Film / Animație

Vizita fantasticului Mr. Fox la București

de Ioana Pelehatăi

Publicat pe 7 noiembrie 2016

Într-o seară de vineri la mijlocul lui octombrie, pe ploaie măruntă și cer întunecos, un vulpoi fercheș s-a strecurat în interiorul noului Centru Internațional de Educație și Cercetare în Tehnologii Creative – CINETic. „Ce nume lung și complicat”, poate că și-ar fi zis dl. Vulpe. Numele lui e simplu, ca să-l ții minte bine. El e fantasticul domn Fox și a venit să dea târcoale la Anim’est, festival de animație ajuns la ediția a 11-a în 2016.

Trailer pentru „Fantastic Mr. Fox”

Fantastic Mr. Fox (2009) e un film cu mare pedigree: considerat una dintre cele mai bune animații din toate timpurile, e un bibelou unic (adică singura animație) din vitrina cu ghidușii retro, doldora de candoare, a regizorului Wes Anderson. E o adaptare stop motion după unul dintre romanele mai tenebroase pentru copii scrise de Roal Dahl (Charlie and the Chocolate Factory, Matilda, The Witches), îndulcit de Anderson în stil twee-hip american, cu lecții despre diversitate și cum să fii tu însuți.

Fantastic Mr. Fox se petrece într-o lume magică a animalelor antropomorfizate, în care vulpoiul-tată se vede nevoit să se întoarcă o ultimă dată la viața de găinării (la propriu) pe care o lăsase în urmă. Ajunge să-și riște viața și familia din cauza celor trei fermieri malefici, Boggis, Bunce și Bean. Dl. Fox e George Clooney. Soția lui e Meryl Streep și prin film se perindă Bill Murray, Jason Schwartzman, Willem Defoe, Jarvis Cocker de la Pulp, Adrien Brody și Owen Wilson. Anderson își fetișizează colaboratorii – rar lucrează o singură dată cu numele care apar printre primele pe genericele filmelor lui. Și aici ne apropiem de motivele excursiei lui Foxy în capitala României.

Pe dl. Fox l-a adus la București unul dintre numeroșii lui părinți: animatorul Anthony Farquhar-Smith. Farquhar-Smith a făcut parte din echipa londoneză a lui Tim Burton de la Corpse Bride, a regizat și animat o grămadă de reclame, plus un scurtmetraj propriu despre niște bețe de înghețată. La Anim’est a făcut parte din juriul festivalului și a susținut o prelegere la CINETic despre Dahl, Anderson și animație. E britanic, e chill și vorbește cu zâmbetul în glas. Meseria lui îmbină minuțiozitatea de ceasornicar a animației stop motion, în care decorurile și personajele se mișcă milimetric de la o fotogramă la alta, cu precizia tehnologiilor moderne (care au făcut ca munca la o astfel de animație să nu mai fie chiar un chin sisific). Anthony Farquhar-Smith e de profesie însuflețitor de obiecte, pe care le face să transmită emoție.

În octombrie la București, animatorul l-a dezvrăjit pe fantasticul domn Fox. L-a dezasamblat, fir cu fir, rotiță cu rotiță, ca să te-ajute să-nțelegi că un film care pare joacă de copii e treabă complicată, de oameni mari.

Fantasticele cifre ale d-lui Fox

Domnul Fox stă pe masă și privește circumspect în sală. E înalt de-o jumătate de braț și sculptat, dar nu-i ceea ce se cheamă un animatronic. N-are articulații și nu se poate mișca, deci nu se numără printre „animații” care-au apărut în filmul ăsta de animație. E, totuși, unic: a fost făcut după un mulaj sculptat și turnat numai ca să fie folosit în spatele camerei.

Suntem la un centru de cercetare, deci Farquhar-Smith ne dă o problemă de rezolvat. Vom viziona una dintre cele mai simple secvențe din film, cea în care dl. Fox vrea să se reapuce de furat găini și stă de vorbă cu Kylie la el în birou. Un decor simplu, două scaune, două personaje. A se afla câți oameni au lucrat la asta și câte ore de muncă au adunat.

Fotografie de Adi Tudose.

Pentru film s-au folosit 535 de păpuși. În total, există 102 păpuși doar cu Mr. Fox. „Una dintre cele mai demente meserii despre care știu”, explică Farquhar-Smith, e la departamentul păpuși, unde unii nu fac altceva decât să construiască armăturile păpușilor, scheletele de sub costume.

Munca la Fantastic Mr. Fox, zice animatorul, a durat 14 luni, de la scenariu, la dezvoltarea unui look propriu filmului, la implementare. Anderson și Noah Baumbach au scris scenariul chiar în casa lui Roald Dahl, la Gipsy House, iar interioarele din film amintesc de ea. Filmul e colorat de toamnă, în galben, brun, bej și portocaliu – singurele tonuri reci, albastre, sunt cele din costumul lui Kristofferson, nepotul d-lui Fox venit în vizită de pe alte meleaguri.

Primii meșteri implicați sunt artiștii care lucrează la schițele artistice în perioada de dezvoltare. După ce se aprobă schițele, le trimit desenatorilor tehnici, care le transpun în proiecte pragmatice. Apoi intră în pâine tâmplarii, care fac decorurile miniaturale, pe care un cu totul alt departament le pictează manual. Ăștia-s artiștii care fac obiectele să arate a metal, a lemn, a plastic, a orice e nevoie. (Și, când lucrezi cu Wes Anderson, e nevoie de măiestrie: regizorul a cerut să se folosească nisip miniaturizat, cu granulație foarte mică, pentru secvențele din film.)

În paralel cu realizarea decorurilor, sculptorii fac mulajele pentru personaje, pe care un alt departament le toarnă și le transformă în păpuși tangibile, precum vulpoiul adus la CINETic. În fine, cineva de la costume a stat să tricoteze toate puloverele care apar în film: cele albe ale lui Ash, cele în dungi ale lui Rat, precum și cele bej ale domnului Fox. Totul din lână groasă cât o optime din grosimea lânii normale, cu andrele a căror circumferință e de 1/8 din cea a unei andrele obișnuite. Numai dl. Fox are 17 ținute distincte, fiecare realizată în 6 mărimi diferite, pentru toate tipurile de păpuși utilizate la producție. Farquhar-Smith nu pierde ocazia să explice cam cât e de tipicar Wes Anderson: n-a fost mulțumit de soluțiile inițiale găsite de costumieri pentru Mr. Fox, așa că i-a cerut croitorului lui personal să trimită materiale de costum pentru personaj. Într-un fel, dl. Fox cel retro-geek-chic poartă hainele lui Wes Anderson.

Fotografie de Adi Tudose.

Dl. Fox prinde viață

După ce toate detaliile sunt puse la punct, încep să prindă viață în cu totul alte departamente. Unul dintre departamente, de pildă, consta în două persoane care nu făceau decât rig-uri: mecanisme care să însuflețească diverse elemente din film (vălătuci de fum, coroane de copaci, ș.a.), pentru a ușura viața animatorilor. Apoi departamentul de lumini, animația – Farquhar-Smith nu știe să spună câți au fost în total, dar arată poze: în una, apare tot platoul, fotografiat de sus. Se vede un om minuscul într-un colț, ca să-nțelegi despre ce dimensiuni vorbim. În alta apar toate departamentele laolaltă. Se văd câteva sute de oameni, poate trei, poate patru.

Mulți, remarc, în timp ce stau de vorbă cu Farquhar-Smith la o cafea vizavi de Cinema Pro, într-o zi la fel de ploioasă ca cea în care l-a prezentat pe dl. Fox. Mulți și ultra-specializați în tehnici complexe, de meșteșug miniatural. Animatorul îmi dă drept exemplu capetele personajelor din Corpse Bride, care aveau circa 15mm înălțime, dar erau pline de rotițe și mecanisme. „Când te uitai în interiorul capetelor ălora parcă te-ai fi uitat într-un ou Fabergé, pentru că erau făcute de oameni cu aceleași abilități ca niște bijutieri, niște argintari.” Oare nu cumva animația stop-motion salvează meșteșugurile astea de la dispariție? Farquhar-Smith zice că nu: până la urmă, toată cinematografia se bazează dintotdeauna pe meșteșug; atât, doar, că în animația stop-motion miniaturizarea face lucrurile ceva mai complicate.

Cu toate astea, meșteșugurile au început să piardă teren. Celebrul studio de animație Laika nu mai folosește tehnici manuale, ci „prototipizare rapidă”. Mai simplu spus, la ei totul e printat 3D, astfel încât micro-expresiile personajelor sunt mai multe, mai variate și mai rapid realizate. Dar, zice el, aportul uman e cel care face, în continuare, diferența. „Când te uiți la Up! Sau la Finding Dory, oricât ar fi de frumoase, ceva din tine tot știe că lucrurile alea nu există. Au fost create undeva, e drept, dar nu poți să le iei în brațe, să le-apuci și să te uiți la ele. La un film Pixar o să te uiți mereu printr-un ecran. Pe când, la un film ca Fantastic Mr. Fox te uiți și știi că lucrurile astea există undeva. De-aia cred c-o să rezistăm mai mult decât calculatoarele!” (Râde.)

Calculatoarele ajută la eficientizarea unei munci adeseori sisifice. Aici Farquhar-Smith nu mai prididește cu exemplele. La prelegerea de la CINETic arată un timelapse cu munca lui la realizarea unui cadru din film. Tricourile i se schimbă o dată la câteva secunde: a lucrat 13 zile. Pentru un singur cadru. Nu vrea să mai treacă niciodată prin așa ceva, dar dl. Fox – sau, de fapt, dl. Anderson - nu i-a dat de ales. Pentru secvența cu beciul cu sticle de cidru chiar au folosit 200 de sticle miniaturale cu licoare aurie din mere. Au crezut inițial că vor lucra 10 săptămâni la ea, dar, pentru că nici Wes Anderson nu știa exact ce vrea, a durat șase luni până au finalizat-o.

Tot calculatorul le-a permis să înțeleagă ce-i în capul lui Anderson. Înainte de apariția computerului, un animator lucra zile în șir la transpunerea unei singure expresii pe chipul personajului – numai ca să afle apoi de la regizor că nu-i ce trebuie. La Fantastic Mr. Fox au lucrat cu LAV-uri, adică live action videos. Animatorii, actorii sau regizorul însuși joacă o secvență în fața camerei, pentru a reda emoția corectă, necesară în secvență. Durează doar 20 de minute să te filmezi și apoi ai certitudinea că animezi ce trebuie.

Filmele cu actori ale lui Wes Anderson vs. Mr Fox.

Cum a fost să lucrezi după exercițiile actoricești ale lui Wes Anderson? Animatorul râde și zice: „Nu știu dacă pe Wes nu l-ar deranja că zic asta, dar actor sigur nu e. (...) Uneori, clipurile lui Wes erau utile. Alteori erau mai puțin utile.” Amintește două dintre preferatele lui. În unul, Anderson, care lucra cu 23 de animatori odată și se filma dimineața la prima oră, înainte ca echipa să se apuce de lucru, e în halat și papuci de casă roșii. Cu un cuțit de bucătărie în mână, se-apucă să ilustreze dansul à la West Side Story executat în film de Rat. „Primul lucru pe care-l spune la cameră înainte să înceapă e: «Nu sunt dansator, dar e ceva de genul ăsta!» Apoi țopăie prin casă în papuci.” În altul, Wes zice: „Asta vreau pe actorie!” și-apoi nu face nimic. Stă și se uită la cameră. Farquhar-Smith spune că, uneori, ajungi să te-ntrebi cât e de util un astfel de ghidaj. „Și zici «Hai, mersi, Wes. Să trăiești.»”

Dar ai calculatorul la dispoziție. Dacă nu înțelegi ceva dintr-o astfel de filmare, poți să vorbești imediat cu regizorul. Calculatorul e un instrument excelent, cu care poți să rezolvi o ecuație matematică sau să creezi un film Pixar. E o referință foarte utilă, spune Farquhar-Smith, nu o amenințare. În fond, chiar dacă a apărut calculatorul, oamenii în continuare pictează, fac fotografii, tipăresc, sculptează. În plus, explică tot el, animația stop motion e mai veche decât însăși cinematografia. Înainte ca oamenii să înțeleagă cum funcționează o cameră, s-au prins că dacă faci o poză unui  obiect, apoi miști ceva și mai faci încă o poză, ai creat iluzia de mișcare. „Îmi place să cred că, pentru că am fost primii, o să rezistăm până la capăt.”

Și-apoi democratizarea accesului la tehnologie a eliminat întrucâtva problema banilor de care ai nevoie ca să faci o astfel de animație. Ok, n-o s-o faci ca Tim Burton sau Wes Anderson, dar gândește-te, te-ndeamnă animatorul, la animațiile stop-motion din țările din spatele fostei Cortine de Fier. Jan Švankmajer rămâne poate cel mai influent regizor din branșă – filmele din fosta Cehoslovacie, precum și cele din URSS, erau surse de inspirație pentru animatori ca Farquhar-Smith tocmai pentru că reușeau să facă minuni (și comentarii politice pertinente, subtile) cu buget mic. Azi? „Stau aici și mă uit la niște cești de ceai, o cană de cafea și un pahar de vin. Iaca personajele. Scrie un scenariu și fă un film cu ele”, cu telefonul, cu unul dintre multele app-uri pentru stop motion pe care le ai la dispoziție. El însuși povestește că a vrut să facă un film inspirat de decupajele de precizie în lemn, cu laser. L-a făcut, în cele din urmă, cu bețe pentru înghețata pe băț. Spre deosebire de laser, costau doar 4 euro suta de bucăți.

Dl. Smith, dincolo de dl. Fox

În ciuda insistenței unui Burton sau a unui Wes Anderson pe complexitate și detalii, lui Anthony Farquhar-Smith îi place să-și facă filmele cât mai simplu. „Până la urmă, să faci film înseamnă să preîntâmpini problemele. În timpul pre-producției practic stai și încerci să te prinzi unde-o să se ducă totul de râpă. Și încerci să nu lași chestiile alea să se-ntâmple. Apoi, când ești în producție, în studio, chestiile alea chiar se întâmplă. Dar, la modul ideal, te-ai gândit destul la ele cât să ai un Plan B pe care să te bazezi când se duce totul naibii. (...) E complicat. E ca un puzzle care n-are toate piesele potrivite, când îl cumperi.”

Anthony Farquhar-Smith la CINETic. Fotografie de Adi Tudose.

Și, între toate piesele alea, Farquhar-Smith insistă că e una ca oricare alta. „E foarte flatant și foarte drăguț din partea ta c-ai venit să stăm de vorbă despre munca mea la Mr. Fox. Dar eu am fost unul dintre cei… De când s-au cumpărat drepturile pentru film și până la proiecția din seara premierei aș zice că au fost cel puțin 300 de oameni care-au avut ceva de a face cu filmul ăsta. La filmare sunt minim 150-170 de oameni care fac ceva pe platou. Deci eu sunt 1/170 din filmul ăsta.”

La așa o mașinărie, zice tot el, trebuie să te-arunci de la început. Ori te-arunci, ori te lași. Segmentul ăsta de industrie funcționează ca un fel de circ ambulant, spune animatorul. Sunt câțiva oameni specializați în fiecare mică nișă din departamentele de animație și producție: odată ce-ai lucrat la un film, două, ești dintre cei cu experiență. Wes Anderson, care se află acum la Londra și lucrează la următorul său film, a cerut să lucreze din nou cu mai toți animatorii de la Mr. Fox. După cum se vede și din echipele filmelor lui live action, lui Wes Anderson „îi place trupa lui ambulantă”.

E o lume mică, nu se mai lasă și cu certuri mari sau orgolii monstruoase? „Sigur, când filmezi și e multă presiune și-apoi vine și cineva și zice: «Să termini asta până la finalul zilei», normal că te enervezi nițel pe omul ăla. Dar așa e lumea aia, nu persoana. Presiunea vine din ritmul de lucru.” La sfârșitul zilei, zice animatorul, ori dai din umeri și-ți asumi că e din riscurile meseriei, ori te duci acasă.

Dacă tot face filme „pentru copii” îl întreb cum i-ar explica unui copil cu ce se ocupă. Râde și zice că n-ar avea cum. A încercat să le explice nepoților lui și n-au priceput de ce nu apare și el pe ecran, în film. N-au avut cum să-nțeleagă că el a lucrat la procesul care aduce personajele alea la viață. Îmi povestește că acum mulți ani a filmat un clip Aphex Twin, la o grădiniță. „Copiii trebuie să fi avut vreo 5-6 ani. Când eram în costume ne spuneau Dl. Urs Verde, Dl. Urs Portocaliu și Dl. Urs Galben. Și apoi ne scoteam capetele și disociau complet că suntem cei din costume. Ne întrebau, «Da’ voi cine sunteți?» Cred că-i cam la fel și când încerci să descrii cuiva procesul de animație: e o păpușă, se mișcă și se mișcă datorită mie. Și-apoi te-ntreabă, «Bine, da’ de ce nu te văd?» (Râde.)”

Îl iau altfel: care-i cel mai greu lucru la meseria lui? Nimic, zice. Nimic nu-i atât de greu încât să vrea să se lase. Apoi zice că-n fiecare zi e altceva: să pui sprânceana personajului unde trebuie, ca să nimerești o anumită emoție. Sau să-nțelegi ce naiba vrea Wes azi de la tine.  Îmi povestește că lucrează la un scurtmetraj despre un lacăt. „Un lacăt obișnuit, nu unul cu o față desenată sau ceva. Și trebuie să arăt ce simte, să-l arăt vesel, trist sau confuz... Cum fac asta? Aia-i provocarea. Asta-i cea mai grea chestie din meseria mea: să mă asigur că dacă mișc lacătul ăsta într-un anume fel, toată lumea o să se uite și-o să zică «Ei, ăsta da lacăt fericit!» Și c-or să zică toți același lucru. Fără dar și poate.”

*

Fotografii via Anim'est. Alex Lungu a contribuit cu detalii despre conferința „Stop Motion, Roald Dahl, and Wes Anderson”.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK