Sorry, Baby, debutul salutar al cineastei Eva Victor, deschide o dezbatere despre reconstrucție în urma unui abuz – nu ca un kit de supraviețuire aplicabil în orice context, ci ca un studiu despre unelte cinematografice specifice, chemate aici să figureze ceea ce nu poate fi pus în cuvinte.

Sorry, Baby e un Frances Ha care capătă la un moment dat o turnură horror. Nu pentru că Eva Victor ar abuza de jump scares și alte trucuri din desaga genului, ci pentru că viața boemă de student american – aia în care stai căptușit(ă) cu ciorapi de lână și citești într-o doară niște Susan Sontag, întrebându-te dacă ai face sex cu proful tău de literatură – se transformă aici în coșmar. În mod calculat de mizanscenă, coșmarul ăsta nu începe prin ambianțe muzicale greoaie și secvențe de întuneric opac – ci printr-o simplă elipsă: vedem fațada casei în care locuiește advisor-ul protagonistei – omul însărcinat de universitate să verifice periodic stadiul disertației –, în timp ce orele trec, afară se lasă seara, iar întâlnirea dintre cei doi și-a depășit demult durata standard. Ce a fost acolo? Nu că n-am putea ghici și singuri, dar acest mumblecore with a twist e preocupat, mai presus de orice, să înțeleagă cum se poate pune în imagini adecvate, care refuză senzaționalismul, o traumă personală.

Eva Victor s-a născut în 1994, a demarat o carieră de comediantă care a făcut din ea un mic star al reel-urilor zilnice și a realizat aici un debut în lungmetraj foarte matur. Abuzul reprezintă deja o temă încetățenită în cinemaul contemporan – drept care, într-o cultură progresistă tot mai familiară cu jargonul terapeutic, Sorry, Baby nu e chiar breaking news. În schimb, s-ar putea să devină un exponent interesant al acestui subgen în formare, unul care își ia subiectul atât de în serios încât își permite să îl trateze prin recursul la comedie. Distribuindu-se în rolul principal, Eva Victor bruiază granițele și transformă filmul într-o experiență acută. Miza se schimbă: nu mai e doar despre a doza abil din scenariu lucrurile (abuzatorul care e și un profesor sexy, ba chiar și un părinte; salva de personaje deopotrivă ostile și binevoitoare pe care eroina le va întâlni în călătoria sa inițiatică de reconstrucție etc.), ci despre contactul fizic dintre acest corp observat în tripla sa ipostază – regizorală, scenaristică și actoricească –, camera de filmat și universul imaginat. Filmul devine atunci un one man show care nu mai comunică doar un fapt divers, ci transmite un manifest despre lume. 

Această inflație a pozițiilor pe care cineasta le-a ocupat în proiect e cu dublu tăiș: pe de-o parte, ea face din Sorry, Baby expresia unui ego disproporționat, adesea condamnând filmul la celebrare tribalistă a unei sub-culturi anglo-saxone pline de inside jokes și afinități axiomatice și uneori auto-suficiente, întruchipată de prietenia cu Lydie (Naomi Ackie, deja văzută anul acesta în Mickey 17 al lui Bong Joon-ho). Pe de altă parte, tocmai pentru că lucrătura este atât de intensă și absorbită de sine, ea capătă o paradoxală valoare documentară pentru epocă. Navigând între tot soiul de arhetipuri – dincolo de safe space-ul prieteniei cu Lydie se găsesc, printre altele, o harpie dornică să îi fure locul la facultate (Kelly McCormack) și un vecin timid și stângaci (Lucas Hedges) – și apelând la o cronologie întortocheată, filmul aspiră să descrie acest ghem de senzații contradictorii și excesive care acompaniază traseul post-traumatic, cu adevărat un carusel plin de hăuri și sperieturi. 

Sorry, Baby e prea ordonat pentru a deveni cu adevărat messy și radical – dar dă la iveală un real efort de traducere a șocului agresiunii sexuale într-o logică care e întâi de toate corporală, și abia apoi rațională. Arsenalul comic al Evei Victor face din ea o prezență memorabilă; înfundând râsul într-o reflecție psihologică, apoi tensionându-i concluziile prin recursul la umor negru, povestea se descurcă în a dibui buna distanță față de tema sa delicată, iar astfel izbutește să evite un ton prea plângăcios. Sorry, Baby e, până la capăt, un film solar.

Tropismul burlesc al Evei Victor – unul dintre rarele avataruri feminine în istoria genului – e partea cea mai proaspătă a filmului. Exercițiul la care se dedă – și care evocă începuturile unei Miranda July – e simultan unul de exorcizare, de empatie, de auto-deriziune și auto-umilire drăgăstoasă. Pe scurt, ea trebuie să lucreze cu tot pachetul presupus de această poziție ingrată și orgolioasă a autorului-actor. Când, dincolo de necesara (dar și previzibila) secvență de self-help, protagonista merge la doctor pentru a raporta abuzul, aceasta dă de un tip deja trecut prin viață, care o tratează hiper-protocolar, la limită insensibil și violent. Sorry, Baby e foarte bun în a orchestra astfel de încleștări, de ieșiri (treziri?) în afara generației, în afara grupului social predilect, înspre o formă de alteritate obișnuită cu alte coduri. Iar când eroina dă, în timpul unui atac de panică, peste un alt bărbat, de data aceasta unul cumsecade, care îi oferă un sandwich, momentul pare un pic zaharisit – dar înțelegem că, în fond, partitura e corectă: filmul a reușit să transforme orice persoană de sex opus într-un potențial pericol, și abia această pojghiță paranoică omniprezentă, obținută prin minime tertipuri psihologizante, îl face insuportabil de plauzibil – existențialist, chiar. Filmul Evei Victor bricolează pasaje familiare din diverse genuri, dar, în disponibilitatea pe care o are de a lucra cu (și chiar a măscări) propriul chip și propriul trup, descoperă o direcție fertilă născută din miezul actualității. Viteza de reacție a cineastei, ca și joaca cu aura de star al rețelelor sociale, anunță, poate, o nouă eră pentru cinemaul burlesc: nu doar foarte conștientă de sine, ci și dornică să lucreze cu materia impură a stand-up-ului, a selfie-ului, a confesionalului operat pe TikTok.

Sorry, Baby rulează în cinematografe din 5 septembrie.