Vladimir Putin construiește o realitate paralelă cu care încearcă să combată eticheta de agresor pe care a primit-o odată cu invadarea Ucrainei, spune istoricul Adrian Cioflâncă. În lumea lui, propaganda și cenzura — instrumente clasice ale regimurilor totalitare— au rolul nu de a crea tăcere și întuneric, ci mult zgomot și jocuri de lumini din care publicul larg, atât cel din Rusia, cât și din restul lumii, nu mai trebuie să discearnă mare lucru.

Am discutat cu Cioflâncă, care conduce Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România și e membru al Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, despre cum e calibrată această mașinărie, despre victimizarea ca tactică pentru vremurile post-conflict și ce putem învăța despre putere și limbaj de la gânditori precum Michel Foucault și Jean Baudrillard.  

Comunicarea echipei lui Putin cu politicienii altor state, dar și cu populația rusă, e plină de minciuni și conspirații. Dacă pe ruși îi minte ca să-i păstreze într-o realitate paralelă și docilă, în fața politicienilor, Putin devine o figură căreia nu-i poți anticipa comportamentul, indiferent ce spune la masa negocierilor (fie că neagă că a invadat Ucraina sau bombardează coridoarele umanitare când discută despre pace). Este asta o tactică de război? O regăsim în armata rusă sau nazistă din cel de-al Doilea Război Mondial? Dacă da, care e scopul ei?

Putin a lansat un meta-război – să-i spunem așa, dacă tot ne pregătim să intrăm în epoca meta, a realității virtuale și a inteligenței artificiale. El construiește, în fața opiniei publice naționale și internaționale, o realitate paralelă, în care elemente esențiale ale narativului devin antifraze, sunt resemantizate sau înlocuite cu sinonime codate. Războiul devine „operațiune militară specială”, invazia este „eliberare” și atacarea civililor este „denazificare”. Moscova construiește o novlimbă, în continuarea tradiției novlimbei comuniste. Dar distorsiunea merge dincolo de limbaj, este structurală. Un uriaș aparat de propagandă și cenzură proiectează, ca pretexte pentru război, realitatea virtuală a „genocidului” și „atrocităților” împotriva civililor din Donbass, a „crizei umanitare provocate de ucraineni”, a pericolului unor atacuri cu arme nucleare, chimice sau biologice ordonate de la Kiev, etc.

Putin a construit în Rusia ceea ce Jean Baudrillard numește hiperrealitate, un univers autonom în care este foarte dificil să distingi realul de contrafacere. Democrația rusă este, tot în sensul lui Baudrillard, un simulacru, ceva ce nu are referent în realitate. Instituțiile, partidele, Parlamentul, alegerile sunt ficțiuni, care nu seamănă cu omonimele occidentale.

Relația dintre propagandă și cenzură este astfel reglată încât nu naște opacitate și tăcere, ci un exces de comunicare, un verbiaj deranjant ca un bruiaj. Sistemul politic de la Moscova trăncănește foarte mult, într-o cacofonie în care nu se mai înțelege om cu om. Din această cauză, actele de curaj izolate, precum cel al jurnalistei Marina Ovsyannikova, nu se aud, nu se văd. Obscurantismul putinist nu ține oamenii în întuneric, ci îi orbește băgându-le lanterna în ochi. Deși conservator, Putin este atent la noile tehnologii. Nu de dragul beneficiilor lor pentru umanitate ci pentru că e obsedat de putere și control și vede în ele potențiale arme și instrumente represive. Distopia rusă este scufundată într-un glamour digital. 

Dictatura de la Moscova apelează la minciuni flagrante, despre care toată lumea știe că sunt falsuri grosolane, pentru că au rolul, o știm de la Françoise Thom, de a umili și teroriza. Când minte în față publicul și instituțiile internaționale, Rusia etalează forța sa discreționară, sfidătoare.

Conspiraționismul exploatează ceea ce în psihologie se numește „zgârcenie cognitivă”, adică înclinația de a utiliza, în condiții de bombardament informațional, idei simple, asimilate repede, cu mijloace intelectuale reduse, pentru a „traduce” fenomene complexe. Acest „ism” promite o formă de cunoaștere rapidă, profundă, esențialistă și din acest motiv este tentant. Vulnerabilitatea la conspiraționism este o boală contemporană de care nu sunt feriți nici amicii, nici inamicii Rusiei. Putin folosește conspiraționismul ca pe o armă, dar este el însuși conspiraționist, ca orice dictator de cursă lungă. Neavând încredere în nimeni și utilizând practici clandestine, în mod curent, în politica națională și internațională, are senzația că toată lumea procedează la fel.

Mulți se declară surprinși și șocați de Putin astăzi, dar asta se întâmplă doar pentru că nu i-au acordat atenție până acum. Este adevărat, maculatura produsă de Putin și de „ideologii” săi, inspirată de cărți proaste, este greu de înghițit. La fel, lucrările ideologice scrise de Hitler, Rosenberg sau Himmler sunt insuportabile. Totuși, se găsesc acolo informații esențiale, care astăzi sună profetic. În plus, sunt sute de cărți bune despre Putin și toate temele pe care discutăm astăzi au fost atinse, analizate. Dictatorul de la Moscova spune de mult timp aberațiile pe care le auzim astăzi. Este chiar obositor de repetitiv în ceea ce afirmă, de ani buni, despre Ucraina, Occident, NATO, SUA, geopolitică, imperiu și alte obsesii. Repetă pentru că are impresia, ca orice dictator, că nu este ascultat îndeajuns.

Și aici ajungem la un element esențial: Putin folosește războiul ca o formă de comunicare politică. Ascensiunea sa este legată de războiul din Cecenia, de instrumentarea acestuia în scopuri electorale. Mai departe, fiecare intervenție armată a fost concepută pentru a transmite semnale, pentru a ieși din situații de criză, pentru a face nation-building, pentru a resuscita mituri istorice și scripturi, modele de acțiune, extrase din tradiția imperială și totalitară. La fel, Putin a folosit violența ca pe o formă de comunicare, pentru a intimida opoziția, pentru a umili Occidentul, pentru a-i impresiona pe mulții adepți din Rusia ai mâinii forte.

Principalul scop al războiului din Ucraina a fost de a produce o furtună internațională care să readucă în atenție rolul geopolitic al Rusiei. La Moscova există în acest moment un aer de satisfacție, în ciuda eșecurilor operațiunilor militare, pentru că acest scop a fost atins: toată lumea vorbește astăzi de Rusia cu teamă respectuoasă, așa cum le place nostalgicilor imperiului să se vorbească despre Rusia. Putinismul s-a alimentat din uriașele resentimente create de prăbușirea Uniunii Sovietice și de incapacitatea Rusiei de a emula modelul de democrație și dezvoltare din Vest. În Rusia postcomunistă s-a creat un mit al umilinței asemănător cu acela fabricat ideologic în Germania după primul război mondial, motiv pentru care, asemeni Germaniei naziste, caută revanșa istorică.

La fel ca Germania nazistă, Rusia se victimizează și prezintă agresiunea ca o formă de apărare preventivă. După ce a atacat Uniunea Sovietică în vara anului 1941, Germania lăsa impresia, în mesajele ei de propagandă, că se găsea într-un pericol iminent, mortal.

Dezinformarea e un fenomen în Rusia de astăzi, care a produs un discurs de victimizare din partea civililor dar și a soldaților ruși capturați de ucraineni. Ei spun că sunt victimele manipulării și nu știau ce se întâmplă, de fapt, în Ucraina, sau că sunt trimiși la război. Cât adevăr este în acest discurs și cât este o tactică de a scăpa de o eventuală pedeapsă de după conflict? Vedeți vreo diferență între discursul germanilor, care susțineau că nu știau ce se întâmplă dincolo de discursul oficial al partidului nazist și discursul rușilor de acum?

Da, invocarea necunoașterii a fost principala strategie de deresponsabilizare și în Germania postbelică. Cum era nevoie de Germania în noul aranjament de forțe al războiului rece și de societatea germană pentru reconstrucția de după război, mulți au închis ochii în fața acestei versiuni mincinoase care făcea din Hitler și cei din anturajul său singurii vinovați pentru conflagrația mondială și crimele în masă. Studii numeroase au arătat apoi că Hitler s-a bucurat de sprijin masiv din partea societății germane, că la crime a participat nu doar SS-ul, ci și armata regulată, ca informațiile despre crimele în masă au circulat din plin. Dar lucrul cel mai tulburător care a reieșit din cercetări este că germanii nu au vrut să știe. Sunt semne că se întâmplă la fel în Rusia: rușii ar putea afla, dar nu vor să știe ce se întâmplă cu adevărat în Ucraina.

Între timp, ne-am lămurit că există susținere majoritară în Rusia pentru războiul din Ucraina și chiar pentru intervenții militare în alte state. Aceasta este o extensie a susținerii față de Putin, care este văzut în plan intern ca un garant al stabilității și puterii Rusiei, dar și o confirmare a aspirațiilor imperialiste atât de importante în cultura politică rusă.

Mai trebuie spus că societatea a fost scoasă din joc ca actor politic de ani buni de către sistemul putinist, atât prin dezactivarea mecanismelor democratice, cât și prin construirea unui sistem represiv extrem de eficace. Putin vede democrația drept o ochlocrație și își prezintă regimul ca o epocă a ordinii contrapusă haosului din anii ’90. Astăzi, o mare parte a populației Rusiei depinde de stat, ca urmare a unei politici deliberate a lui Putin. Centralismul rus mai are ca efect faptul că provinciile Rusiei au statut de cvasi-colonie în raport cu Moscova.  

O parte din societatea rusă se opune războiului, dar deocamdată nu deține instrumente pentru a se exprima și a forma masă critică – partidele de opoziție nu există, piețele publice sunt ocupate de agenți ai forțelor de ordine, supravegherea panoptică a populației funcționează eficient, legislația este dură, închisorile sunt pline, canalele de comunicare sunt controlate de autorități.

Am văzut zilele astea mai multe articole de presă care inventariază pilonii puterii lui Putin. Totuși, puterea nu trebuie analizată static, ci relațional, în dinamica ei, după cum ne prevenea demult Michel Foucault. Putin s-a priceput, în lunga sa carieră dictatorială, să schimbe în permanență aranjamentele de putere de la Moscova, făcând rotația preferaților, punând diferite centre de putere să intre în competiție între ele. În acest moment, nici oligarhii, nici securocrații, nici tehnocrații nu îl controlează pe Putin.

Prin declanșarea războiului, dictatorul de la Moscova  a creat o dinamică infernală pentru toată lumea. Oamenii stau fixați în scaun ca și cum s-ar afla într-un roller coaster. Un fotograf amator intervievat de Libertatea, spălat pe creier de propagandă, rezuma foarte bine situația: „Toate revendicările împotriva guvernului și lui Putin trebuie lăsate până la sfârșitul operațiunii militare. Aceste proteste ar însemna trădarea luptătorilor noștri.” Asupra societății ruse acționează mai multe forțe de sens contrar a căror sumă este nulă, ceea ce în fizică se numește „mișcare inerțială”.

În plus, prin mecanismele de escaladare puse în mișcare de război, catilinarele antioccidentale ale lui Putin devin profeții autoîmplinite. Deși au venit ca reacție la o agresiune armată, sancțiunile occidentale și ajutorul militar dat Ucrainei par să confirme, în modul de gândire putinist, ostilitatea Occidentului față de Rusia, despre care ideologii și propaganda lui Putin vorbesc de ani de zile.

