruși. Rămân în urma lui mărturia teribilă a logodnicei sale, care i-a repatriat trupul în Lituania natală, și filmele, dintre care Mariupolis, cu vinietele sale de viață încă posibilă, e foarte frumos. S-a ieșit din sală cu un nod în gât – nu atât din cauza celor arătate acolo (filmul e o privire egalitară asupra personajelor care îl compun), cât mai ales din pricina acestui sentiment lipsit de precedent pentru generații întregi de copii ai păcii, că oamenii reali pe care îi privim, înregistrați de aparat nu demult și restituiți acum pe ecran – urme fragile de lumină în întunericul unei săli de cinema – au trecut sau încă trec prin clipe de infern. Gândirea se vede blocată când trebuie să își imagineze soarta lor actuală.

Programul a inclus și câteva filme noi-nouțe din Ucraina. Deloc surprinzător, subiectul principal al discuției era războiul iminent, transformat între timp în realitate crudă, ca un reminder al inacțiunii vinovate a Occidentului. Documentarul lui Taras Tomenko Grămezi de oase, care se va putea vedea și în România în cadrul Festivalului Filmului European, urmărește o adolescentă din estul Ucrainei, în timp ce încearcă să treacă peste șocul bombardării casei părintești. Fata locuiește acum cu bunicii – familia s-a dezintegrat după incident – și își face veacul culegând fierătanii alături de un prieten și vânzându-le pe nimic speculanților din zonă, sau jucându-se pe maidan. Filmul sapă în acest strat gros de amărăciune existențială, însă o face în răspăr cu mizerabilismul așteptat, pe care îl substituie unor cadre aproape melodramatice cu apusul, familiare acelor scene despre o bucurie a copilăriei care se încăpățânează să persiste în ciuda a orice. Klondike, al Marynei Er Gorbach, cineastă născută la Kiev, dar stabilită între timp în Turcia, evoluează pe aceeași linie de front care separă drama domestică de lupta armată, însă o face într-un registru ficțional. Rezultatul e un mix dezechilibrat între momente grandioase de inspirație regizorală – ca acest cadru lung, surprins din interiorul unei (alte) case bombardate, a cărei spărtură deschide spre câmpurile vaste unde joacă lumina soarelui, în timp ce locatarii se chinuie cu reconstrucția în plan apropiat – și momente de pornografie a suferinței, care ne îmbuibă privirea și ne copleșeșc imaginația. Din acuplarea asta cam monstruoasă răzbate totuși portretul tonic al unei femei (interpretate magnific de Oxana Cherkashyna), care trebuie să medieze între soțul separatist și fratele naționalist, și-apoi să strângă distrugerea pe care această nebunie o lasă în urma lor.

Aceste încercări deschid interesante piste figurative, în aceeași măsură în care dau seama despre dificultatea inerentă reprezentării războiului în curs – cu toate contradicțiile pe care le presupune –, atunci când e vorba să fie înghesuit în formatul lungmetrajului. Filmele respective au devenit între timp un fel de semnale profetice la care s-a răspuns mult prea târziu. Le vizionăm acum plini de remușcări și conștienți că a încerca să despărțim apele – estetice, politice, istorice – în ce le privește ar dovedi, pentru moment, o lipsă de considerație față de nenorocirile perpetuate în timp real aproape de noi. Va fi vreme pentru toate – inclusiv pentru necesarele ierarhii cinefile –, însă numai odată ce războiul se va sfârși.

Foto main: Festivalul goEast

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK