Generația 9 / Poezie

„Cum poate o femeie atât de drăguță ca tine să scrie așa?”

De Ioana Pelehatăi, Fotografii de Larisa Baltă

Publicat pe 11 februarie 2020

„te gândești aiurea de câte secole de știință e nevoie pentru a putea
măsura amplitudinea dorinței cu un microfon în dreptul pizdei
s-ar vorbi mai ușor despre asta scuipatul dimineții se prelinge pe cer
ai vrea ca berea aia răsuflată care țâșnește din soare să rămână
în spatele geamurilor cândva un șervețel îmbibat în urină ți-a întors
lumea pe dos și a împrăștiat-o pe gresia băii din club A
algele sfâșiate pe o plajă sau sinapsele astea tâmpite
acum e totuna poate pur și simplu la 5 dimineața peisajul
emoțional de-aici provoacă greață”

(din „cât de bine”)

Pe 15 ianuarie 2020, poeta Anastasia Gavrilovici (24 de ani) a câștigat Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” pentru debut pe anul 2019, cu volumul Industria liniștirii adulților (Casa de Editură Max Blecher). S-a suit pe scenă să-și citească un text, dar l-a prefațat cu un reproș adresat juriului Premiului „Mihai Eminescu” pentru întreaga operă. Din 2006 încoace, nicio poetă nu-l mai câștigase, iar în 2019 nu exista nici măcar o singură nominalizată. Anastasia a spus atunci juriului că dă dovadă de o „mentalitate anchilozată de secol XIX, prin care femeile nu sunt la fel de vizibile”. A fost întreruptă, i s-a strigat „rușine” și a fost îndemnată să-și citească mai repede poezia, cum se face. Apoi niște cititori curioși i-au descoperit un text mai vechi, cel citat mai sus, care conținea cuvântul „pizdă” (în versiunea publicată în volum a fost înlocuit cu „între picioare”). Internetul a explodat furibund-misogin la adresa poetei.

Industria liniștirii adulților e un volum în care se face sex, într-adevăr. Dar se întâmplă și atâtea altele. Oamenii își tatuează delfini pe cioturile membrelor amputate, „dragostea nastenkăi e o pungă de / pufuleţi cu surprize” și bărbații care lucrează la covrigării „rup cu tandreţe / intestinele de aluat la 5 dimineaţa”. Secvențele cinematografice ale poemelor sunt traversate de „fiorul existențial postuman”, scrie poeta Teodora Coman despre volum. Dar între ecrane negre, like-uri, aterizări forțate de avioane și celule stem, fragilitatea, singurătatea, dorința și inadecvarea din versurile Anastasiei Gavrilovici rămân aceleași pe care le știm dintotdeauna. 

M-am întâlnit săptămâna trecută la o cafea cu Anastasia Gavrilovici la o terasă în Berceni, cartierul unde locuiește împreună cu soțul ei, poetul și editorul Claudiu Komartin - care deține și editura la care a fost publicat debutul Anastasiei. Era soare și vânt, ne-am adăpostit într-o cârciumă unde Jessica Jay cânta Casablanca, iar Anastasia, cu părul ei lung și roșu și pantalonii cu flori, era primăvăratică și ușor agitată. Ca să vină la interviu, a trebuit să găsească pe cineva să stea cu fiul ei, care n-are încă nici șase luni.

Am stat de vorbă despre cum e să fii artistă, mamă, tânără, soție de poet. Și, desigur, despre feminism și pizdă.

„ultima noastră întâlnire a avut ceva din disciplina și 
corectitudinea ţărilor nordice nimic erotic nimic eroic doar 
calmul vapoarelor obosite când se îndepărtează de port 
mașinuţele bușindu-se în bâlci cu frenezia inimilor noastre 
după alcool ar fi putut deveni soundtrack-ul unui scurtmetraj despre regăsire” 

(din „se poate trăi și așa”)

„De cinci zile primesc tot felul de mesaje. Că să mă fac coafeză sau croitoreasă, că nu mă pricep la poezie. Că o femeie fără pudoare e ca o cană fără toartă. Că să mă duc cu poeziile mele la premiile Pornhub sau la sex shop-uri, nu la evenimente culturale.” 

Așa scria Anastasia pe Facebook, la scurt timp după ce primise premiul Eminescu. În aceeași perioadă, criticul Cosmin Ciotloș nota într-o postare că a fost șocat să descopere că nu era o simplă șicană a unui wannabe cu ambiții literare - erau peste 400 de comentarii străbătute de „un fir incandescent de misoginism”. A scris atunci și criticul literar Mihai Iovănel că situația e cu-atât mai ciudată cu cât unii dintre cei scandalizați „dețin CV-uri de profesioniști ai literaturii (profesori etc.).”

La câteva săptămâni de la scandal, când stăm de vorbă, Anastasia îmi zice că o cititoare siderată a întrebat-o dacă ea așa scrie de obicei. Cum poate o femeie atât de frumoasă și de drăguță ca tine să scrie așa? Râde și-mi spune că s-a gândit să-i răspundă doamnei care o trimitea la coafor sau la croitorie: din păcate, nu știe să coasă nici măcar un nasture, iar, la cât de „îngrozitor” scrie, probabil că ar și tunde dezastruos.

Toată situația a făcut-o să-și dea seama „că oamenii încă sunt în tripul ăla falocentric, în care femeia e asociată cu delicatețea și blândețea - bărbatul e agresiv și dur.” La urma urmei, din literatura unor Henry Miller, Bukowski sau Houellebecq nu lipsesc pulile, pizdele și tot soiul de frustrări sau fantezii sexuale. Până și poetul nepereche al țării a semnat, la vremea lui, versuri precum „Mai slăbeşte-mă din pulă / Că-mi dă rachiul pe gură.”

Anastasia a mai dedus și că mulți dintre cei scandalizați de versurile ei s-au oprit cu lecturile la textele de manual ale lui Eminescu - sau cel mult Nichita Stănescu. „Brusc, oamenii și-au dat seama că, deși suntem în 2020, cuvântul pizdă li se pare deranjant. N-are ce să caute în literatură.”  Și-ar fi dorit să-i întrebe ce-au mai citit în ultimii 20-30 de ani, dacă au auzit de avangardism sau de alte curente care au scurtcircuitat establishment-ul literar. În cele din urmă, hărțuirea online a secat-o de energie și a decis că nu poate să vorbească în privat cu fiecare dintre ei, ca să le explice că omenirea a evoluat până în punctul în care astfel de cuvinte pot fi folosite în scris. „Și că sensibilitatea unei femei nu e normată de niște lucruri încetățenite greșit în mentalul colectiv.”

Anastasia crede că dacă nu s-ar fi „flambat” la decernarea premiului Eminescu poate n-ar fi fost supusă ulterior la bullying pe internet. Numai că i s-a părut scandalos ca atâtea poete importante ale literaturii române să fie ignorate timp de 14 ani. „Felul ăsta de atitudine denotă o mentalitate învechită, de pe când femeii i se refuza accesul la cultură și nu era considerată că merită în aceeași măsură un premiu.” După ce membrii juriului Opera Omnia au gonit-o de pe scena premiilor „Mihai Eminescu” cu vociferări, ziarele din Botoșani au preluat tendențios știrea, scriind că poeta a avut preocupări sexiste, că avea ea o supărare. A urmat un text în România Literară, publicația condusă de întâiul critic al țării, Nicolae Manolescu, în care un „Cronicar” anonim scrie lucruri „abominabil de misogine”: „Nu sunt bărbații de vină dacă, în vederea invocatei vizibilități, multe dintre consoarte au pus mânuța în scăldătoare pe creionul dermatograf în locul aceluia de scris.” 

„mi-am încheiat lent cămașa privind cu un amestec de curiozitate și fascinaţie 
posibilitatea unei vegetaţii bogate și prospere exact acolo sub sânul stâng pe care să 
stea scris bine aţi venit în parcul natural „inima nastenkăi”
vă rugăm păstraţi curăţenia!” 

(din „poligon”)

În ciuda insinuărilor, Anastasia a pus mâna să scrie și a muncit la asta ani de zile. Născută la Iași, a locuit la Pitești și în Franța, a terminat liceul la Suceava, a intrat la Litere la Sibiu, dar s-a îndrăgostit și a terminat Literele de la București. A descoperit poezia contemporană în liceu, când s-a apucat să-și facă propria mică bibliotecă de autori „vii”, iar apoi a început să câștige premii pe la olimpiade și concursuri. În facultate la Sibiu a luat primul contact cu poezia vie, prin grupul Zona Nouă - tineri poeți care țin un site, o revistă, un festival și un cenaclu de poezie. 

S-a chinuit apoi să termine Literele de la București - a descoperit acolo același spirit al bibliografiilor „obositoare și sforăitoare” pe care le știa de la Olimpiade. Dar s-a apucat să facă tot ce se putea face pe atunci în capitală pe tema poeziei. A început să scrie despre cărți în reviste (Observator cultural, Timpul, Bookaholic, Zona nouă) și să meargă la festivaluri; poate cel mai important, a ajuns la cenaclul literar al Institutului Blecher, unde numele consacrate ale poeziei contemporane se întâlnesc cu tineri care încă n-au debutat și unde și-a cunoscut viitorul soț și editor.

Mersul la cenaclu e și un soi de masochism, îmi spune. Nimeni nu e mai blând cu cei tineri, la început de drum. Uneori ești aproape masacrat de colegii care-ți arată ce scârțâie în versuri, aruncă în ceea ce nu sună bine cu săgeți, „ca la darts.” Dar s-a expus de la bun început cu tot ce avea, pentru că a vrut să grăbească procesul. „E spre binele tău să iei criticile astea și să le metabolizezi, ca să scrii mai bine.” Cum selectezi ce să folosești din feedback e altă poveste. Ea, de pildă, n-ar accepta să i se spună să nu mai folosească cuvinte „tari”. În poezie, „voltajul variază, e ca pe ecranul de monitorizare a inimii.” Uneori îți vine să urli, alteori să șoptești.  

Sătulă de litere, a făcut un master în Studii Vizuale la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii. Întoarcerea spre fotografie, film și discursurile lor critice a ajutat-o ca, din tot amalgamul, din toată banda realității care i se derulează sub ochi, să „eviscereze” ce e relevant pentru ea și cititor. Disertația și-a scris-o despre reprezentări cinematografice ale violenței feminine și misoginism internalizat. Multe femei se entuziasmează când văd pe ecran personaje feminine bătăioase, dar nu iau în calcul că respectivele sunt proiecții și fantezii masculine. Înarmată cu bibliografie de la gânditoarele feministe Judith Butler și Luce Irigaray, s-a uitat la Wonder Woman, Kill Bill și Xena, prințesa războinică. Nu-i greu să intuiești perspectiva masculină, măcar dacă te uiți la salopeta mulată pe care o poartă The Bride (Uma Thurman) în filmul lui Tarantino, în timp ce își căsăpește dușmanii.

„Citesc despre vieţile altora pe Wikipedia, 
despre Sven Marquardt, paznicul de la Berghain care nu lasă oamenii să 
intre în club dacă nu le place faţa lor, despre Sfânta Mare Muceniţă 
Anastasia, izbăvitoarea de otravă și despre pisica 
moștenitoare a lui Karl Lagerfeld. Dacă cineva ar încerca să-mi 
povestească viaţa pe Wikipedia n-ar întâmpina nicio dificultate. 
La nici 24, are ceva din ritmicitatea și limpezimea unei perfuzii.”

(din „Viețile altora”) 

Feminitatea e o temă majoră pentru Anastasia, iar de nici jumătate de an în viața ei a intrat și maternitatea. O întreb dacă resimte dubla povară, a femeii care continuă să lucreze după ce a devenit mamă. „N-aș disocia niciodată femeia-artist, regizor, poet, whatever, de mama-artist. Pot să funcționeze în paralel - dar, da, e mult mai greu.(...) Dacă ții cu tot dinadinsul să nu cazi în umbra maternității, trebuie să te lupți ceva mai mult. Trebuie să înveți să-ți organizezi și să-ți prioritizezi viața în feluri în care poate nu bănuiai că ai putea s-o faci.”  

Anastasia zice că n-a fost niciodată omul listelor și carnețelelor, dar a devenit, ca să nu se rupă complet de scris. Își notează ce mailuri importante are de dat în fiecare zi și își propune să traducă un anumit număr de pagini zilnic. De multe ori, dimineața, negociază cu fiul ei încă zece minute în plus de somn. Mai „fură” și câte zece minute de lectură, iar în reprizele de somn ale copilului, cam din două-n două ore, încearcă să ajungă la zi cu munca. În perioada asta nu mai scrie - doar traduce beletristică, pentru că o solicită mai puțin. O profă de la master i-a zis să termine tot ce are de scris, inclusiv disertația, înainte să nască, pentru că „după naștere ajungi să gândești în pamperși, asta e unitatea de măsură.”  Ea nu-i neapărat de acord: nu-și simte mintea blurată de calcule de tipul ce mai pasăm azi, ce terciuleț mai facem. 

Cu toate astea, e curioasă să descopere cum o să-i transforme experiența maternității scrisul. A mai scris o singură poezie de-atunci, imediat după naștere, dar semăna prea tare cu textele din Industria liniștirii adulților - or, ar vrea ca al doilea volum al ei de versuri să fie cu totul altceva. Primul se oprește chiar cu nașterea, enumerată pe-o listă de realizări ale anului trecut, în poemul „Obsessive Confessive Disorder”. E același poem în care se află și titlul volumului, pe care Anastasia l-a găsit abia acolo, la final - i s-a prezentat cu un bam.

„Am trăit cele mai glorioase lucruri în 2019.
M-am căsătorit. Am absolvit. Am făcut un copil.
Am tradus, am scris o disertaţie, am învăţat câteva 
lucruri esenţiale despre frică, am râs mult și am făcut ceea ce 
fac oamenii când se pregătesc să intre în timp, să-și propage
informaţiile genetice în viitor. 
(...)
Închid ochii și citesc ca la un examen oftalmologic cuvintele pe care
un mag al capitalismului le scrijelește pe tăbliţa minţii mele
kent dunhill mdma lsd m&m
rivotril anxiar tramadol stilnox
twix durex strongbow absinth
Am învăţat totul despre industria liniștirii adulţilor.”  

Nu și-a recitit cartea de când a fost publicată, pentru că o resimte ca pe un corp străin. Multe dintre experiențele și „turbulențele” de acolo sunt departe și nu crede că s-ar mai putea întoarce la „genul ăla de drama queen”. N-ar mai putea să atingă praguri afective atât de jos ca în anul I de facultate, când era „varză, cu creierii franjuri”. Dar a ales să păstreze și texte mai vechi în volum, pentru că, într-o formă sau alta, este „rezultanta tuturor tipelor” din carte. 

La fel ca și în cazul poeziei „cât de bine”, Anastasia își re-lucrează textele mai vechi, ca să scoată din ele realități cât mai bine șlefuite poetic. Lasă mai întâi să treacă mult timp peste ele și revine peste luni sau ani, cu un „bisturiu critic mai tăios”. Ajută și că se mai duce din intensitatea emoției inițiale, de la care pleacă imaginile poetice. E mai greu să te distanțezi „când ești direct în centrii nervoși ai experienței despre care scrii”, îmi spune. Apoi mai taie din secvențele prea lungi sau prea explicite, care îi „livrează totul pe tavă cititorului”. Citește poeziile ca să le testeze ritmul și taie când vede că-și pierde suflarea citind - a învățat asta de la soțul ei, de la care spune că a furat meserie, „așa, jaf la drumul mare!”

Anastasia nu se simte poetă 100% din timp: uneori ceva o mișcă și notează rapid în telefon, care-i tot timpul plin de notițe, transformate apoi în poeme. De altfel, nici nu-i plac etichetele de tipul „artist contemporan, poet douămiist, artist multidisciplinar... De obicei îmi place să las lucrurile să se întâmple și să mă așeze pe mine în ele.” Îmi spune despre bunicul soțului ei, care era descoperitor de fântâni. Oamenii îl chemau la ei în curți, el se culca la pământ, îl „simțea” și apoi oamenii își săpau acolo fântânile, dădeau de apă fără greș. Asta crede că face și ea cu realitatea. „Stau și ascult și-mi dau seama că acolo e poezia”, fie că e în imaginea unui cerșetor care se încălzește de niște conducte sau a covrigarilor de la metrou.

„Mâna mea care mângâie de patru ani același bărbat și 
mâna unui jucător de tenis sunt la fel: urâţite, umflate, dar sigure. 
Obediente. Cândva știam să spun cuvinte salvatoare, să asamblez 
după instrucţiuni androizi veseli, să croșetez plase de siguranţă pentru acrobaţi,
spitale de nebuni și multinaţionale. Prezenţa mea era dorită, simţită,
treceam prin faţa senzorilor, iar ei mă recunoșteau, dându-mi apă, săpun și lumină.
Acum nu-mi mai cere nimeni nimic. Răspund doar la mailuri și comenzi simple
vă rugăm să ridicaţi cardul vă rugăm ridicaţi banii vă rugăm să ridicaţi chitanţa.”

(din „e doar tristețe”)

Imagini din Berceni

De multe ori, poezia e în casa și căsnicia ei. Soțul ei trăiește, într-un fel, în textele Anastasiei, iar ea nu neagă că s-a regăsit și ea în ce scrie el și a fost „măgulitor”. Dar e conștientă și că, dacă tot cauți să te identifici, riști să te proiectezi într-un soi de autor al suferinței celuilalt. Ea, de pildă, n-a putut mult timp să scrie în perioade de echilibru. Trebuia să fie „pe o frecvență mai bruiată”. Asta-l poate mâhni pe partenerul care se recunoaște în versuri și ajunge să se simtă responsabil pentru toată durerea care transpare din ele. 

Așa că a conchis că e mai bine să nu despice în patru firul autoidentificării. „Ce e poezie e poezie. (...) Sigur că există și un contur biografic, dar când scrii vii și îngroși și faci totul mult mai dramatic decât a fost în realitate.” Însă înțelege fascinația cititorilor față de speculații pe marginea literaturii, pentru că o face și ea când citește: oare cine e inițiala din poezia asta, cu cine a fost ăsta? Poezia te poate face să te simți părtaș la un moment cheie din viața autorului, numai că „scriitorii sunt foarte perverși. Pot să își inventeze tot felul de alter ego-uri în poezie. (...) Poți să-i prostești pe cititori cum vrei tu.” 

„Crezi că masturbarea, la fel ca poezia, este o îndeletnicire a 
oamenilor singuri și inadaptaţi?”

(din „Chestionar”)

Anastasia se joacă, la rândul ei, cu așteptările cititorilor și încearcă să mai demonteze din stereotipurile despre poeți „Toată lumea are senzația că viața de poet e un pattern: cu băut, cu droguri, cu depresie și întâlniri cu poeți în care ne plângem de milă și ne lingem rănile. Or, nu e chestia asta. (...) A fi poet nu te face mai depresiv.” Poeții au și ei liste de cumpărături, își fac omlete și ascultă muzici săltărețe, iar când se întâlnesc pe la beri prin festivaluri sunt chiar petrecăreți. Toate „umorile alea, ca drojdia care se lasă la fund, toate lucrurile nasoale despre care scriem rămân acolo.”

Poezia Anastasiei Gavrilovici operează cu realități actuale și clișee despre ele, pentru că vrea să le detabuizeze. Sexualitatea masculină, de pildă, e portretizată cel mai ades în ipostaza masturbării - nu pentru că ar fi ținut neapărat s-o submineze, ci pentru că în anul I, la Sibiu, locuia vizavi de un sex shop, care i-a oferit material poetic din plin în sensul ăsta. În poezia “Ce știi tu despre foame, domnule Patrimoniu?” se folosește de imaginea catedralei Notre Dame în flăcări, pentru a discuta inegalități sociale. („Când căminul de bătrâni din / Focșani a ars nu a fost important, pentru că nu era / vizitat de 14 milioane de turiști pe an. / Nu bani. Nu profit. Nu vederi la / 5 euro. Nu poză pe instagram.”) 

Anastasia crede că poezia are și rolul de a corecta, însă nici nu-și face iluzii despre salvarea prin cultură. Când ne întoarcem la feminism, spune că, înainte de doctorate și poeme, ar fi nevoie de mai multă conștientizare a violenței domestice, de exemplu. Un doctorat e citit de o mână de oameni, care-s deja conștienți de existența problemei. Trebuie pornit din școală, cu ore despre relațiile dintre oameni, feminism și masculinitate toxică. Când am stat eu de vorbă cu Anastasia, încă nu venise weekendul - în care o femeie care avea ordin de protecție împotriva soțului ei violent a sfârșit omorâtă de el. Și în care vedeta TV Daniela Crudu a fost bătută de partenerul ei până a ajuns în spital, iar apoi descrisă de o anumită parte a presei și comentatorilor de pe net drept „botoxată” și „gonflată”, care ține linia ocupată degeaba la 112. E nevoie și de context social, când vorbim de violență domestică; altfel rămânem la știrea-șoc și comentariile grobiene, în timp ce femeile continuă să fie hărțuite, bătute și ucise. „Dacă s-ar puncta toate derapajele astea, atunci cred că lumea ar sta și s-ar gândi puțin. Că femeile au tot dreptul să fie turbulente și să folosească ce cuvinte vor ele.” 

„Ce știi tu despre foame, domnule Patrimoniu?
Despre femeile violate, care nu au alte brăţări în afară de cele din
coji de salam? Care n-au cunoscut decât fardul vânătăilor?
Despre sirienii explodaţi, moloz uman și moarte în floarea vârstei?
Despre feţele intubate care dispar în spatele ușilor automate pentru totdeauna?
Despre sărăcie și mizerie și apă potabilă? 
Așa se văd lucrurile de jos, că de sus oricum nu se înţelege nimic.”

11 februarie 2020, Publicat în Personaje / Generația 9 /

Text de

  • Ioana PelehatăiIoana Pelehatăi

    Editor. Citește poezie, citește non-ficțiune, ascultă podcasturi. Gătește mult.

    Mai multe despre Ioana, aici. O găsiți la ioana@scena9.ro.

Fotografii de

  • Larisa BaltăLarisa Baltă

    Fotografiază cu drag banalul și rutina. Nu e cea mai sociabilă, dar caută oamenii și nu crede în cuvântul „nefotogenic”. O găsiți (și) aici.


Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK