Vara aceasta, pe marile noastre ecrane, o carieristă care se ocupă cu matrimonialele descoperă că dragostea nu înseamnă doar statistici și căsuțe de bifat, ci poate chiar un flux emoțional incontrolabil, situat mai presus de rațiune. Surprize, surprize! Aceasta e doar una din multele astfel de mostre sapiențiale pregătite special pentru noi de necruțătorul Materialists.

Milenialii se chinuie în dragoste – și țin să știm și noi asta. Cineasta Celine Song e simultan „in it” – se pare că multe dintre peripețiile anoste ale protagoniștilor săi sunt inspirate din propria viață – și dornică să devină o portavoce a generației. S-ar zice că i-a reușit: în doar două filme – debutul Past Lives (2023) și acest Materialists – s-a impus ca un Joachim Trier al Americii: adică persoana care ne arată în filme, pe coarda subțire dintre autocelebrare și autocompătimire, cât de greu e să faci bani, să ai succes în amor și să trăiești într-o mare metropolă occidentală atunci când ai treizeci-și-ceva de ani și vrei să nu o iei razna. Nu există medalie pentru suferințele îndurate de personajele acestor filme (o veche iubire reapărută pe firmament; o alegere complicată între un tip cu bani, dar șarmant, și un tip fără bani, dar witty etc.) – încă: prin felul în care se poziționează ca imn generațional (un fel de „The Devil Uses Bumble”), Materialists aspiră să își înnobileze subiectul pe vecie, ca orice film care își anticipează propria posteritate.

Cu compozițiile sale grijuliu-neglijente – un stiletto aruncat într-un colț de cadru ca o metonimie pentru o noapte de iubire, un mic dejun chic, cu ou poșat și semințe de chia, terminat pe jumătate –, filmul arborează o estetică la mijloc de drum între măruntul instagramabil și Revista VIVA!: o grămadă de paiete, puțină substanță. N-a fost nevoie de mai mult decât niște staruri care să tematizeze și să teoretizeze dating-ul, această experiență chintesențială a prezentului, pentru ca Song să fie transformată de presa people în guru romantic. Iar din așa o poziție cu greu mai scapi. De altfel, aceasta opina într-o publicație glossy: „Iubirea n-are niciun sens dacă nu e necondiționată. Iar lucrul ăsta, pentru mine, e non-negociabil.” Deloc întâmplător, filmul e garnisit cu aceeași înțelepciune abisală, personajele dezvoltând o stranie plăcere de a psihologiza-gargariza pe gratis despre toate problemele sufletului. 

De fapt, Materialists e exact ca La Maman et la Putain (1973), monumentul libidinal post-Mai 68 pus în scenă de Jean Eustache, doar că pe invers: în loc de un bărbat misogin și egoist, o femeie plină de grijă la cuvintele folosite și nu mai puțin egoistă; în loc de un trio libertin, un trio reprimat la gândul zilei de mâine; în loc de sex și discuții onest-murdare, discuții meschine despre bani – iar sex, deloc. Cu politicile sale sexuale preistorice, în comparație cu care un regizor precum Lubitsch ar trece drept hipiot dezmățat, Materialists e o oglindă fidelă a puritanismului actual, ca și a unui cinema care infantilizează chestiunea sexului, atunci când nu o evacuează cu totul. Dar lucrurile sunt mai complicate. Dat fiind titlul său explicit, Materialists se dovedește un film serios camuflat într-o satiră camuflată într-un film serios. Greu de zis cu precizie ce ironizează mai exact Song, dar aș risca să zic că mai nimic: în ciuda unei onestități declarative, filmul e la fel de lipsit de „spirit critic” ca personajele sale, iar înțepăturile la adresa rețetei de rom-com și, în general, a status quo-ului în iubire (ce-o mai însemna și aia?) sfârșesc în locuri comune inofensive, pline de complezență.

Evident, la final ne așteaptă o morală: în universul creat, faptul că eroina noastră (Dakota Johnson) decide că până la urmă poate iubi un „sărac” (treacă de la ea) e un fel de scoop. A înțeles în sfârșit ceea ce filmul încerca să-i comunice de la început: nimic – nici măcar penthouse-ul de la Ritz pus pe masă de bancherul blând jucat de Pedro Pascal – nu se compară cu niște mâncare la pachet savurată pe o bancă în parc. Cu alte cuvinte, și bărbații cu chelie sau cu burtă de bere, sau fără simțul umorului etc. – practic, oricine nu e „unicorn”, adică „perfect” în jargonul matchmaker-ilor – au o șansă la iubire atâta vreme cât învață să nu fie supix pe viață. Toate ca toate, dar sărăcia, oricum, e tabu. Așa cum o înțelege filmul, ea e întruchipată de un actoraș aspirant (jucat nici mai mult, nici mai puțin decât de avenger-ul Chris Evans) care trăiește într-un apartament cunoscut și ca „Haosul Pe Pământ”. Cel puțin așa îl figurează mizanscena: căci, împotriva fixității de ansamblu a imaginii, atunci când vine rândul lui Evans la prim-plan – sculat de o alarmă stridentă din patul său de burlac etern –, camera se mișcă subtil. Ideea filmului nu merge dincolo de această sintaxă primitivă: puțină bâțâială pentru a sugera infernul sau, dimpotrivă, energia vitală a precarității culturale (depinde pe cine întrebi). Nici nu se putea ca, ajuns în hol, acesta să nu calce în prezervativul folosit al colegului de cameră. 

Song lucrează cu arhetipuri cam grosolane pentru a pretinde vreun pic de acuratețe de la observațiile ei. În poveștile imaginate de aceasta, care sunt un fel de teoreme melodramatice, nu există oameni răi – există doar multe, multe lacrimi calde țâșnite din ochii unor crocodili mărinimoși. Cu toții debordează de rafinament și sofisticărie. În Past Lives, de pildă, partenerul actual al protagonistei – un mare lord – o lăsa pe aceasta să aibă un rendez-vous cu vechea ei dragoste doar cu prețul unor priviri pline de înțeles, care cuprindeau în ele o lume. În Materialists descoperim un agresor întrezărit fugace, apoi exilat în off-screen, apoi alungat definitiv printr-o îmbrățișare între femeile păgubite de acesta: totul e posh, pufos și plăsticos ca într-un vis publicitar. Nu credeam să ajung să îmi doresc o cât de mică confruntare pe față, doar pentru a mai condimenta in extremis lucrurile. Inevitabil, ambele filme de Song cuprind câte o scenă nocturnă petrecută pe o pajiște, departe de zumzetul citadin, la lumina unor beculețe drăguțe agățate prin copaci. Non-negociabila iubire necondiționată, se știe, apare întotdeauna mai ușor într-un astfel de habitat. Oare o va căuta vreodată Song și dincolo de el, în lumea reală?

Materialists rulează în cinematografe din 15 august.