Arte / Animale

Roxilein, Ruxandra și vacile din Weiten

de Ruxandra Novac, ilustrații de Ionuț Dulămiță

Publicat pe 7 octombrie 2022

Textul Ruxandrei Novac e al doilea din seria „Scriitori și animale”, coordonată de prozatoarea Lavinia Braniște. Cu seria asta ne propunem să culegem povești de la scriitori despre animalele care i-au inspirat sau speriat, care i-au invadat sau le-au intrat pe sub piele, care i-au ajutat să descopere sensuri profunde sau i-au abandonat. Pe scurt – despre capriciile animalelor din viața noastră, a tuturor.


Cînd m-a întrebat Lavinia dacă vreau să scriu ceva despre animale, primul lucru la care m-am gîndit a fost desigur Kalea, cîinele meu alb-auriu cu ochi albaștri și prietena mea cea mai bună din ultimul an, ființa care aduce bucurie (asta înseamnă în Hawaii, de unde vine, numele ei și, cum se întîmplă de multe ori cu lucrurile astea, a anticipat perfect realitatea). Însă, cum se întîmplă tot de multe ori în raporturile de adorație, mi s-a părut că orice aș spune despre ea ar fi insuficient și sărac – mi-ar fi greu să descriu cum mi-a schimbat viața (cel mai simplu cînd ai de-a face cu asa ceva e să glumești în aparență și să folosești cuvinte enorme, dar evident că tot ce spun e adevărat) și cum m-a făcut să cunosc, mai mult ca orice altă ființă probabil, bucuria repetată, inteligentă, și rîsul și plăcerea tactilă și familiaritatea bună (fiindcă există și cea rea, probabil în cele mai multe cazuri). Deci n-o să scriu despre Kalea, Cali, Caliussa, ca să nu intru în apa caldă și intensă a adorației, ci despre ceva mai puțin familiar pentru mine, mai ciudat și puțin mai distant, chiar dacă magnetismul și curiozitatea sint aceleași – despre vacile din Weiten.

Am citit recent undeva că desenele rupestre cu animale, despre care se credea că ar fi fost făcute de vînători-bărbați, ar fi fost făcute în realitate, după amprente de exemplu, de femei. Nu știu dacă e adevărat, e o teorie, dar mă gîndesc o clipă că da, ca un fel de mică ficțiune personală, și ideea-imaginea asta mi se pare caldă și uimitoare, ca și cum s-ar rescrie o întreagă istorie greșită – cum ar fi o fată din familia aceea veche care desenează animale într-o peșteră? Cum se raportează la ele? Ce o determină să facă asta? Chiar îi e frică de ele, sînt zei amenințători sau sînt mai mult ceva familiar, care îi populează pur și simplu în pace lumea? În ficțiunea personală facem abstracție de explicațiile antropologice, închidem ochii și ne lăsăm o clipă mintea să zboare.

Vacile sunt fragilitate greoaie, cred că asta mă atinge cel mai mult la ele. Sunt animale masive, aparent lipsite de grație în corp (nu zicem și despre femeile-fetele masive cînd vrem să le jignim că sunt vaci?), amenințătoare cînd o iau la fugă (nu te-ai aștepta, e poate un reflex de la fata din peșteră) și total anihilante pentru mine atunci cînd sunt puse la pămînt. Nu cînd se așează ele, seara, asta e una dintre imaginile cele mai liniștitoare din cîte există, dar cînd sunt puse la pămînt, exact prin masivitatea lor. Deja asta nu mă atinge, am depășit de mult noțiunea, mă termină pur și simplu interior să văd un animal mare răsturnat cu forța, neputincios, la mîna lumii. Dar lumea e așa cum e și lucrurile astea se fac acum mai mult pe ascuns, departe de ochii noștri, mai bine ar dispărea lumea asta cu totul.

Sunt animale de turmă, ca și cîinii, lupii, le place împreună, au ierarhii și cooperare, se pare că nu le place să aibă căpetenii bullies și nici cu mult mai mari fizic decît media, își reglează iată mai bine decît de multe ori oamenii lucrurile astea.

Eu stau în Weiten, la țară, și în apropiere e o fermă de vaci. Din fericire (oarecum, nu e mult mai strălucitoare situația, doar cu puțin) sînt crescute pentru lapte, nu ca să fie tăiate, și nu e nici o fermă enormă, industrială. Nu știu exact cîte sunt, cîteva zeci, pînă într-o sută, e o afacere de familie și sunt omenoși cu ele din cîte am văzut, atîta cît pot fi, cumva la modul utilitar țărănesc mai vechi. Din primăvară le scot pe pămînturile din marginea satului, uneori le împart după criterii de ei știute. Îmi place să le văd și împreună, adunate uneori cînd plouă sau cînd e prea cald, corp mare lîngă corp mare, dar îmi place să le văd și separate cum ziceam. În 2020 am cunoscut mai bine două dintre ele, pe Schwartz și pe Roxilein, adolescente, au crescut cîteva luni sub ochii mei. Începuse pandemia și confuzia pe care a adus-o cu ea, nici acum nu știu cum să privesc perioada aia, mi-e teamă că personal o privesc de fapt în continuare ca pe una bună, ca un fel de stop, de paranteză în isteria lumii. Locuiesc destul de izolată, nu am o mare viață socială, relațiile erau de dinainte aproape exclusiv pe net și oricum într-un fel de cădere liberă lentă, aproape insesizabilă, situația personală mai mult muddy. Izolarea pur și simplu a devenit puțin mai mare, fără nimic spectaculos, singurătatea era aceeași, dar o singurătate cu timp, pentru prima dată după ani, cu plimbări mai lungi și mai dese, prin păduri, pe pămînturile cu vaci. Ieșisem dintr-un diagnostic tîmpit, urma altul, de care nu știam pe atunci, acum mă gîndesc că exact atunci se crea, lucra în subsol, foarte precis, pe cît de cețos părea atunci totul. Schwartz era, ei bine, neagră, suplă și puțin bossy. Pe Roxilein am văzut-o prima dată în turmă, timidă, puțin aeriană, cu gene albe, reticentă, cu ochi enormi, ne fixa cu privirea fără să aibă curajul să vină la gard ca celelalte, ar fi venit și nu prea, îmi amintesc că s-a uitat lung mult timp după noi cînd ne-am îndepărtat. Ne-am lipit prin ochi cum se spune, cum mi s-a întîmplat și cu Kalea mai tîrziu și cum mi s-a întîmplat de fapt întotdeauna în relațiile importante. Am regăsit-o după cîteva săptămîni pe o pășune la marginea pădurii, lîngă Schwartz cea șmecheră și mai bine înfiptă în realitate, doar ele două, petrecîndu-și adolescența acolo în lunile care au urmat. În paranteză spus, cînd m-am hotărît să o adopt pe Kalea, am avut tot așa de ales dintr-o pereche, între ea și o soră a ei mai sigură pe sine, pentru că unul dintre puținele moduri în care e plăcut să trăiești e așa, în simetrii peste timp, zîmbind în secret cînd îți dai seama de ele – ca eu acum.

Pe Roxilein și Schwartz le-am vizitat aproape în fiecare zi primăvara și apoi vara aia, devenise rutină, săream gardul cînd o găseam pe Roxilein singură și apucam să o mîngîi puțin pe gît sau între coarne înainte să vină Schwartz decisă din pădure, de ea îmi era puțin frică, era prea voluntară pentru mine, un pic prea realistă cum spuneam. Așa știa ea, că trebuie să vină repede să facă ordine, așa cum Roxilein știa să stea la mîngîiat, să ezite, să se uite lung. A fost persoana mea preferată în vara aia dubioasă, din care nu știu cum am ieșit toți. Se spune în etologie că nu e bine să antropomorfizezi animalele, dar dacă e invers, dacă atunci cînd vă lipiți prin privire, vă împrieteniți sau oricare ar fi cuvîntul, iei tu substanța animalului? Care e transferul de fapt? De ce, de fiecare dată cînd mi se întîmplă asta, mi se pare invers, că eu mă risipesc în Kalea/Roxilein/alt animal din orice specie cu care etc.? Nu e realist, dar se întîmplă fără excepție. Nu cred că se explică doar fiindcă de multe ori mi se pare că eu însămi sunt lipsită de substanță, transformabilă, cu limite incerte. Nu cred nici că doar faptul că suntem aceeași substanță e tot – deși e real, în fond suntem, oricît nu mi-ar plăcea mie cum sună lozincile astea. Dar secvența asta pasageră în care ne lipim e inexplicabilă și ține de un fel de emoție concentrată-fragilitate expusă, știu asta foarte bine mai ales acum, cînd mă simt eu însămi, într-un mod obiectiv și care nu merită detaliat, fragilă, la mîna lumii. 

Pe Roxilein nu am mai văzut-o după vara aia, pe Schwarz da. Am vrut mult timp după să întreb de ea la fermă, nu am făcut-o niciodată, probabil că inconștient a fost o idee mai bună. Într-una dintre cărțile lui, în care apar recurent vaci (e unul dintre motivele pentru care o să îmi fie întotdeauna apropiat), Houellebecq are o metaforă ciudată, poate nici nu e o-metaforă-despre-condiția-umană, cum mi se pare mie, naratorul spune de fapt foarte scurt despre una că e „«Né et élevé en France. Abattu en France.» Une vie simple, en effet.” Oricît de aerial, de disipat ai fi, de fapt spațiul e restrîns, limitele sunt acolo. Dacă aș vrea să mă chinui, m-aș gîndi la asta, la ce s-a întîmplat cel mai probabil cu Roxilein, aș putea să o fac la sînge, în detaliu, realist, la ce o să se întîmple cu noi toți. Aș putea să plîng pînă mi se face rău, pînă n-ar mai rămîne nimic de plîns. Nici măcar nu sunt total vegetariană, nu am nici puritatea asta minimă, nu mi-am salvat sufletul, cum zice un personaj din Coetzee. Dar asta e o problemă a mea și toate problemele oamenilor mi se par, să nu zic stupide, dar light, evanescente, față de un animal mare pus la pămînt care urmează să moară.

7 octombrie 2022, Publicat in Arte /

text de

  • Ruxandra NovacRuxandra Novac

    Ruxandra Novac (n. 1980, la Făgăraș) a publicat volumele de versuri ecograffiti. poeme pedagogice. steaguri pe turnuri (Editura Vinea, 2003, 2005, reeditată de Editura Tracus Arte in 2018) și Alwarda (Editura Pandora M, 2020).

ilustrații de


Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK