E o vară caniculară în Budapesta lui 1913, iar lui Oszkár Brill i-a picat o belea pe cap - o cheamă Irisz Leiter și e fiica foștilor proprietari ai magazinului de pălării pe care omul l-a cumpărat în împrejurări niciodată elucidate.
Oszkár o expediază scurt pe tînăra femeie, dar nici ea nu se lasă cu una, cu două: află relativ repede de-un frate pe care nu l-a cunoscut vreodată, apare cînd ți-e lumea mai dragă și strică socotelile tuturor, pune întruna întrebări și dă din bucluc în bucluc.
Apusul, noul film al lui László Nemes, păstrează mărcile care i-au adus regizorului maghiar - între altele - Oscarul pentru film străin, pentru maiestuosul Fiul lui Saul: planuri-secvență lungi și elaborate, camera de filmat pe post de martor tăcut, narațiunea voit încîlcită.
Filmul pornește aproape ca o poveste detectivistă, după care virează în thriller și, pe parcurs, mai și meditează asupra istoriei și a sorții omului aflat sub vremuri. În rolul lui Oszkár Brill, unul dintre ghizii lui Irisz prin Budapesta de dinaintea primului război mondial, o figură cunoscută: actorul român Vlad Ivanov.
Am stat de vorbă cu domnul Ivanov despre cinema și istorie, dar și despre învățatul limbii maghiare în cîteva luni și despre numărul de telefon al Tildei Swinton. Apusul intră în cinematografe vineri, pe 21 iunie.
Cu ani în urmă, după Poziția copilului, vă întrebam cum se face că nu vă distribuie nimeni, niciodată, în rolul unui cap de familie blînd și bun, cu problemele unui cap de familie blînd și bun. S-ar putea ca Oszkár Brill să fie cel mai aproape de rolul ăsta - zic bine?
Da, chiar ar putea să fie, și m-am bucurat că László m-a distribuit în urma unui îndelungat proces de casting: nu în ce mă privește, în ce-l privește pe el, pentru că mi-a mărturisit că a făcut casting cu toți actorii maghiari de vîrsta mea. Dar, grație lui Bálint Kenyeres, care m-a propus, el m-a invitat și a decis să-mi ofere acest rol. Mi-a plăcut foarte tare personajul chiar din clipa în care l-am citit, pentru că, sub masca acestui om aparent dur, de fapt înăuntrul lui este extrem de mobilat și extrem de atent la ce se întîmplă în jurul lui și cu personajul principal, cu Irisz, care provine de fapt din familia de la care-a cumpărat acest magazin.
E un soi de patriarh, să zicem, dar - și de data asta - unul cu un semiton de pericol: s-ar prea putea să fie și „furnizor” de tinere pentru Curtea Regală.
Da, da… cam așa se-ntîmplă, adică așa se subînțelege din film. Irisz descoperă, practic, acest lucru, și nu știu cît de bine explică el ce se-ntîmplă.
Spuneați de curînd că unui personaj trebuie să-i creezi propria biografie și să i-o cercetezi - să vezi cum intră în film, ce face, și eventual să și spui ce se întîmplă cu el după. Cum a decurs, în cazul Apusului, procesul ăsta?
După ce László a decis că aș fi potrivit pentru Oszkár Brill am avut foarte multe întîlniri pe Skype, inițial, după aceea am fost chiar la Budapesta și am vorbit în pre-producție despre personaj. László mi-a dat cinci cărți care povestesc despre Budapesta anilor 1900, sfîșiată de lupte între bande criminale (una dintre ele e condusă, în film, de fratele lui Irisz), și ulterior am avut șansa unei săptămîni în care am făcut probe de cameră, de încadraturi, de obiective, de lumină, timp în care am avut șansa să facem cîteva secvențe, să vedem cum funcționează și să găsim împreună resorturile interioare cele mai juste ale personajului.
Fără să desconsiderăm în vreun fel meseria asta, sună a muncă de hamal...
Da, este, și cred că munca cea mai dură - mai de hamal, cum spuneți - a fost cea de învățare a limbii maghiare: o limbă foarte frumoasă, foarte muzicală, numai că a fost o limbă total nouă pentru mine. Profesoara cu care am început să învăț maghiară, Zita Verestoy, îmi spunea „Vlad, eu sper să înțelegi în ce ai intrat, pentru că, vorbind de gradul de dificultate a limbii, este a doua limbă după un dialect din sanscrita veche”. Așa că m-a liniștit total (rîde), dar, în același timp, m-a motivat foarte tare și am luat mult mai în serios lucrurile.
Dar, în cele din urmă, sînteți dublat de un vorbitor nativ de maghiară în film - corect?
Da, corect. Eu am făcut această muncă extrem de serios și, ulterior, după filmare, producătorul filmului și László Nemes au luat decizia să mă dubleze totuși, pentru că pe alocuri se simte un accent. Dar fără această muncă serioasă pe care am dus-o împreună cu Zita Verestoy și cu Levente Molnár, cărora le mulțumesc și pe această cale, dublajul ar fi fost foarte, foarte mult îngreunat.
Cît a durat pînă să deveniți fluent în maghiară?
Am învățat timp de cîteva luni înainte de filmare și sigur că după aceea, stînd trei luni de zile la Budapesta, ascultînd numai maghiară, auzind numai maghiară pe platou, la un moment dat am ajuns să-nțeleg destul de mult și puteam să intervin în discuție, spre amuzamentul colegilor, cu replici din film care se potriveau perfect: așa își dădeau seama că am început să înțeleg maghiara.
Declara László Nemes la un moment dat că, în mod intenționat, lasă (în film) pauze, elipse - sînt indicii neexplorate pînă la capăt acolo, se șoptește mult, se zvonește o grămadă -, intenția fiind să lase impresia de viață „în priză directă”. Cum procedează, din punctul ăsta de vedere, cu actorii?
Nu există nici un moment de improvizație. Sigur că repetăm foarte mult și că lasă frîu extrem de larg imaginației în clipa în care pregătești rolul, discuți cu el: chiar îți spune „Care-i propunerea ta pentru personaj, pentru scena asta”? Iubesc foarte mult lucrul ăsta la regizori, pentru că nu te consideră un obiect, o marfă („Fă așa, fă așa…”). În felul ăsta îmi descopăr și eu o bucurie creatoare și funcționez foarte bine în relația cu regizorul.
În clipa în care găsim împreună drumul just al personajului, sigur că ne străduim să facem același lucru ori de cîte ori e nevoie, dublă după dublă. În film sînt secvențe-cadru foarte lungi, unele sînt de 10-12 minute, cu foarte multă figurație, cu trăsuri, cu cai, cu actori foarte mulți...
E o coregrafie întreagă acolo...
Da, e, într-adevăr, o coregrafie întreagă, o coregrafie care trebuie să funcționeze perfect. Fiind atît de multă lume și atît de mulți cai cu trăsuri nu poți filma foarte multe duble, riști să distrugi decorul. Și-atunci se repetă la nesfîrșit - și se repetă în regim de filmare, atenție, nu se repetă doar niște mișcări, niște pași -, așa că ai, ca actor, aceeași încărcătură. Lucrul ăsta sigur că te ajută foarte tare.
Dar a fost vreun moment în care să vă fi așezat laolaltă și să vă spună „Omul este ăsta, îl interesează următoarele lucruri și merge în direcția aceea”?
Nu, e un proces, și s-a întîmplat de la dublă la dublă să schimbe cîte puțin, pentru că-și dădea seama că lucrurile nu funcționează așa cum și-ar dori. Și-atunci, văzînd că nu funcționează, spunea „Da, o să schimbăm un pic aici și-o să facem un pic altfel”. Normal că trebuie să fii deschis, ca actor, și să schimbi, păstrînd practic o mare parte din sarcina actoricească: să schimbi doar ceea ce-și dorește el.
Vorbeam și de tonul acela șoptit, conspirativ, de pe întreaga durată a filmului. Îmi închipui că a fost o cerință explicită a regizorului, nu s-a trezit fiecare dintre actori șopocăind...
Da, da, da. Și vorbesc acum strict de limbă: în set (pe platou, n.red.) a fost o doamnă pe nume Ságody, care era coach de limbă maghiară pentru actorii maghiari. În acea epocă se vorbea într-un anume fel și, după ce-aveam lecții de maghiară cu Levente Molnár, aveam lecții de maghiară cu această doamnă Ságody care îmi spunea că se vorbește un pic diferit. Dar, în orice caz, a fost o colaborare extrem de fericită și, fără modestie, ajunseseră să mă dea de exemplu actorilor maghiari: „Dacă Vlad poate, voi de ce nu puteți”? Mă și amuzam, bineînțeles, n-o luam chiar în serios.
Pentru cine are răbdare pînă la ultimele cadre, înțelesul acestui film pare destul de limpede, deși el funcționează pe mai multe etaje. Dar cum l-ați decripta dumneavoastră?
