În afara bulei / Romania

În inima lubeniţei

de Răzvan Alistar, fotografii de George Popescu

Publicat pe 4 iulie 2017

E cald ca-ntr-o tigaie cu ochiuri aici, la Dăbuleni, kilometrul zero al pepenilor din toată ţara. A-nceput prima ediţie Festivalului Lubeniţei, evenimentul care strânge artişti ca Trupa Compact, Lidia Buble, Taraful din Clejani, sau Nicu Paleru, şi care ar trebui să promoveze prima recoltă de pepeni de anul acesta. 
 
O muzică disonantă, care sună ca mai multe videoclipuri de youtube deschise simultan, dar redate de pe nişte casetofoane cu bateriile pe terminate, ne atrage atenția. Ne facem loc printre şiruri de tineri îmbrăcaţi tradiţional şi bărbaţi de vârsta a doua cu capetele acoperite cu pălării. 

Trecem printre baloanele colorate care se înalţă spre cer ca visul unei afaceri profitabile, printre câteva standuri şi bannere ale unor bănci care promit credite rentabile pentru agricultori şi ne postăm în faţa unei şandramale din lemn, cu becuri mari, luminoase, dinspre care fumegă mici, pastrame şi frigărui.
 
Ne întâlnim cu o ţeapă: 23 de lei pe o frigăruie de pui, pe care am îndesat-o în stomac cu amărăciunea amintirii bâlciurilor de sector organizate de primăriile bucureştene. „Yuk”, mi-am zis şi am plecat înspre scenă pe care se pregătea să urce Taraful din Clejani.
 
Muzica sună tare şi îţi loveşte timpanul brusc şi strident, ca nişte fire de sârmă şi metal hârşâite din remorca unui camion în viteză, pe asfaltul şoselei. E întreruptă doar de vocea prezentatoarei de la Etno TV care asigură şi reasigură spectatorii că oltenii ştiu să se distreze, pentru că ei au dat țării „Mărie şi Mărioară” şi „M-a făcut mama oltean”.

Aşa că merg să văd cum e cu antrenul.
 
Mă opresc în faţa unui gard metalic care încadrează o porţiune din faţa scenei, ca un ţarc. Pe nişte scaune de lemn, cam ca cele dintr-o sală de clasă, de liceu, stau nişte femei în vârstă. Sunt îmbrăcate în capoate înflorate, cu mânecile scurte, care le acoperă corpul de la gât până dincolo de genunchi. Pe cap au batic.
 
Stau destul de aproape una de alta, fără să se atingă, însă, privite de la distanţa mea, par un bloc unitar. Ai impresia că dacă una ar mișca un braţ aşa ar face toate. Dar ele stau, aşa, împreună, si se uită cuminte spre scenă, ca într-un cadru de acum treizeci de ani, doar că în faţa lor nu mai sunt activiştii de partid de la centru, ci aceeaşi ţesătură de artişti populari. Poliţia Locală le urmăreşte cu ochi ceţoşi-vigilenţi.

Clejanii o dau bine, dar nu pentru toată lumea: „Lasă-mă, dom’ne, cu Clejanii. Ceeeî, piţigăiata aia. Un Mâţu Stoian, un Constantin Enceanu, aia da! Cum, nu ştii? Din Izverna-n Vişina? Ia să asculţi tu, să vezi acolo, ceeîîî Clejani”.
 
Plec, cu geografia muzicală dată uşor peste cap, ca să-mi distrag atenţia cu tiribombe, maşinuţe, carusele şi săculeţi de box mecanici care, loviţi cu o mişcare largă şi intensă dezvelesc pe monitor funduleţe electronice şi curburi voluptoase de led-uri, impresionând tovarăşii.

Atracţia e, însă, un soi de montagne-russe care te ţine înţepenit în scaune şi te smuceşte sus-jos, stânga-dreapta, în acelaşi plan, ca un rând dintr-o sală de cinema pe un vapor în furtună. Aparatul degajă împrejur lumina rece de neon pe fundalul albastru al cerului şi strânge oamenii care privesc amuzaţi jocul de schimonoseli de pe feţele tinerilor.

La maşinuţele electrice, însă, mai nimeni: noaptea se rostogoleşte ca un pepene cu coaja neagră peste siglele de BMW. Doi pepeni vărgaţi, a la Sorento, un soi foarte căutat astăzi, stau în faţa scenei, încadraţi de foi A4, pe care scrie „Lubeniţa de Aur”.
 
Un ansamblu folcloric, format din copii ai satelor din proximitatea Dăbuleniului, încearcă să ia nota corectă, în timp ce profesorul le trece prin faţă, agitându-şi mâinile ca un dirijor pătruns de fiorul sferelor.

Copiii vin şi se urcă sau coboară pe scenă, se amestecă cu adulţii şi fac câteva hore micuţe. Paşii li se mişcă stânga, dreapta, înainte, înapoi, întrerupţi de o scuturare scurtă a tălpii. E o mică lume în care corpul rămâne imobil, purtat doar de paşi şi mişcările braţelor, care închid sau deschid cercul.
 
Trebuie să fi observat şi Nicu Paleru asta, căci, îndată ce se urcă pe scenă, îşi cere scuze publicului pentru lipsa formaţiei şi invită oamenii să facă o horă maaaaare, „aşa cum numai Dăbuleniul ştie să facă”. CD-ul porneşte, însă nu aşa cum ar fi vrut artistul, care regretă că nu a putut să înceapă cu „Eu beau vinul cu borcanul”, aşa că îi dă cu „A ştiut moşul ce-mi lasă” (spoiler alert: trei butoaie de vin roşu).
 
Vinul pare să fie un laitmotiv în repertoriul lui Paleru, ceea ce îmi stârneşte admiraţia, e un lucru ştiut că, în general, nu e bine să le amesteci. Totuşi, parcă a spus şi ceva de ţuică. „Haideţi să facem gă-lă-gi-eeee”, spune el în repetate rânduri, dar dăbulenii ştiu mai degrabă să facă hora, decât gălăgie, căci roata se face din ce în ce mai mare şi înghite şi tineri, şi bătrâni.

După ce zbenguiala se termină, Paleru e invitat, alături de alte două artiste locale, la un concurs de „cine taie lubeniţa primul”. Câştigă o celebritate locală. Paleru acceptă înfrângerea cu ceva spiritualitate, făcând o remarcă obscură şi inedită care implică ciorbă. Prezentatoarea invită concurenţii să mănânce o felie din pepenele pe care l-au tăiat.

Ei salută încă o dată publicul minunat şi dispar în culise. Feliile de lubeniţă au rămas pe masă, ca un zâmbet de Joker.

Nimeni nu s-a atins de nimic. 

Audio

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK