Arte / Animale

Electrocardiograma

de Raluca Nagy, ilustrații de Simina Popescu

Publicat pe 29 august 2022

Textul Ralucăi Nagy deschide seria „Scriitori și animale”, în care ne propunem să culegem povești de la scriitori despre animalele care i-au inspirat sau speriat, care i-au invadat sau le-au intrat pe sub piele, care i-au ajutat să descopere sensuri profunde sau i-au abandonat. Pe scurt – despre capriciile animalelor din viața noastră, a tuturor.

 

Primul an și jumătate de pandemie m-a prins în Vietnam. Din starea de disperare a întâiului lockdown la Saigon – cel din primăvara lui 2020 – m-au salvat Vasilică și Honda.

1. Vasilică

Îl observam de pe canapea – cu care parcă devenisem una, după săptămâni întregi de lockdown –, cu colţul exterior al ochiului drept. Știam că e deja seară atunci când îşi făcea apariţia pe gresia livingului, direcţia bucătărie. Mă uitam la el cu pură bucurie şi începea instant să cârâie, ciac-ciac-ciac-ul lui tipic, ca un fel de avertizare că e timpul să mă retrag în dormitor şi să-i las lui restul casei; eu ziua, el noaptea, aşa era înţelegerea din moşi-strămoşi.

Când mă duceam noaptea să-mi iau apă din frigider, Vasilică era pe faianţa de deasupra chiuvetei, ciac-ciac-ciac, mă certa: „ce dracu’ cauţi trează la ora asta?”; „scuze, Vasilică, mi-e sete”; „păi, ia-ţi şi tu naibii o sticlă cu tine când te duci la culcare, nici nu tre’ să te ridici din pat şi nu-ţi mai sare somnul, e chiar aşa de greu?”; „mi-aş lua, dar se încălzeşte peste noapte”; „cine să vă mai înţeleagă, eu am sângele rece oricum”.

Tot rece, spre deosebire de mine, îl lăsau pe Vasilică şi biscuiţii și înghețata, din care eu mâncam fără limită; el cică mănâncă insecte, deşi nu l-am văzut niciodată, era discret. Ceva-ceva tot mânca, pentru că găseam niște căcăţei albi, minusculi, prin diferite colțuri ale casei. De multe ori m-am gândit că, fără ei, mi s-ar fi părut că Vasilică era doar în imaginația mea.

 

2. Honda

În comuniune cu canapeaua fiind, mi-am dat seama că nu prea era în regulă treaba asta, așa că m-am tot gândit cum aș putea să ies mai mult pe-afară, dincolo de ora alocată plimbării și cumpărăturilor. Am tot văzut oameni pe honde, iar lockdown-ul era momentul ideal să învăț și eu să mă dau, circulația fiind minimalistă. Altfel, n-aș fi îndrăznit niciodată în viermuiala care e în Saigon de obicei.

Am luat-o pe Honda mea cu împrumut de la o prietenă – familia ei avea vreo zece în total. Nu erau toate marca cu același nume, dar sunt atât de multe și iubite în Vietnam încât li se spune honda cum spunem noi adidaşi tuturor pantofilor sport. Pe a mea n-o folosise nimeni de ani de zile. De-asta nici n-a pornit, a trebuit să o duc la service-ul din capătul străzii; a fost o aventură, fratele prietenei mă împingea ușor cu un picior pe pedala lui și unul pe a mea; mi s-a părut uriaș de cool și înfricoșător în același timp acest balet al nostru până la service, noroc că nu era mai nimeni pe drum.

După ce-a meșterit un nene ceva la motor, i-a schimbat uleiuri, oglinzi și umflat cauciucurile, Honda era good to go. Și-am început să fac ture prin cartier, de fapt rotocoale în jurul blocului, în fiecare zi. Mă simțeam ca în copilărie, când învățasem să mă dau cu bicicleta. La început eram îngheţată de frică, nu mai fusesem decât pasageră în Saigon, cu șoferii de Grab (Uber-ul de Asia) în faţa mea. Apoi, ușor-ușor, ieşeam din perimetrul blocului și al cartierului, până la barierele instalate de când cu lockdown-ul, de care se putea trece doar cu un permis special.

3. Vasilică

Prinsă cu distracția nouă – Honda –, aproape am uitat de Vasilică, până prin săptămâna 6 de lockdown. Într-o dimineață l-am găsit blocat în recipientul de cafea. Încerca să urce pe pereţii alunecoşi din metal, reuşea până la jumate, apoi fleoșc la loc pe fundul cu găuri minuscule al cilindrului, în mocirla de zaţ; îmi era şi milă, şi silă, până la urmă am scos cilindrul din chiuvetă, l-am aşezat pe gresie şi l-am răsturnat. Conţinutul nămolos s-a împrăştiat, lui Vasilică i-a luat ceva până să iasă, însă odată ce-a simţit tărâm poros sub ventuziţele de la capătul degetelor, a zbughit-o către frigider, cu mersul lui şerpuit. Corpul îi devenea sinusoidal, se mişca aşa de caraghios, de-mi venea să-l pup, dar m-am abținut, că poate avea prieteni pangolini.

După care a dispărut. Poate l-a traumatizat blocatul în cafea. Am plâns zile la rând căutându-l şi aşteptându-l pe Vasilică. M-a iertat abia în săptămâna 8, cu un ciac-ciac-ciac de după raftul cu cărţi – am început iar să plâng, de data asta de bucurie. O idee de dubiu mi-a încolțit în inimă, de unde să ştiu că era tot Vasilică şi nu altul? Mai văzusem câţiva pe pereţii clădirii. Unul stătea mereu lângă neonul de la intrarea în magazinul de la parter şi-mi aminteam perfect că făcea ciac-ciac-ciac cu totul altfel decât Vasilică. Nu mai suportam nesiguranţa, înnebuneam tot gândindu-mă la asta; aşa că zile întregi am ticluit o strategie. Într-o seară, am și pus-o în aplicare.

L-am pândit pe Vasilică în timpul paradei living-bucătărie, pe traseul clasic. Pitită pe canapea, am aruncat ca pe un frisbee sita uşoară din plastic portocaliu, cea pe care o foloseam pentru a strecura pastele. A aterizat exact peste el; m-am ridicat rapid şi-am fixat-o cu scotch, ca pe un cort de circ în miniatură. I-am tăiat cu foarfecile bucata de deasupra, ca pe o mini-cupolă, prin care mi-au încăput degetele mari şi arătătoare de la ambele mâini. Cu cele de la stânga l-am prins pe Vasilică. Era prima dată când îl atingeam – şi tot la pangolini m-am gândit. Nu s-a zbătut, îngheţase, şi la propriu, şi la figurat.

Cu dreapta, mi-am împins cu arătătorul inelul de pe degetul mare, până a căzut pe gresie. Am introdus în el aceleaşi două degete, cu buricele lipite, şi le-am despărţit uşor, crăcănând astfel inelul cât de tare am putut (îl tăiasem dinainte cu un cleşte de unghii; mi-a părut puțin rău, îmi plăcea mult, avea un semn de electrocardiogramă și era primit de la mama). L-am apucat cu greu de pe gresie, noroc cu unghiile, şi i l-am montat lui Vasilică în jurul gâtului, ca pe o zgardă, strângând inelul la loc, uşor, să nu-l rănesc.

După ce i-am dat drumul din degetele mâinii stângi şi am ridicat sita, Vasilică a rămas la fel de îngheţat: n-a luat-o la fugă nici spre frigider, nici spre altceva. A stat pe loc, şi abia atunci mi-am dat seama cât sunt de groaznică; am întins mâna dreaptă să-l prind ca să-i scot inelul ăla idiot, dar nici n-am apucat să-l ating şi Vasilică, ţuşti! spre peretele din spatele raftului cu cărţi.

Nu l-am mai văzut deloc.

Nici n-am mai sperat să-l revăd vreodată.

4. Honda şi Vasilică

În săptămâna 9, în sfârşit, s-a întâmplat minunea. Am citit anunţul pe net, chiar şi într-un mail de la managementul complexului de blocuri, ba l-am auzit şi la televizor: aveam din nou voie să ieşim. Mă zgâiam de pe balcon la oamenii din parcul de vizavi, la copiii de pe terenul de baschet şi din curtea şcolii, nu-mi venea să cred.

Am dat buzna pe uşă, şi tot pe-acolo, deodată cu mine, a ţâşnit şi Vasilică, cu zgarda lui idioată, cu ciac-ciac-ciac-ul lui, mai ascuţit ca de obicei. Alerga sinusoidal pe hol, cât putea el de repede, parcă să-mi arate explicit că evada din casa unei torţionare. Am vrut să dispar de pe faţa Pământului.

Dar chemarea afară era mai puternică, am coborât în parcare, m-am urcat pe Honda și-am ieşit în trombă; am îndrăznit să merg mai departe de bariere, până în artera principală, unde se circula ghidon la ghidon; probabil toată lumea avuse aceeași idee sau aceeași nevoie de a țâșni cât vedea cu ochii. Dacă întindeam mâinile, i-aş fi îmbrăţişat pe ceilalţi pasageri, atât de mulţi eram.

M-am dat aiurea prin oraș până am obosit, trecuse de şase și se întuneca, mă dureau toate de la cât de crispată mă ţinusem de Honda; când m-am oprit în parcare și i-am dat drumul, parcă mi-au luat-o braţele în sus, ca nişte aripi.

Am scos cheia din contact şi, când să pun piciorul jos, era să calc pe ceva, am crezut că e un şoricel mort. M-am uitat mai atent. Din capul aproape în formă de triunghi, aşa cum se vedea răsturnat pe spate, sângele zburase în semicerc pe betonul parcării, în jurul roții din spate a scuterului de pe care am coborât cu groază. Cu burta în sus părea prea mare, şi coada îi era mai lungă, m-am rugat să fie altul, nu Vasilică, în fond, erau mulţi, câte unul la fiecare apartament… I-am văzut inelul de la gât, subţire, argintiu. Mai aveam o speranţă, deşi cine altcineva ar mai fi pus un inel în jurul gâtului unui gecko?, dar am văzut semnul de electrocardiogramă, cu vârful puţin intrat în baza triunghiului – cum ar veni, îi ciupise bărbia lui Vasilică.

 

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK