Salon

„Aici o să rămânem. Ori trăim, ori murim.”

de Ioana Pelehatăi

Exterior, București, zi. Prim-plan: o femeie între două vârste, în halat albastru, stă cu fața la cameră, în dreptul unor corturi acoperite cu folie de plastic, puse pe trotuar. „Aici o să rămânem. Ori trăim, ori murim”, spune femeia, fără să privească la cameră. Nu vorbește cu spectatorul, ci cu prezența care o filmează, pe care-o privește direct în ochi. În spatele ei, cu litere roșii pictate pe pânză scrie „EVACUAȚI”.

Tăietură de montaj: de la cadru fix, la filmare de televizune, mișcată abrupt, din mijlocul unei mulțimi disperate. Exterior, București, 2014. Noapte. Cu câteva luni mai devreme. Aceeași femeie strigă agitată, de data asta direct la cameră: „Filmează aici, că uite ce ne face!” Jandarmii se înghesuie în mulțimea strânsă pe același trotuar din prima secvență, în fața locuințelor din Strada Vulturilor nr. 50, sector 3.

Carton: „În septembrie 2014, o sută de persoane de etnie romă au fost evacuate din casele lor din București. Timp de doi ani, au rămas în stradă ca să lupte pentru dreptul lor la locuire. Aceasta este povestea lor.” Și, în ciuda oricăror prejudecăți pe care s-ar putea să le ai, în ciuda a ceea ce crezi despre tine, despre dreptate și despre muncă, niște istorii similare recente din alte țări europene arată că, la un moment dat, povestea evacuării ar putea să fie și a ta.

„Cât o să rezistăm, atât o să rezistăm. Că altundeva n-avem unde să ne ducem.”

„Sunt un italian care lucrează în Marea Britanie și care-a fost fascinat de forța oamenilor ăstora”, spune de la bun început Michele Lancione, în voice over-ul documentarului etnografic A început ploaia. Filmul e despre rezistență, îmi explică Michele. Stau de vorbă cu el cu câteva zile înainte de proiecția de la One World Romania 2017, ca să aflu de ce un geograf urban și etnograf italian a făcut un film despre un caz social din București. „Documentarul nici nu e despre Vulturilor. E despre problemele mai ample legate de retrocedări și evacuări. Și cine să știe mai bine să vorbească despre chestiile astea decât evacuații?”

Evacuații de pe Vulturilor i-au vorbit lui Michele timp de un an, din toamna lui 2014 până în 2015. A filmat alături de ei aproape zilnic - la proteste în centrul capitalei, întâlniri cu autoritățile, evenimente organizate împreună cu activiști și ONGiști și mai ales în viața de zi cu zi. Cum e să trăiești pe trotuar, în corturi și barăci improvizate? Cum e să continui să mergi la școală și la serviciu în condițiile astea? Cum e să lupți pentru drepturile tale, în ciuda tuturor circumstanțelor? Despre asta e A început ploaia, narat integral în română „pentru că povestea e relevantă aici, în țara asta”.

Stopcadre din documentar.

Noi stăm de vorbă într-un amestec de engleză, accent italienesc și cuvinte românești, cu care intuiesc că Michele s-a întâlnit des pe Vulturilor: retrocedări, evacuări, bisericuțe. Știu că limbajul e important pentru el, dar nici nu se ia foarte în serios când stâlcește cuvinte. Așa a ajuns să se apropie de oamenii din comunitate: au râs împreună de insistența lui de a învăța româna.

A ajuns să-i cunoască pe oamenii de pe Vulturilor aproape din greșeală. S-a întors în București în 2014, după ce se îndrăgostise de oraș în timpul unei burse Erasmus din 2003. Spune că aici a reușit să învețe cel mai mult despre marginalitate și etnografie, așa că a revenit pentru o cercetare post-doctorală despre marginalizarea extremă a utilizatorilor de droguri din Ferentari și din zona Gării de Nord. Unul dintre oamenii lui de legătură în teren era Marian Ursan, directorul ONG-ului Carusel, care desfășura în Ferentari un program de schimb de seringi pentru utilizatori.

Într-o zi de septembrie 2014 Ursan n-a mai ajuns la întâlnirea cu Michele. L-a sunat și l-a chemat pe italian de urgență pe Vulturilor, unde tocmai avusese loc evacuarea. Noaptea, cu mascați și îmbrânceli. Lancione habar n-avea unde-i Vulturilor, dar și-a setat GPS-ul și s-a dus. N-a uitat nici acum devălmășia primei seri.

„Am avut puternica impresie că fusesem catapultat în mijlocul unei scene de după o catastrofă. Erau lucruri peste tot. Genți, mese, scaune, mobilă și bucăți de mobilă, cutii, materiale de construcții, televizoare și casetofoane vechi, o periuță de dinți care scotea capul dintr-un necessaire aruncat pe o valiză stricată, trântită pe o canapea alături de mai multe alte genți, cuverturi, încălțări, umbrele și, desigur, oameni. Corpurile umane stăteau, se mișcau, pălăvrăgeau în jurul haosului ăluia, fix între cele două trotuare care delimitau carosabilul.”.

La început, Michele nici nu știa prea bine ce caută acolo. Până în noiembrie 2014, când comunitatea i-a arătat motivul. Nicoleta, o mamă tânără, salariată, și una dintre cele mai active prezențe de pe Vulturilor, l-a îndemnat pe Michele să trimită presei fotografiile și filmările sale din tabără. Michele i-a spus că n-are încredere în mass media. (În documentar apare o știre difuzată de ProTV despre evacuare, în care se vorbește despre scandalul făcut de „țiganii” dați afară din locuințele de pe Vulturilor). Așa că au făcut un blog: Jurnal din Vulturilor 50. O parte din materialul care apare în documentar a fost filmat inițial pentru blog (inclusiv întâlnirea cu primarul sectorului 3, Robert Negoiță, care le zâmbește afabil evacuaților, dar le promite altor locuitori din cartier că va face „curățenie” în zonă).

„Nu e ceva specific României. Ține de modul în care politicienii de pe tot cuprinsul Europei știu să se raporteze la populațiile foarte marginalizate”, spune Lancione - și adaugă că scopul pare să fie eliminarea acestora. Amnesty International confirmă că romii sunt „afectați disproporționat” de evacuările forțate. În același timp, problema specifică României e proporția foarte mică de locuințe sociale, la care evacuații ar avea dreptul, conform legii. Însă doar 1,5% din fondul total de case din România sunt locuințe sociale, iar alocarea acestora se face adeseori discreționar. Procesul de atribuire urmează niște cărări bătătorite de corupție, pe care romii nu prea ajung să le străbată, după cum explică pe larg activista Irina Zamfirescu și sociologul Liviu Chelcea.

Faptul că romii evacuați din Vulturilor au ales să reziste în condițiile astea face din cazul lor unul cu totul aparte. Până și ONGiștii, activiștii și lucrătorii sociali cu state vechi au fost luați prin surprindere, pentru că mai nimeni nu se aștepta la o mișcare de protest de lungă durată din partea unor romi din România, explică Lancione pe blogul lui. În ciuda tuturor, comunitatea din Vulturilor a ales să reziste. A rămas în stradă timp de doi ani. A organizat marșuri și proteste. A luat nedreptatea în piept, cu ajutorul unor aliați din zone ideologice diverse, de la activiști grassroots la ONGiști și simpli cetățeni - care au donat bunuri, materiale de construcții, corturi, haine, mâncare, expertiză în completarea dosarelor pentru locuințe sociale, efort și timp.

„Nu putem să plecăm! Nu suntem în lagăr! Avem drepturi!”

În una dintre secvențele cheie din documentar, doi polițiști vizitează tabăra de evacuați și, spre mirarea lor vizibilă, sunt întâmpinați de o comunitate calmă, dar fermă. Nicoleta le spune: „Nu putem să [plecăm de aici]! Nu suntem în lagăr. Avem drepturi. Unii dintre noi muncesc chiar pentru primărie”. Michele punctează: „Când apar oameni de la firul ierbii, care sunt în stare să exprime cerințe politice și să se organizeze singuri, fără cunoștințe despre politică – sigur, cu ajutorul unor organizații, dar din postura de propriii lor lideri – mi se pare foarte puternic. Oamenii devin propriii lor subiecți politici. Și, evident, când se abat de la cadrul în care au fost puși, autoritățile nu mai știu cum să reacționeze. Nu-i mai pot controla. «Cine sunt oamenii ăștia de pe trotuare? Ce se-ntâmplă?» Pentru mine, povestea e clar despre asta.”

Îl întreb pe Michele dacă a vrut să spună o poveste despre „împuternicire” (en., empowerment), cum le place ONGiștilor să zică. Nu, nu asta a vrut. Simte că el e cel căruia comunitatea i-a dat putere. „Nu cred că au nevoie să fie împuterniciți, sunt deja foarte puternici. Ce face documentarul ăsta este să arate celor cu preconcepții despre autonomia politică pe care o poate avea o persoană romă fără adăpost – sau chiar orice persoană romă – că oamenii ăștia sunt puternici. Am vrut doar să deschid o fereastră către ceva ce era deja acolo.

Michele nu se consideră cineast. Se și scuză: „Dacă vorbesc prea mult, să mă oprești. Eu sunt lector universitar și am tendința să vorbesc prea mult.” Dar nu-i universitarul tipic, mainstream. „Mainstream academia – și te rog să-mi scuzi franceza – don’t give a fuck” despre publicul larg. Lancione o știe din proprie experiență. După ce a scris un doctorat în engleză despre oamenii străzii din Torino, și-a dat seama că teza lui n-o să aibă niciun impact. Politicienii italieni nu prea citesc lucrări academice în limbi străine. Așa că în 2011 a publicat un roman bazat pe cercetarea sa etnografică despre homelessness în Italia nominalizat la Premiul Italo Calvino și citit masiv.

A reușit atunci să ajungă la oameni și asta ar vrea să facă și cu povestea de pe Vulturilor. „Mă interesează foarte mult să văd cum își exprimă subiectivitatea politică oamenii pe care canonul cultural îi plasează la margine. Oamenii care sunt încadrați într-un anume context, foarte stigmatizant. Romii nu sunt cetățeni cu drepturi depline. Romii sunt murdari, sunt diferiți, nu au autonomie politică. Sau, când o au, o obțin de obicei prin intermediul unor organizații. Așa arată status quo-ul.”

„La urma urmei, tot ce creezi e despre reprezentare, nu?”, zice regizorul. Îl întreb despre riscul de a reprezenta pe cineva dintr-o cultură străină, numit de obicei exotizare. Poverty porn. Nu s-a temut că ar putea să pice în astfel de greșeli? Ba da. Mult, chiar. „La urma urmei, riscul ăsta există. Nu pot să-l evit. Nu pot să schimb realitatea. O să fiu întotdeauna străin de țara asta. Dar am încercat să minimizez riscul, printr-o metodologie participativă.” Se scuză din nou pentru excesul de termeni academici. Dar e simplu, de fapt. Observația participativă e atunci când cercetătorul în științe sociale se duce „în miezul problemei” și petrece cât mai mult timp alături de subiecți. Trăiește ca ei, ia parte la tot ce face comunitatea pe care o studiază și încearcă să le devină cât mai familiar, ca să le câștige încrederea și astfel să-i încurajeze să se exprime cât mai liber.

Lancione le-a răspuns la încredere cu încredere. Le-a arătat prima versiune de montaj a filmului. („Era absolut îngrozitoare. Era o peticeală, sincer.”) I-a întrebat dacă se simt corect reprezentați. Nu se simțeau. Atât oamenii din comunitate cât și ONGiștii și activiștii din film l-au luat la întrebări și critici. De ce n-are voice over filmul? De ce regizorul nu spune nicăieri cine e și de unde vine? De ce apar atât de mult în film niște oameni care nici nu mai stau pe Vulturilor, care n-au rezistat în stradă până la capăt? De ce face în film comentarii de genul: „România e una dintre cele mai corupte țări din Europa”? („O fi sau n-o fi adevărat, dar n-are nicio legătură cu subiectul [filmului]”, îmi explică Michele.)

Din întâlnirea aia a plecat cu vreo douăsprezece observații de la personajele din documentar. Unele dintre ele erau foarte exacte, de tipul „pune partea asta înainte de cealaltă”. A dat curs multora dintre ele, inclusiv celei legate de voice over și poziționarea sa. A încercat să le dea oamenilor filmul pe care și-l doreau; reprezentarea unei istorii așa cum o trăiseră. „Asta înseamnă că evit complet să-mi asum o perspectivă exterioară? Nu.” E conștient că, dacă ar fi pus camera în mâna cuiva din comunitate, ar fi ieșit cu totul alt film. Știe că modelul ăsta colaborativ de lucru nu poate fi, de fapt, perfect echilibrat. Puterea e la el, cel care a ales ce să taie și ce să lase în film și și-a trecut numele pe generic.

Lancione mai știe că nici toți activiștii care apar în film nu sunt pe deplin mulțumiți de ce a ieșit. I se pare firesc; de altfel, și-a dorit ca filmul să sublineze diversitatea perspectivelor din peisajul ONGistic-activist din București. Problema nu decurge din pluralitatea de voci, spune documentaristul. După el, o problemă atât de complexă precum mecanismul retrocedări-evacuări-marginalizare, declanșat de legea 112/1995 și explicat în film de sociologul Liviu Chelcea, nu are o soluție unică. Problema apare când organizațiile nu se pot pune de acord să lucreze împreună pentru un scop comun. „Există mult protagonism. Fiecare dintre entitățile astea vrea să facă parte dintr-un spectacol. Spectacolul poate să fie despre rezistență sau despre schimbare, despre orice.” Unii activiști bucureșteni nu știu să-și spună: „«Chestia asta nu-i despre bisericuța noastră. Nu-i despre parohialismul nostru. E despre oameni, în primul rând.» Or, oamenii deja au o voce, spun deja că vor ceva și fac deja un gest foarte politic: ocupă. Cum putem să-i ajutăm să obțină ce vor?”

Când scapi de „protagonism” reușești chiar să câștigi putere politică reală, spune Lancione. Avem un exemplu excelent în Spania, unde platforma La PAH s-a format fix împotriva evacuărilor și pentru dreptul la locuire. A reușit să câștige primăria Barcelonei, prin Ada Colau. Succesul acestei mișcări care a unit generații și clase sociale se datorează faptului că absolut toată lumea se simțea vizată de problema evacuărilor în Spania. Pe când pe Vulturilor, zice regizorul, percepția e că doar marginalii sunt afectați. Nu noi, ci „alții”. Așa că n-avem un discurs activist care zice că merită să lucrăm împreună ca să rezolvăm o problemă „care mă vizează și pe mine, e parte din identitatea mea”, ci doar ajutăm „pe altcineva”, aflat la ananghie.

„În cele din urmă, trebuie să pleci.”

„Din păcate, povestea din Vulturilor se termină acolo unde a și început”, spune Lancione. „Oamenii sunt acum în adăposturi, au fost re-instituționalizați. Au fost aduși înapoi într-un cadru normativ. Au spart cadrul ăla, dar statul a reușit să-i aducă înapoi. Despre asta e documentarul, despre linia asta de fugă: pentru o clipă, chiar au reușit să răzbată. Și a fost o clipă lungă, nu doar câteva zile. Asta e povestea pe care am vrut s-o spun.”

E greu să spui povești din teren, e complicat să te poziționezi la început, dar „dificultățile reale apar când trebuie să pleci. Și-n cele din urmă trebuie să pleci.” În etnografie, plecarea vine la pachet cu probleme etice, pentru că oricât de neintruzivă ar fi prezența în teren pe termen determinat a cercetătorului, ea schimbă inevitabil și iremediabil realitatea comunității. Numai că, la final, cercetătorul se întoarce în mediul academic, pe când comunitatea, vulnerabilă în cazul de față, rămâne pe loc. Pe un loc nesigur și precar. Pe Vulturilor.

Lancione a ținut să spună povestea evacuaților de pe Vulturilor și ca să lase ceva în urmă. „E aproape o mărturie a relației. Și eu și oamenii de-acolo putem să ne întoarcem la film, să-l vedem și să spunem: «La momentul ăla din timp, am creat ceva împreună.» Există un element de «împreună», care ne amintește că e posibil să faci așa ceva.” 

Să schimbi ceva. Ca etnograf, Michele nu și-a propus să facă asta. A participat, a observat, a filmat și-a montat colaborativ, dar filmul a ieșit în lume. Fiecare e liber să-l interpreteze cum vrea. O posibilă interpretare, la care totuși speră, e ca filmul să devină instrument politic pentru activiști și comunități. Ar vrea ca „oamenii care au fost responsabili de «curățarea» zonei Vulturilor să se confrunte, totuși, cu niște consecințe. Avem nume. Nu-i greu să afli cine n-a făcut ce trebuia să facă. E filmat. Există documente. E inacceptabil că unele autorități nu-și asumă responsabilitatea pentru anumite probleme, cum ar fi locuirea. Sunt atâtea clădiri goale în București, e-un oraș plin de clădiri goale. Nu-i vorba de lipsa resurselor. Nu pot să accept așa ceva. România e o țară mare, înfloritoare. PIB-ul e în creștere. E cea mai mare țară din Europa de est. Există suficiente resurse pentru reamenajarea unora dintre aceste clădiri, ca să le oferi adăpost pe bune oamenilor ăstora. E o chestiune de voință politică și de înțelegere a contextului cultural.”


Toate fotografiile aparțin autorului, Michele Lancione, și au fost obținute prin amabilitatea acestuia.

de

  • Ioana PelehatăiIoana Pelehatăi

    Reporter. O hipsteriță. 

    Mai multe despre Ioana, aici. O găsiți la ioana@scena9.ro.

9 May 2017 ora 09:00


Tag-uri


X Revista Scena9