Film / Romania

„La Gomera” sau cum se fluiera înainte de WhatsApp

de Ionuț Sociu

Publicat pe 23 septembrie 2019

Cred că suntem vreo 15 oameni în încăpere. Câțitva jurnaliști, bloggeri și muzicieni. Stăm răsfirați pe canapele și fotolii, fiecare dintre noi cu un deget în gură. Fluierăm. Mai exact, încercăm să fluierăm. În timpul ăsta, Kiko Correa - profesorul  de el silbo (un tip de limbaj fluierat din insulele Canare) - trece pe la fiecare dintre noi și încearcă se ne ghideze. Tot el i-a învățat să fluiere și pe actorii Vlad Ivanov și Catrinel Marlon Menghia înainte de a începe filmările la La Gomera, noul film al lui Corneliu Porumboiu, din distribuția căruia mai fac parte Rodica Lazăr, George Piștereanu, Istvan Teglas, Agustí Villaronga ș.a. Acum Kiko se apleacă asupra noastră, ca un dentist gata să smulgă o măsea, și zice: „Cel mai complicat e să domini limba. Pentru că limba a învățat să vorbească singură, a învățat să mănânce singură, iar acum tu îi dai tot felul de instrucțiuni și nu ascultă. E foarte greu să știi cum să o împingi.” Cam așa decurge un atelier de el silbo într-o zi de joi în mijlocul Bucureștiului, cu câteva ore înainte de premiera filmului lui Porumboiu. La Gomera, propunerea României pentru o nominalizare la Oscar 2020, a fost selecționat în competiția oficială de la Cannes și rulează acum în 45 de cinematografe din țară

*

În urmă cu un deceniu, la scurt timp după ce terminase de filmat Polițist, adjectiv, regizorul Corneliu Porumboiu a văzut un documentar despre limbajul fluierat din La Gomera, o insulă din Arhipleagul Canare cu o populație de 20.000 de locuitori. Pentru un cineast atât de preocupat de tema limbajului cum e Porumboiu, ideea că pe o insulă din Atlantic oamenii se folosesc de fluierat ca să comunice între ei peste munți și dealuri era o bucată de realitate mult prea poetică și tentantă. El silbo este, de fapt, un limbaj ancestral care exista pe insulă încă dinaintea venirii colonizatorilor spanioli, în secolul 16. Pe la jumătatea secolului 20, odată cu dezvoltarea tehnologiei și a transportului, oamenii au lăsat-o mai ușor cu fluieratul. Abia în anii ‘80-’90, au apărut diverse campanii prin care se încerca recuperarea limbajului fluierat ca parte din identitatea insulei. Astăzi el silbo este parte din patrimoniul UNESCO și e materie obligatorie la școală. 

Descoperirea asta l-a inspirat pe Porumboiu să scrie scenariul pentru La Gomera - un fel de continuare la Polițist, adjectiv - doar că una postmodern-hollywoodiană, în care polițistul Anghelache (interpretat de Vlad Ivanov) intră în combinații dubioase cu niște mafioți spanioli. Devenit băiatul rău, Cristi Anghelache este ținut sub filaj de colegii lui și astfel e nevoit să se ducă pe insula La Gomera ca să învețe limbajul fluierat. O strategie gândită să-l ajute să comunice cu noii săi acoliți, printre care și Gilda (Catrinel Marlon), în planul lor de a-l elibera pe un alt „coleg” arestat la București. Ca să înțeleagă mai bine cum stă treaba cu fluieratul, Porumboiu a făcut câteva vizite pe insulă și a participat la cursuri de el silbo, unde l-a cunoscut pe Kiko Correa. Se știe că Porumboiu stă pe scenariile lui ani de zile și le tot rescrie până ajunge la o formă finală. Pentru La Gomera, a avut vreo opt variante de scenariu, dar chiar și așa, linia principală a fost mereu legată de el silbo. Cu alte cuvinte, poveștile tot se schimbau, dar fluieratul rămânea. 

„La Gomera”, foto: Vlad Cioplea

Dacă ar fi puse în oglindă primele secvențe din Polițist, adjectiv cu primele minute din La Gomera, ele ar părea din galaxii diferite. Într-unul avem așa: un oraș mic și cenușiu din România, cadre lungi, atmosferă mohorâtă și un polițist înfrigurat (Dragoș Bucur) care bântuie printre blocuri gri aflate parcă la capătul lumii. De partea cealaltă, La Gomera începe cu Iggy Pop pe fundal, cu o splendidă lumină aurie și cu polițistul Anghelache aflat într-un feribot care alunecă  lin printre insulele Canare. Doar că nici asta nu durează mult. Imediat reapar și în La Gomera peisajele urbane românești și urmăririle printre blocuri, semn că nu suntem totuși atât de departe de lumea lui Porumboiu. În esență, situațiile nu sunt foarte diferite de cele din Polițist, adjectiv: chichițe procedurale, discuții între procurori și polițiști și scene de filaj. Doar că ritmul e cu totul altul în La Gomera, acțiunea e pe repede - înainte și se schimbă constant planurile (din București în Canare și iar înapoi în România, iar spre final în Singapore); plus că filmul e închis la toți nasturii, are un aer neo-noir, cu cadre atent studiate și variații cromatice subtile, aproape onirice. Un mare merit aici îl are Arantxa Etcheverria Porumboiu, cea care s-a ocupat de direcția artistică și care a venit cu ideea de a folosi culorile curcubeului pentru fiecare capitol din film. „Estetic vorbind, filmele mele s-au schimbat destul de mult de-a lungul timpului, iar asta i se datorează și ei”, spune Corneliu Porumboiu. 

