Good Boy, debutul lui Ben Leonberg, e un horror ce reînnoadă firul unei tradiții de economie radicală a genului, teritoriu ideal de lucru pentru descurcăreții care vor să testeze idei năstrușnice pe bani puțini, pentru un maxim de efect. Filmul încă rulează în cinematografe.

Dus la capăt cu un buget de sub un milion de euro – peanuts, la standardele astronomice actuale ale industriei –, Good Boy face valuri. Are și de ce. E un horror minimalist și concis – nici 75 de minute cu tot cu generic –, care amintește de vremurile apuse ale unei inventivități la foc continuu. Într-adevăr, față de mișcările expansive la modă azi – de la barocul stilizat al lui Jordan Peele la amplitudinea dramatică a recentului Weapons, un ambițios (dar nu foarte înspăimântător) horror simfonic semnat de Zach Cregger –, filmul lui Leonberg pare luat de la raionul cu lichidări de stoc. O idee forte, o suită de gesturi surprinzătoare care să o întrupeze – și gata filmul! Lecția celor mai mari – de la inegalabilul Jacques Tourneur la B-urile unsuros-ingenioase ale anilor ‘50, turnate pe modelul „2 la preț de 1”, la experimentele pline de zvâc ale unui Roger Corman – revine aici, propulsată de o neașteptată vitalitate. E ceva din ADN-ul strămoșesc al horrorului – principiul de a lucra pe un material cvasi-generic, utilizat pentru a glisa în contrabandă câteva mostre de sensibilitate proprie – care iluminează cu dezinvoltură Good Boy.

Inițiativa se dovedește profitabilă nu doar la propriu, fiindcă aduce bani, ci și pentru că filmul, în virtutea acestei sărăcii aparente, presupune o complicitate mai mare cu spectatorul. Proiectul e uman, face să pară posibil lucrul în cinema – nu doar o treabă de extratereștri avuți. Perspectiva acestui câine confruntat cu spectrele rău-voitoare ale unei case e suficientă pentru a pune pe roate ficțiunea. Efortul e măsurat: Leonberg știe că trebuie să-i dea spectatorului o parte de inovație și încă o parte de convenție pentru ca miza lui să rămână inteligibilă, arondată unei istorii cinefile clare. Sigur, se poate argumenta că trucurile din desaga dramaturgică sunt uzate – dar tocmai asta conferă filmului un aer înduioșător, aidoma unei jucării de lemn. Ce-i drept, nu e nevoie să fii John Carpenter pentru a scoate niscaiva fiori dintr-o cabană izolată în pădure, niște ploaie mocănească și un „om subțîre” care dă târcoale prin vreun colț întunecat de cadru. Jumătate din fazele lui Leonberg sunt plate, iar cealaltă jumătate a fost deja văzută în altă parte. Good Boy se sprijină cam prea mult pe o memorie culturală – inevitabilul beci, nelipsita electricitate șubredă – care e mai puțin statică decât s-ar crede. Dar tocmai confruntarea fără fason cu ea, în răspăr cu puzderia de de-construcții și alte șmecherii istețe, s-ar putea să îi fi crescut fan base-ul cineastului. Uite, cum ar veni, un om cinstit, care nu aspiră să bulverseze regula jocului din prima.

Populismul ăsta hip – arborat și la noi din belșug – are obtuzitățile lui, dar aici e pus în slujba unui meseriaș destul de capabil. Asta și pentru că Good Boy nu e doar reciclare bleagă a gesturilor înaintașilor. La fel ca Steven Soderbergh în recentul Presence – un haunted house ultra-ieftin, spus din perspectiva fantomei –, Leonberg înțelege că un gimmick de mizanscenă care să schimbe ușor datele problemei e îndeajuns pentru un film. În locul focului de artificii plin de pretenții, o petardă aruncată în scara de bloc. 

Indy e ghidul nostru în acest periplu în jurul cozii, care include chiar și câteva imagini de arhivă cu el pui. Regizorul livrează niște bomboane de coolness, apoi se avântă în explorarea acestei case. De fapt, tematizând neputința bunelor intenții, Good Boy este un meta-film – un film despre cinema, adică despre actul de a privi de la distanță. Mai aproape de fotograful imobilizat al lui Hitchcock din Rear Window (1954) decât de măgarul chinuit din Au hasard Balthazar (1966), capodopera lui Bresson, filmul e atât de frugal încât devine, inevitabil, un dispozitiv propice teoretizării. Indy fiind câinele din dotare al lui Leonberg și al partenerei sale care a produs filmul (Kari Fischer), el transformă Good Boy în întreprindere intimă. Cu ochii săi de blănos blând, efectul de seducție e garantat. Produs într-o gândire alternativă exemplară, turnajul a durat vreo 400 de zile întinse de-a lungul a trei ani, timp în care Leonberg a înțeles că adevăratul lux e acela de a transforma limitările, realist, în potențiale atuuri. Și s-a întors din pădure cu un film care „să placă la toată lumea”, vorba colegului Costache, inclusiv universitarilor preocupați de descentralizarea omului și năvălirea în post-uman.

Good Boy e interesant și pentru că țâșnește, simptomatic, chiar în clipa unor mari mutații pentru industria de cinema, care vor zgâlțâi sever bling-bling-ul Hollywoodian. Cu AI-ul care probabil se va însărcina de tăierea costurilor și punerea pe liber a multor departamente de tehnicieni (lucru regretabil, dar valabil, în fond, pentru orice nouă tehnologie), și cu sărăcirea mai largă a societăților, e clar că arta asta le va aparține tot mai mult celor care învață să facă troc cu propriile idealuri pentru o formă de pragmatism. Godard a făcut dintotdeauna asta, chiar el o spune undeva: „nu filmele pe care le-am vrut, ci filmele pe care le-am putut.” O morală modestă, specifică unei arte termite, care se prea poate să injecteze un nou suflu acestui meșteșug, racordându-l la timpurile noastre și la fluxurile sale haotice de imagini și de afecte.