Cred că e vorba despre apusul unei epoci, despre o epocă înfloritoare care apune din cauza oamenilor, practic. Sigur că, așa cum spuneați, e vorba de foarte multe straturi. László și-a dorit foarte tare să facă un film istoric - e ca un fel de datorie, să spunem, ce ține de el ca artist să-nțeleagă istoria Budapestei în contextul Imperiului Austro-Ungar.
Tilda Swinton își cere scuze
Cred că în momentul de față sînteți actorul român cu cea mai susținută prezență internațională. Aș da doar trei exemple dintre cei mai interesanți regizori ai momentului - Serghei Loznița, László Nemes și al nostru Corneliu Porumboiu. Ori aveți un agent foarte bun, ori vă plac oamenii ăștia foarte tare: care-i explicația?
Am un agent foarte bun, într-adevăr. Richard Cook este numele lui, are o agenție cu o parteneră din Londra, are o agenție și-n Dublin, e un om absolut extraordinar, cu care lucrez foarte bine. Nu este doar agent, el este cel care-a creat un festival de film, pe nume Subtitle, în orașul lui natal, în Kilkenny (în Irlanda) și an de an invită directori de casting din toată lumea (anul ăsta au fost în jur de 100, între care 15 de la Holywood) și, timp de o săptămînă, actorii din agenția lui sînt invitați să aibă discuții cu acești directori de casting și-n felul acesta au șansa unui job, unui rol pe viitor, dacă nu chiar imediat.
Sîntem tentați să credem că este o lume foarte mare lumea aceasta a cinemaului - de fapt, este o lume foarte mică. O lume care funcționează perfect, toți sînt interconectați: dacă au nevoie de un actor cu părul blond pe-o parte, cu un ochi albastru și unul căprui, dacă nu-l au în agenție sigur îl are alt agent și lucrează foarte bine împreună. E o lume care funcționează incredibil de bine.
Îmi pregătisem, oricum, o întrebare mai frivolă, dar mi-ați ridicat mingea la fileu: după Snowpiercer aveți cumva numărul de telefon al Tildei Swinton în agendă?
Nu, dar Tilda Swinton este un om absolut minunat, de o modestie și de o normalitate care te copleșesc. Îmi aduc aminte de o întîmplare - la filmare, actorul bosniac care-l juca pe Franco The Younger și eu (eu eram Franco The Elder) trebuia să o luăm la un moment dat pe Tilda Swinton pe umerii noștri: Tilda Swinton a venit la noi și a spus „Hi, guys, îmi cer scuze pentru secvența asta - dacă sînt grea să-mi spuneți și să mă puneți jos”. Știm cu toții cît de firavă este, dar ea spunea lucrul ăsta chiar cu foarte multă modestie, și chiar cu mare grijă pentru noi.
Întrebarea mai largă ar fi fost, evident, cum decurge munca pe un platou de dimensiunile și cu distribuția lui Snowpiercer.
A fost unul dintre cele mai profesioniste proiecte în care am funcționat. Totul este de o disciplină pe care nu o smintește absolut nimeni, toată lumea este extrem de profesionistă, toată lumea se respectă foarte tare. Regizorii și asistenții care au grijă de tine îți respectă munca și fac tot ce este posibil să fii în starea ta cea mai bună, să poți livra pentru film ce le trebuie lor. Mi-aduc aminte de un episod în care aveam o zi de filmare: am venit la ora 12, machiajul dura destul de mult (cam o oră - o oră și jumătate), și după ce-am făcut machiajul m-am îmbrăcat. Eram la mine în rulotă și am stat pînă seara la nouă, cînd s-a terminat filmarea - nu au filmat secvența în care-ar fi trebuit să fiu pentru că filmau o secvență cu foarte multă figurație și s-au tot împotmolit, nu ieșea ce trebuie. Au terminat-o la nouă fără un sfert: a venit asistenta, și-a cerut scuze și mi-a spus că regizorul mă invită în set pentru un blocking (punerea la punct a detaliilor unei viitoare scene, n.red.).
M-am dus, am terminat blocking-ul, ziua de filmare s-a terminat și imediat, în secunda următoare, Bong Joon-ho a venit la mine să-și ceară scuze pentru c-am stat toată ziua și nu am filmat, a venit un producător și și-a cerut scuze încă o dată, și la mine-n rulotă a venit un alt producător, să-mi spună că la hotel mă așteaptă o oră și jumătate de masaj... Exista atîta grijă față de actor încît m-au copleșit. Sigur că le-am spus că nu e nici o problemă, înțeleg profesia asta, știu ce înseamnă să nu filmezi la timp: m-am încărcat cu răbdare, așa că nu e nici o problemă.
Polițist. Traficant
Mai spre toamnă apare al doilea film al acestui an în care aveți un rol foarte consistent: La Gomera, al lui Corneliu Porumboiu. Eram în sală la prima proiecție din România a acestui film, la Casa de Cultură a Studenților din Cluj, la TIFF: lumea aplauda la final în ritmul muzicii. Ce vă spune dumneavoastră o astfel de primire a unui film românesc?
A fost absolut incredibilă reacția. Ne-așteptam la o reacție bună, dar atît de entuziasmată - în nici un caz. Cînd publicul te copleșește nu numai cu aplauze, e vorba de o răsplată pe care o acordă actorului, atunci, pentru ce a făcut. Și nu numai actorului, vorbesc de înrtreaga echipă. Am și mulțumit, de fapt, pe scenă echipei, pentru că acest film stă în echipă.
Avea Cristi Puiu, după o primire asemănătoare a Siereinevada în exact aceeași sală, o băgare de seamă: „Dom’le, a avut și publicul talent”…
Auzind lucrul ăsta, mi-aduc aminte de o replică celebră a domnului Victor Rebengiuc, după un spectacol cu Ivanov unde publicul a avut o reacție absolut extraordinară. I-am spus „Domnu’ Victor, ce reacție fantastică”! și el spune „Așa e, Vlad: să știi că nu numai noi, ci și publicul trebuie să fie talentat”.
Dar sînteți de acord cu cei care văd în La Gomera o ruptură drastică față de Noul Cinema Românesc?
Eu o văd ca pe o evoluție firească și ca pe o dorință a lui Corneliu Porumboiu de a schimba ceva din ceea ce-a făcut el pînă acum. Știm cu toții că e printre cei mai buni reprezentanți ai minimalismului românesc. A schimbat și stilul, și limbajul cinematografic, și-a dorit foarte tare să facă un film noir, care are și accente de thriller, a gîndit cromatic filmul - prin Arantxa Etcheverria: e gîndit pe capitole de culori, sînt foarte, foarte multe nuanțe și pe foarte multe straturi. Eu cred că e un film care are și ingredientele unui succes comercial, dar și ingredientele unui succes între cinefili și cineaști.
Există și o legătură foarte interesantă a lui Corneliu cu însuși Corneliu în acest film - ați dat și dumneavoastră, și regizorul de înțeles că protagonistul La Gomerei ar putea fi șeful din Polițist, adjectiv. Acolo era foarte hotărît să trimită la închisoare un copil care fumase două țigări de marijuana, aici e implicat el însuși în trafic de droguri de mare risc. Cum ați ajuns să-l „rotunjiți“ în felul ăsta?
Ne gîndeam la cine este acest Cristi și spunea Corneliu, la un moment dat, că ar putea fi acel polițist din Polițist, adjectiv care la vremea aceea credea - ba mai mult, promova - legile sistemului și avea un sistem, dar care acum, după ani de umilință și de întîmplări nefaste din viața profesională, ajunge în stadiul în care ați spus, să fie el implicat în afaceri dubioase. Pe de altă parte, am avut șansa unui an întreg în care (Corneliu rugîndu-mă să-l ajut la casting) să văd foarte multe propuneri pentru celelalte personaje. Am văzut zeci de Magda, zeci de Zsolt, și-atunci pot să spun că a fost un lux pentru mine, ca actor...
V-ați ales partenerii.
Nu i-am ales eu, nu-i vorba de ales aici. E vorba de cum funcționează un actor într-un tipar pe care regizorul - în cazul nostru, Corneliu Porumboiu - și-l dorește. Un actor nu e chemat la casting ca să vadă regizorul dacă e talentat sau nu. Exclus: e chemat ca să vadă dacă poate să fie cît mai aproape de ceea ce-și dorește regizorul pentru personaj și cum funcționează el energetic, cum empatizează cu ceilalți actori care joacă personajele-cheie.
Mă-ntorc, la final, de unde plecaserăm - v-ați dori la un moment dat, în cinema, să fiți folosit și în contre-emploi? Care ar fi rolul după care tînjiți, dar pe care nu l-ați căpătat?
Sincer, îmi plac schimbările și mi-ar plăcea foarte tare, dacă cineva va avea încredere în mine, să joc într-o comedie romantică. Cred că mi-ar plăcea foarte tare.