Cât despre fluierat, e admirabil felul în care regizorul se joacă cu cele două lumi și transferă acest limbaj de pe insulă pe străzile Bucureștiului. Se pare însă că pentru actori n-a fost chiar o treabă ușoară. Vlad Ivanov și Catrinel Marlon s-au pregătit timp de câteva săptămâni cu Kiko Correa ca să se inițieze cât de cât în el silbo. Însă acolo unde replicile erau prea complicate, fluierăturile au fost dublate. 

„Cu Vlad și Catrinel, începeam în fiecare zi de dimineață de la 9 până la 1, și după-amiaza mai lucram două ore. Au fost niște campioni. Trebuie să faci pauze dese. E cumplit, îți lipsește aerul. Devii verde, albastru la față, de aia trebuie să te oprești și să o iei de la capăt”, ne zice Kiko la workshop, asta în timp ce noi scoatem niște șuierături diluate. 

În calitate de specialist în limbajul fluierat, Kiko a mai colaborat cu diverși artiști (scriitori, regizori de teatru, muzicieni), iar acum îi formează pe alții ca profesori. De-a lungul timpului, el a fluierat în germană, în rusă, letonă, franceză și, evident, română. „Sunt 4 consoane şi 2 vocale, care se tot repetă. Înlocuiești cuvântul vorbit cu cuvântul fluierat. Cam asta e ideea”, explică profesorul din Canare. Ca mulți alții născuți pe insula La Gomera, el a învățat el silbo în familie. „Eram șapte frați. Șase fluierau, unul nu. Nu toți ajung să fluiere pe insulă, dar aproape toți înțeleg limbajul. Nici copiii mei nu au învățat, dar înțeleg tot.”

Kiko Correa, foto: Dan Susa

Până la apariția telefoanelor, limbajul fluierat era folosit și în situații de urgență (mai ales la incendii), dar și în treburi de zi cu zi. „Dacă vrei să vorbești cu cineva aflat la doi kilometri depărtare, vocea nu ajunge, dar fluieratul da.  Și în felul ăsta economisești multe ore pe drum. Pe vremuri era un instrument de lucru, erau mesaje scurte, ca și cum ai scrie pe WhatsApp”, mai zice Kiko.

Spre sfârșitul atelierului, apare și Corneliu Porumboiu, care ne privește amuzat de pe margine. Din tot grupul nostru, doar vreo doi reușesc să articuleze un fluierat ceva mai clar (o jumătate de „bună ziua” în cel mai bun caz). Alții apelează la metoda clasică românească, cu două degete aduse pe vârful buzelor, doar că aia nu se pune. Dar Kiko e optimist și ne zice să nu ne panicăm. „Durează ceva până începi să te prinzi. Important e cum împingi limba pe deget, asta e esențial.”

După această incursiune în lumea el silbo, ies pe terasă și mai stau la o cafea cu Corneliu Porumboiu și Kiko Coreea. Kiko îmi arată cum se fluieră când vrei o sticlă de vin roșu și când vrei o sticlă de vin alb. Porumboiu tocmai s-a întors de la un interviu la radio și e în continuare asaltat de telefoane, dar din când în când îmi strecoară câte o informație: „Sunt și alte locuri în lume unde se folosește limbajul fluierat. Este un sat în Turcia, în nord, mai e unul în Grecia și un sat în Pirinei.” După care îmi povesteșe despre La Gomera. Insula, nu filmul. Aflu că de pe insula asta pleca Columb spre Lumea Nouă, că acolo a înregistrat Björk un album și că astăzi locul e plin de hipioți. „Pe insula asta vine Angela Merkel în fiecare an de Paște, de vreo trei decenii încoace. Când am filmat, am stat cu ea în hotel. Știi că și Merkel era hipioată...”, zice Corneliu.

Cineva de la masă îl întreabă cum a fost la matinalul de la radio. 

„A fost ok. Noroc că am fost cu Catrinel la interviu”, răspunde el. „Dacă o iau eu așa pe arătură și vorbesc mult și devin mai complex, face ea o poantă. Dacă mă bâlbâi, mă acoperă ea. Și invers.”

Cumva asta sună ca o replică dintr-unul din filmele sale. Doar că de data asta e chiar el, regizorul, aterizat & expus în câmp deschis, acolo unde trebuie să te iei la trântă cu limbajul. 

 

„La Gomera”, foto: Vlad Cioplea

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK