Arte / Animale

Înjurături și mamifere

de Remus Boldea, ilustrații de Mircea Pop

Publicat pe 27 octombrie 2022

Remus Boldea, autorul volumului de povestiri A râs și tata, a scris cel de al treilea text din seria „Scriitori și animale”, coordonată de prozatoarea Lavinia Braniște. E o poveste cu lilieci, vampiri și înjurături de mamă, plină de umorul cu care Boldea ne-a obișnuit. Cu seria asta ne propunem să culegem povești de la scriitori despre animalele care i-au inspirat sau speriat, care i-au invadat sau le-au intrat pe sub piele, care i-au ajutat să descopere sensuri profunde sau i-au abandonat. Pe scurt – despre capriciile animalelor din viața noastră, a tuturor.


Acum că știu că voi cheli mi-e din ce în ce mai puțin frică de lilieci. Cât încă mai aveam speranța unei podoabe capilare superbe m-am simțit terifiat de rozătoarele astea cu aripi de piele. La mine la scară (și-s convins că nu doar la mine) circula povestea asta că liliecii ți se prind de păr și nu se mai dezlipesc. David, un prieten de-al meu mai înalt cu două capete decât majoritatea dintre noi, la un moment dat a zis:

- Îl știu pe unu’ la țară care a pățit-o, l-au dus la spital și i-au tăiat părul cu tot cu liliac.

Veridicitatea povestirilor de la scară e cel puțin îndoielnică. În serile de la sfârșitul verii ne întorceam de la țară atât de bucuroși că ne revedem încât nimeni nu mai ținea cont de adevăr. Cu toate astea îmi amintesc că am fost îngrozit de povestea lui David. Ne-o zisese în timp ce priveam liliecii cum vânau musculițe la lumina chioară a unui stâlp pe care erau lipite afișe electorale decolorate.

Eram speriat, dar n-aveam nici cea mai mică idee în legătură cu ce-o să se întâmple. Deși nu eram neapărat superstițios credeam sincer că anumite cuvinte atrag anumite întâmplări. Cumva povestea lui David a plantat o frică atât de mare în mine încât Universul prin legile lui stranii a adus un liliac deasupra ușii de la intrarea în apartamentul părinților mei din Motru. Locuiam la etajul patru și cel mai probabil singurul mamifer cu aripi a intrat prin deschiderea ce dădea spre acoperișul blocului. Câțiva ani mai târziu aveam să-mi ascund țigările acolo, dar până la momentul ăla eram doar un puși de opt – nouă ani care contempla străbătut de transpirație rece Liliacul prins deasupra ușii.

Mă întorceam tot timpul mort de foame de la școală. Cei doi lei pe care mi-i dădeau ai mei îi foloseam să cumpăr dulciuri, nu pentru ceva mai nutritiv ca un sandviș sau o merdenea. Dar în timp ce analizam hidoșenia neagră cu reflexe albăstrii, am simțit cum frica se transformă într-o senzație lichidă care-mi umple stomacul. N-o să neg. Curajul n-a prea fost trăsătura mea forte, doar că Liliacul îmi aducea aminte prea mult de vampiri, iar, ei bine, cu vampirii chiar că aveam o problemă.

Vampirii erau niște ființe în a căror existență mă străduiam să nu cred, dar nu prea reușeam. Liliacul ăsta prins deasupra ușii putea foarte bine să fie Dracula, iar ideea de-a fi atât de aproape de tipul ăla nu-mi surâdea deloc. Nu știu să fi fost vreodată mai speriat de altceva decât de morții ăștia vii cu colți gata să ți se înfigă în gât și să-ți sugă tot sângele. De unde venea frica asta? Greu de zis. Tot ce știu e că în anii ’90 calitatea desenelor era mult superioară celor de azi. Îmi amintesc că am văzut un episod din Povestiri din Criptă și că n-am mai fost bun de nimic toată ziua, iar noaptea am avut coșmaruri. În episod era vorba despre doi adolescenți care mergeau cu un tren plin de sicrie cu vampiri. Nu erau decât cei doi puști și vampirii, care erau orice, numai niște persoane agreabile nu. Iar pe lângă desenele astea țin minte că am văzut Dracula, filmul din 2002, regizat de Francis Ford Coppola cu Gary Oldman în rolul principal. Acolo sunt câteva replici într-o română stricată, dar au fost de ajuns să-mi provoace insomnii. Să-ți vezi frica întruchipată vorbindu-ți propria limbă nu-i neapărat ceva plăcut.

Ceva din asemănarea prea mare cu o ființă omenească mă speria în asemenea hal încât nu puteam să mai dorm singur după ce vedeam la televizor filme cu vampiri. N-aveam o problemă cu vârcolacii, stafiile, monștrii de sub pat. În cazul lor cumva mintea mea era în stare să facă distincția dintre real și inventat. Însă, în cazul vampirilor, dată fiind excelenta lor camuflare în peisajul gesturilor omenești, aveam senzația stranie că de îndată ce se întunecă ei o să iasă din subsolurile scărilor de bloc și-o să mă muște de gât.

Asta credeam pe atunci. Mi se părea că metoda de-a se hrăni a vampirilor și a liliecilor conținea o doză mare de intimitate. Iar intimitatea asta mă speria cel mai mult. Vampirul trebuia să se apropie de tine și să-și înfigă colții în gâtul tău, iar Liliacul avea ce avea cu frizura ta.

M-am vindecat de frica asta abia în adolescență când mi-am dat seama că pe lângă Dumnezeu nici vampirii nu există, iar pe lângă asta, pârjolul calviției a început să se extindă încet, dar sigur. Frica s-a transformat în iubire pentru plăsmuirile imaginare cu colți când am văzut în facultate filmul Only Lovers Left Alive al lui Jim Jarmusch. Ideea unor vampiri care nu se mai pot hrăni cu sângele oamenilor pentru că este contaminat și sunt nevoiți astfel să caute surse nealterate de plasmă mi s-a părut nu doar genială, ci și terapeutică pentru fobia mea. Mai mult, am aflat că unul dintre cei mai mari lilieci din lume, Vulpea zburătoare cu coroană de aur, e practic vegan. Se hrănește doar cu fructe și legume, iar pe lângă asta are și-o față mai degrabă simpatică. Așa-zișii lilieci vampiri au nevoie cam de-o linguriță de sânge la fiecare masă. Așa că am început să nu mai dramatizez.

Mai ales că m-am gândit mai des la orbirea liliecilor. Cred că orice durere e un motiv de-a te simți superior celorlalți. În cazul liliecilor odată cu nașterea apare și orbirea. Ochii sunt pe post picături gelatinoase decorative. Cu toate astea, când Liliacul zboară nu poți să nu-i observi aroganța. La o privire superficială ai putea crede că fâlfâitul ăla bezmetic o să-i curme zilele instant. Crezi că o să se înfigă într-un copac uscat, dar de fapt îl evită mereu în ultima clipă. Spre deosebire de aripile păsărilor, aripile Liliacului nu se mișcă simultan. El poate să-și ducă o aripă sus și una jos în același timp, fapt ce-i permite viraje imposibile. Ar putea fi vorba de aroganță dacă n-ar fi vorba decât de un mecanism al supraviețuirii.

Poate că de aroganța asta aparentă suferim și noi, cei care vrem să scriem. Ai nevoie să știi că ceea ce ai de spus e important. E aproape o psihoză să crezi că după atâtea cărți bune scrise pe lumea asta, cărți pe care n-ai cum să le citești nici în 100 de vieți, ceea ce scrii tu o să conteze. Și, cu toate astea, o facem în continuare. De ce? Cred că pentru unii dintre noi scrisul e cea mai eficientă cale de-a afla ce ne doare foarte tare. Cu siguranță pentru mine a funcționat în felul ăsta. Doar că uneori simt o energie vampirică atunci când ascult povestea cuiva care mi se pare că ar putea fi scrisă. Poate că de aici vine ura mea față de săracii vampiri care până la urmă nu mi-au făcut nimic. Tot timpul urăști ceea ce există de fapt ascuns în tine.

Acum trebuie să ne întoarcem la puștiul de opt – nouă ani care vrea să intre în apartament, dar nu poate din cauza Liliacului atârnat deasupra ușii. Cumva, pe aripile de piele puteam să disting un pic de var. Tencuiala blocului nu era de cea mai bună calitate. M-am uitat cât m-am uitat apoi am coborât înapoi în fața scării cu speranța că cineva o să fie pe acolo și-o să mă ajute să intru în casă. Aș fi putut să strig la ai mei dacă ar fi fost acasă, însă amândoi erau la muncă schimbul unu.

La scară nu era nimeni. Abia se terminaseră orele, majoritatea erau la masă, poate unii chiar își făceau lecțiile. M-am gândit că cineva tot trebuie să apară așa că m-am așezat pe bancă și-am așteptat. Un licăr de speranță s-a aprins când am auzit un târșâit pe asfalt. Doar că licărul s-a stins instant când mi-am dat seama că e Blondul. Nu mai știu cum îl chema și nu cred că am știut vreodată. Mulți aveam porecle la bloc. Tot ce-mi amintesc e că avea buză de iepure și un păr auriu, foarte strălucitor, aproape ca Brad Pitt în Once Upon a Time in... Hollywood.

Tipul ăsta a fost prima persoană din viața mea pe care am înjurat-o de mamă. Așa că în timp ce-l vedeam de la spate cu niște bani ținuți strâns într-o mână, o plasă goală în cealaltă, papucii lui taică-su în picioare și mecla aia de fraier mi-am imaginat cum ar fi ca Liliacul de deasupra ușii mele să i se prindă de părul ăla superb.

Poate că sunteți tentați să atribuiți agresivitatea mea de atunci pe seama invidiei. Adică eu m-am născut cu început de chelie, fapt confirmat de poza de la grădiniță, pe când blondul s-a născut cu-o țeastă ca un lan de grâu foarte copt. Doar că nu e vorba de un sentiment atât de josnic. Aduceți-vă aminte că el a fost prima persoană pe care am înjurat-o de mamă. Am făcut asta din două motive: 1) nu dădea pase la fotbal și 2) chiar voiam să văd cum se simte să-i zici cuiva „futu-ți morții mă-tii”, iar faptul că eram singur cu poarta goală și el n-a vrut să paseze a reprezentat oportunitatea perfectă. Și, n-o să mint, a fost grozav, am simțit o senzație foarte asemănătoare cu cea pe care o ai când ești însetat și bei o cola rece. Doar că n-a durat decât o clipă. Blondu’ mi-a zis doar atât:

- Vezi că te spun lu’ maică-ta.

M-a torturat mult timp cu asta. De fiecare dată când vedea că mănânc o napolitană îmi cerea jumătate. Mă șantaja pe unde mă prindea. Aș fi vrut să-l chem cu mine sus și să-i zic că am ceva pentru el. Poate ar fi fost o șansă cât de mică să i se prindă Liliacul de păr. Însă n-am făcut-o. M-a luat o durere de stomac și-am fugit pe scări. În timp ce alergam în zig-zag pe scări am tot sperat ca bestia să fi plecat. Doar că era tot acolo. N-aveam ce să fac. Situația era critică. Am scos cheia, am închis ochii și am tulit-o spre ușă. Cheia a intrat din prima. O răsucire a fost de ajuns, ai mei nu închideau ușa de două ori decât când plecam în vacanță.

După ce am ieșit de la baie am simțit o scurtă eliberare, dar apoi teama s-a instalat din nou. M-am simțit ca și cum aș fi făcut loc în stomac pentru mai multă frică. Știam că dincolo de ușă e lighioana. Am ieșit în balcon, m-am uitat pe fereastră. De data asta o rază de speranță autentică m-a izbit. Jos erau David, Marcel și Ruben. În afară de Ruben toți erau mai mari decât mine. Am strigat la ei. Le-am zis toată povestea. Cred că nu m-au crezut pentru că David mi-a zis:

- Făcurăm rost de minge. Vii la fotbal?

Le-am zis din nou că e un liliac prins de ușa mea. Cred că le-am stârnit până la urmă interesul. O jumătate de oră mai târziu îi urmăream pe vizor cum îl bagă pe Liliac într-un borcan. Ciudat e că n-a opus nicio rezistență. Poate că deja era mort de mult. Cert e că în copii există o curiozitate vie. Mai spre seară am putut să examinăm animalul la scară. Acum nu mi-era deloc frică, doar un pic greață. Băieții umpluseră borcanul cu spirt ca să conserve Liliacul. David avea de gând să-l ducă la ora de biologie să-l studieze cu atenție. Probabil profa urma să facă un atac de cord.

27 octombrie 2022, Publicat in Arte /

text de

ilustrații de

  • Mircea PopMircea Pop

    Ilustrator. Lui Mircea îi este mai simplu să deseneze o carte decât să scrie astea trei vorbe despre el.


Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK