Luca are 20 de ani. E înalt, creț și cu părul mereu colorat - blond, albastru, roz. A fost voluntar Accept, a rămas activist LGBT. Mai nou, și peste hotare, pentru că, din 2015, a plecat la Harvard, pentru Women and Gender Studies. Înainte să se înscrie, a oscilat între studii de gen și regie, pentru că vrea să facă și film. Până la a face unul, însă, i-a ieșit un festival întreg de film, Super, pentru adolescenți, care a împlinit deja al patrulea an. Vara asta, s-a înscris la un internship în Chile, și ne-a povestit puțin despre cum e experiența unui al treilea continent la doar 20 de ani, despre lucrul într-un muzeu și despre cum a rezonat cu Santiago.
Necunoscutul
Când am spus prima oară că vreau să plec în Santiago, un prieten de-al mamei a încercat să mă convingă cum putea el mai bine să nu merg. „Sunt multe boli acolo, o să iei ceva”- i-am explicat că m-am interesat și că nici măcar nu trebuie să-mi fac vreun vaccin. „Criminalitatea e mare, poți fi împușcat sau furat pe stradă”- doar că Santiago e unul dintre cele mai sigure orașe din America Latină, și un oraș foarte sigur în general. „E o țară subdezvoltată, o să-ți fie greu să te adaptezi”- doar că Chile e cea mai dezvoltată țară din zonă și, în diverse clasamente cu privire la dezvoltare, depășește România. În final, fiindcă a rămas fără argumente, a spus că e posibil să mă calce o mașină, pe stradă. Și m-am gândit că, totuși, mașini sunt și în București, și cam peste tot în lume, așa că am aplicat (și am intrat) la un internship la Muzeul Memoriei și Drepturilor Omului din Santiago, dedicat victimelor lui Pinochet, dictatorului lor de până în 1990.
Poate că eu nu aveam atât de multe preconcepții despre Chile cât prietenul mamei, însă nu eram nici eu complet lipsit. Cu toate că încercam din răsputeri să lupt cu imaginile care și mie îmi erau blocate în minte despre America Latină, nu am reușit să scap de ele până nu am ajuns acolo. Zburând spre Santiago din Europa (și zborul a durat vreo 14 ore, deci am avut mult timp să mă gândesc la toate astea), din când în când imaginile astea stereotipice îmi reveneau în minte: imaginea aia de tărâm colorat și exotic, cu carnavaluri, într-o petrecere continuă și cu o climă caldă; imaginea de loc destul de sărac, subdezvoltat, cu diferențe mari între clasele sociale, unul dintre locurile alea unde te duci să faci voluntariat ca să ajuți copiii nevoiași. Și, mai presus de toate, era necunoscutul. Locul ăsta era atât de departe de România, despre locul ăsta prietenii mei nu vorbeau niciodată, precum o făceau despre Europa sau, câteodată, SUA, deci trebuia să fie complet diferit: clădirile, oamenii, natura, atmosfera. Din necunoscut venea și atitudinea prietenului mamei, din lipsa de vizibilitate a informațiilor despre Chile, însă mă întreb dacă dezinformarea lui mai poate fi acum justificată - doar există pe internet sute de pagini despre Chile, nu? Totuși, oricât realizam eu problemele pe care le ridică o astfel de mentalitate, tot nu puteam să renunț de tot la gândirea de „explorator” din cărțile alea pe care le citeam când eram copil - doar eram primul dintre cunoscuții mei care se ducea în America de Sud. Până să ajung să studiez la Harvard, care oferă burse pentru ca studenții să călătorească pe timpul verii, nu mă așteptam să ajung în America Latină până pe la 30-40 de ani, când îmi imaginam eu că o să am o slujbă îndeajuns de bine plătită ca să îmi permită un mini-tur al locurilor îndepăratate și „exotice” din lume.
Orașul graffiti-ului
Mi-a fost greu să fiu explorator și să raportez lucrurile „extrem de diferite” din Chile. Am ajuns în Santiago și mi-a amintit groaznic de mult și de București, și de Boston, unde e Harvard. Combinația de clădiri și stiluri arhitecturale, câinii vagabonzi, blocurile gri, clădirile vechi, câteodată în ruină, vânzătorii de pe stradă îmi aminteau de București, în special un București al anilor 2000. Ni s-a vorbit în săptămâna de „orientare”, o săptămână cu prezentări despre Chile și tururi de oraș, despre cum ar trebui să fim atenți la buzunare în metrou sau despre blocajele în trafic. A fost simpatic cum restul grupului, majoritatea americani, își țineau vizibil foarte strâns ghiozdanele în metrou de frica vreunui hoț. Mie însă multe dintre lucrurile prezentate mi se păreau de la sine înțelese. În același timp, zgârie-norii, străzile foarte organizate, Starbucks-urile care răsăreau la fiecare stație de metrou în centru, îmi aminteau de Boston. Mai mult, la fel ca și SUA pentru Mexic și America Centrală, Chile e un fel de centru unde vin emigranți din toată America de Sud, în special din Venezuela sau Peru. Ah, și apoi mai este zona Muzeului de Arte, super-europeană, pe care a construit-o un primar al orașului, inspirat de Paris.
Dar tot în prima săptămână am văzut și ceva ce nu se asemăna cu nimic din lucrurile văzute până atunci. Poate singurul element urban, vizibil, care să mi se pară extrem de specific, erau graffiti-urile, care nu erau nici de influență europeană sau colonială, nici nu veneau din lumea corporatistă americană, și nici nu semănau cu România anilor 2000 (combinație de elemente care, oricum, per ansamblu, dă un specific orașului). Arta de stradă, în special în cartiere mai sărace, nu însemna doar niște nume scrise pe ziduri, ci desene elaborate, multe cu subînțeles social, care acopereau pereți întregi, în unele cartiere pe fiecare clădire. Mai târziu, când am făcut turul orașului cu bicicleta, ghida ne-a povestit că erau folosite și în timpul dictaturii lui Pinochet pentru a lupta împotriva regimului. Și se făceau și acum pentru a protesta împotriva taxelor prea mari de la universități, de exemplu. La fel de specifice erau și elementele culturii Mapuche, parte din populația indigenă din Chile, care-și aveau propria artă sau mâncare.
Obsesia europeană
Oricât m-ar fi interesat pe mine cultura Mapuche sau graffiti-urile, locuitorii din Santiago păreau să aprecieze mult mai mult cartierele cu influență europeană, sau mall-ul imens și extra-vizitat din centrul orașului. Aceeași experiență „europeană” am avut-o și în excursia de câteva zile pe care am făcut-o în Buenos Aires. Acolo, „obsesia” principală a ghidei era să ne spună din ce țară europeană a fost adus sau inspirat fiecare monument sau clădire din oraș, în timp ce eu tot așteptam să văd ceva cu specific cât de cât local. În felul ăsta am reușit să mă reîntâlnesc cu mentalitatea semi-colonialistă a prietenului european al mamei, care punea Europa în prim plan și raporta totul la Europa și SUA, chiar și în America de Sud.
Chiar dacă o oarece influență europeană și graffiti-urile (!) erau comune, Santiago și Buenos Aires erau totuși foarte diferite. De la felul cum vorbesc spaniola (în Argentina e de sesizat influența italiană) sau problemele sociale, la organizarea din Santiago versus haosul și aglomerația mult mai mare din Buenos Aires. Nu numai că de multe ori ne creăm niște imagini extreme (fie în sensul extra-exotic, fie în sensul subdevoltării), ci și vedem întregi continente (ca America de Sud sau Africa), cu atâtea țări, orașe, peisaje, clime, ca un loc unitar, unde locurile ar trebui să se asemene unele cu celelalte, chiar dacă realitatea e cu mult diferită.
După două săptămâni în care abia lucrasem câteva zile la Muzeu, și în rest vizitasem Santiago și Buenos Aires, am început serios munca mea ca intern - clasificând și scriind despre arhivele video, audio și de presă ale muzeului, toate legate de dictatură, Pinochet și exilații și victimele acelei perioade. M-a surprins că muzeul, deschis abia în 2010, a strârnit o grămadă de controverse, fiindcă unii politicieni nici acum nu vor să recunoască sutele de victime pe care Pinochet le-a lăsat în urmă. Și apoi am realizat cât de mult am avea și noi nevoie de un astfel de muzeu în București, fiindcă oamenii uită - și în Chile, și în România. Cu toate că se presupune că una dintre dictaturi a fost de extremă stângă și alta de extremă dreaptă, din nou mi-a fost greu să nu observ asemănările dintre ce li s-a întâmplat lor și ce ni s-a întâmplat nouă. Cenzura presei, deținuți și victime politice sau încercările dictatorilor de a manipula masele erau în ambele cazuri la ordinea zilei - la noi inițiate de ruși, la ei cu sprijin american.
Cașcaval și pisco
Mi-am petrecut următoarele șase săptămâni printre videoclipurile în italiană despre Chile, donate de RAI muzeului și ziarele în suedeză pe care nu le înțelegeam, dar trebuia să le clasific; printre cluburile și petrecerile gay la care mă mai duceau cei câțiva prieteni ai mei, și cluburile, în mare parte straight, unde se duceau colegii de program din SUA, mirându-se de fiecare dată că petrecerea durează atât de mult (până la 5 dimineața) și că pot bea chiar dacă nu au 21 de ani; între Santiago, unde am realizat că aș putea liniștit să trăiesc, și Valparaiso, oraș la ocean construit pe dealuri, cu zeci de funiculare, unde aș merge oricând pentru o mini-vacanță clasic-romantică; între restaurantele clasice unde tot ce puteam mânca vegetarian era o salată cu avocado și restaurantele moderne unde găseam orice voiam eu; între frigul din casa familiei-gazdă, care a ascuns camembert-ul ca să se asigure că mănânc numai cașcaval obișnuit, și fiul simpatic al gazdelor, care mi-a spus că și el e gay și pe care l-am făcut să fie obsedat, așa cum am fost și eu, de „Queer as Folk”. Am petrecut următoarele șase săptămâni printre graffiti-urile din drumul de la muzeu spre centru și prejudecățile mele semi-uitate care se întâlneau cu realitatea.
La sfârșit, coordonatorii mei de la muzeu mi-au dat un cadou de final de internship: m-au scos la un food truck cu paste, mi-au zis că am făcut o treabă foarte bună și că speră să ne revedem. Un prieten cunoscut pe Tinder mi-a făcut cadou o ediție pe care o avea prin casă din cartea lui preferată, „Un veac de singurătate” al lui Marquez, iar cu un altul am ieșit în club în ultima zi ca să sărbătorim cele două luni în Chile, și asta a rezultat în faptul că abia mă puteam ține pe picioare la cozile din aeroport, de cât de mahmur eram (nu cred că voi mai bea vreodată pisco, băutura foarte alcoolică locală, după seara aia). Toate astea m-au făcut puțin mirat că am reușit să stabilesc niște conexiuni și în Chile, în „capătul celălalt al lumii”, așa cum spuneau ai mei. Sigur, n-am o groază de prieteni acolo, poate doi-trei în total, dar simt că am cunoscut orașul, că m-aș putea duce acum în Santiago și să i-l arăt oricărui prieten din România sau din Boston. De fiecare dată când mă simțeam trist sau singur, mă gândeam că, totuși, am ajuns în America de Sud și aveam 20 de ani, și nu îmi venea să cred, și oricât de asemănător ar fi fost cu ceea ce văzusem până atunci, tot America de Sud e, și cine știe când mai ajung eu acolo. Poate îmi imaginam eu când eram mic că o să fac facultatea la New York sau Los Angeles, dar pe bune că în Santiago n-aș fi crezut că ajung prea curând.