Putin s-a folosit de război pentru a controla și mai autoritar societatea. Pe lângă legislația care limitează libertatea de exprimare, a atentat la buzunarele rușilor. Prăbușirea rublei, interzicerea achiziției de valute occidentale, plafonarea retragerilor în numerar, confiscările și naționalizările anunțate vor avea ca efect limitarea autonomiei indivizilor și firmelor și creșterea dependenței de stat. Libertatea de mișcare a fost și ea drastic limitată. Rusia se transformă, din nou, într-o mare închisoare, cu arest la domiciliu. Retragerea firmelor occidentale, care ofereau supapa escapistă pentru clasa de mijloc, a fost dorită de Putin și ideologii săi, pentru că, în conformitate cu fantasmatica lor autoritară și antioccidentală, dispare astfel o sursă de soft power a Occidentului.

Una dintre discuțiile care domină mass-media zilele acestea e despre trupele Wagner, nerecunoscute oficial de Putin. A avut Hitler trupe neoficiale, care operau din umbră, în cel de-al Doilea Război Mondial? 

 Știm de la Hannah Arendt și restul specialiștilor care au analizat statele totalitare că atunci când proliferează instituțiile și organizațiile care dublează instituțiile statului acel stat capătă profil totalitar. O autocrație este controlată de para-instituții. Și în Germania nazistă, și în Uniunea Sovietică, și în România comunistă în jurul statului a apărut o pletoră de organizații care aveau rolul de a multiplica puterea dictatorului, de a dispersa puterea eventualilor competitori la putere și de a scoate sursele puterii dictatorului de sub control popular. Putin și-a format mai multe armate private, cu ajutorul cărora controlează populația și își urmărește obiectivele expansioniste. Aceste armate sunt și asmuțite unele împotriva altora și puse să intre în competiție darwinistă, după un model de menținere a controlului dictatorial brevetat de Hitler și Stalin.

Sub aspect ideologic, regimul putinist este mai greu de profilat dacă ținem cont de categoriile clasice pe care le învățăm la școală. Este, să-i spunem așa, un regim fusion, care hibridează elemente ideologice, practici violente și precedente istorice din toate zările. Putin este reprezentativ pentru epoca post-ideologică pe care o trăim. El arată că ideologiile nu au murit, ci sunt combinate deconcertant în noi formule explozive. Putin preia de la Rusia țaristă, de la Uniunea Sovietică stalinistă și post-stalinistă, de la Germania nazistă, de la Stalin și Hitler, de la Wehrmacht și Armata Roșie, de la serviciile de informații, organizațiile teroriste, crima organizată, mișcările naționaliste, partidele populiste, de la extrema dreaptă și extrema stângă, de la celelalte dictaturi 2.0 de astăzi și tot așa. Dictatura putinistă pare și veche și nouă, e neo-retro.

Armata rusă are o serie de simboluri pe care analiști din întreaga lume încearcă să le descifreze. Unul dintre ele, litera Z scrisă în alfabet latin, a devenit simbolul invaziei, iar în Rusia se găsește peste tot, inclusiv pe tricourile tinerilor. Ce putere au aceste simboluri și ce rol au ele într-un război? În cazul tinerilor ruși care susțin invazia, putem vorbi de un sentiment de apartenență pe care Putin încearcă să-l exploateze în rândul propriei populații? Are svastica nazistă același destin în trecutul recent?

Am citit cu toții diferite ipoteze privind semnul „Z”. Dar la fel ca în cazul zvasticii aproape nu mai contează care este originea semnului, contează doar ce reprezintă el astăzi: este simbolul războiului terorist, în care amenințarea nucleară și atacarea civililor la vedere, într-un cadru de teatru apocaliptic. Hipervizibilitatea războiului este folosită pentru a îngrozi lumea și pentru a transmite semnalul de putere al Rusiei.

 

cover: ilustrație de Fernando Diaconu.