Dacă îi asculți vocea lui Sainkho Namtchylak, fără s-o cunoști, poți să pendulezi o vreme în nedumerire. Oare ce-ascult: un copil, un bătrân, o femeie sau mai multe, poate vreo pasăre? (Nu degeaba ultimul ei album se cheamă Like a Bird or Spirit, Not a Face.) Și asta nu doar fiindcă e cunoscută pentru cântatul difonic, învățat în copilărie într-un sat siberian din Republica Tuva, ci și fiindcă a pus tehnica asta tradițională (Khoomei) în formule experimentale, cu improvizații jazz, nemaiascultate până la ea. Sainkho, care săptămâna asta împlinește 61 de ani, a scos până acum zeci de discuri, în care a extins puțin câte puțin teritoriul muzicii - prin albume cu piese în format clasic, cu aranjamente instrumentale și versuri, sau altele cu soundscape-uri abstracte, create doar prin voce, prin colaborări cu muzicieni din diferite zone sau proiecte solo ș.a.m.d. La scurtă vreme după destrămarea URSS, Namtchylak a plecat din fosta republică sovietică unde s-a născut și unde-a studiat folclorul, tradițiile șamanice, dar și muzicologia la universitate, iar de 30 de ani trăiește la Viena. De altfel, arta ei are rădăcinile înfipte în lumi-pereche: în Estul cu credințe șamanice și budiste, și-n Vestul creștin sau ateu; în muzică tradițională, cântată de secole în fața focului, și-n muzica clasică, cultă; în lumea bărbaților cărora le era rezervată tehnica Khoomei, și-n lumea femeilor, unde-a învățat de la bunica ei cântece de leagăn.  

Weekendul trecut, am întâlnit-o pe Sainkho Namtchylak înainte să-și înceapă probele de sunet pentru performance-ul ca o mantra, cu care a confiscat toată atenția din Clubul Control. Era în București, la invitația asociației Jumătatea plină, deja veterani ai scenei de întâlniri muzicale experimentale din București, ca să încheie Săptămâna Sunetului - un event care întoarce sunetul pe toate părțile, ca să-l ascultăm conștienți, cu alte urechi. Înainte ca Sainkho să urce pe scenă și să modeleze din voce o meditație despre planetă și reursele ei risipite, iar mai apoi să dezlănțuie spiritele într-o improvizație cu muzicienii români de la PFA Orchestra și cu artista berlineză Arjopa, am stat de vorbă despre rolul pe care-l mai are muzica, despre marea de spam în care înotăm și despre „mutația” prin care trece omenirea.

 

Fiindcă ați început să cântați din copilărie, eram curioasă care-s primele dumneavoastră amintiri legate de muzică.

Radioul, care era pornit de la 6 dimineața, până la mizeul nopții. În toate casele, era mereu pornit același radio, și acolo ascultam simfonii de Bach, Mozart și toți compozitorii clasici, dar și mari scriitori, poeți ruși, uneori și muzică din diferitele republici sovietice. Era singurul post de radio.

Muzica e așa, un fel de prezență invizibilă, care ne însoțește peste tot. Chiar și acum, pe fundal, se aude muzică. De ce credeți că oamenii se înconjoară mai mereu cu sunet, cu muzică?

Greu de zis. Dar e bine să ne gândim că, în zilele noastre, în orașele mari, de multe ori amestecătura asta devine mai degrabă o poluare digitală. La fel și cu internetul - pe lângă multe informații interesante, ai o mare de spam și o rețea întreagă de jocuri secrete. Am început să cred că gunoiul e o parte necesară a vieții. La fel și cu creativitatea oamenilor: unii produc spam, foarte mult spam, balast și lucruri complet neesențiale, iar alții urmăresc foarte precis ce vor și ajung să aibă un mesaj cu adevărat nou și radical. Odată cu internetul și cu noile tehnologii, ai toate instrumentele să fii ceea ce ești. Ele sunt, într-un fel, o oglindă a ceea ce poți face cu adevărat. 

În același timp, ne zbatem din ce în ce mai mult în această poluare digitală, unde fiecare încearcă să găsească metode de supraviețuire. Iar una dintre aceste metode este să aduni în jurul tău muzica pe care o iubești.  

Și mai e ceva care explică de ce colecționăm muzică. Singurătatea. Fiecare dintre noi ajungem să ne contopim din ce în ce mai mult cu personal computer, care ne ajută să ne cultivăm individualismul. Și să fii din ce în ce mai individualist înseamnă să fii și din ce în ce mai singur. Suntem din ce în ce mai informați, dar și din ce în ce mai singuri. Am tot văzut documentare și am tot citit despre oameni extrem de faimoși, care se simt foarte singuri. Ei sunt mereu înconjurați de oameni, dar totul e organizat, merge ca o mașinărie. În noile generații, chiar și în cupluri își face loc individualismul asta care duce la singurătate. Trăim într-o vreme a sufletelor singure (lonely souls). Și chiar independența asta a sufletelor singure devine un instrument aproape necesar în zilele noastre, e parte din mutația asta pe care o traversăm. 

Ați învățat muzică și de la bunica dvs., și din instituții de muzică. Cu ce-a contribuit fiecare dintre experiențele astea la felul în care ați ales să faceți muzică?

Ai o perspectivă foarte europeană. Acolo unde am crescut eu, sunt foarte mulți oameni care au pur și simplu o carismă naturală. Nu au nevoie să învețe cum să fie în public sau să meargă la școala de muzică. Nu au doar talentul de a cânta, ci un simț înnăscut al frumuseții. În țara mea, cei mai mulți maeștri ai muzicii și ai meșteșugurilor se nasc așa. În copilărie, se urcă pur și simplu pe scenă și știu deja cum să capteze toată atenția publicului. Eu am urcat prima oară pe scenă la 13 ani. Nu aveam nici măcar o rochie ca lumea - mama îmi dăduse ceva să pun pe mine -, și am început pur și simplu să cânt ceva, venit de nicăieri. Eram o fetiță mititică, cu o fantezie uriașă. Am câștigat atunci un premiu. Am ajuns cu el acasă și, când am deschis pachetul, înăuntru era o rochie. Dar una mare, îi venea mamei mele. 

Uneori, mă gândesc la frații și surorile mele și văd că nu semănăm deloc. Niciunuia nu-i place să apară în public, să călătorească. Rudele mele îmi spun mereu că sunt un corb alb. Că, atunci când m-au făcut, părinții mei trebuie să fi fost foarte îndrăgostiți, și zeii și-au arătat atunci toată fantezia în creația lor. În cazul meu, și al multor altor artiști din țara mea, nu există nicio distanță între idee și proces - ideea iese imediat sub forma unei melodii, a unor cuvinte, a unor culori. 

Și totuși, ce rol credeți că joacă educația pentru un artist?

Învățarea are mai mult de-a face cu socializarea, cu plasarea ta, ca individ, în ierarhia socială. Eu am două diplome, dar de niciuna n-am avut realmente niciodată nevoie. Doar pentru ceva birocrație, la un moment dat. În realitate, nu mi-a servit. Desigur, am văzut oameni care, studiind, au reușit să se distingă. Dar în cazul meu, lucrurile au fost acolo unde trebuiau să fie chiar de la bun început. Trebuiau doar ordonate și aranjate în sertarele cunoașterii, înăuntrul minții mele. Altfel, totul a venit de la natură. 

V-ați împărțit viața între Austria și Tuva. Care-s dirferențele între a fi artist în Vest și a fi artist în Est?

După 30 de ani de trăit în Austria, sunt parte din viața culturală a Austriei, și am avut parte de toate implicațiile acestui lucru. De la momente intense și foarte interesante, până la momente teribil de plicticoase, când trebuie să stau și să scriu aplicații de proiecte, să fac pe birocrata. Pe toate le-am învățat, fiindcă asta trebuie să facă azi un artist independent. Să fie propriul manager, propriul contabil, propriul secretar. În Tuva, lucrurile sunt foarte diferite. Acolo, am devenit artist de onoare al Republicii Tuva, iar asta îmi dă dreptul la un apartament acolo. Mi-au zis că, dacă tot am împlinit 60 de ani, voi avea un apartament al meu, ca să nu mai stau pe la rude. Acolo, artiștii sunt considerați ambasadori ai culturii tuvaneze, și sunt susținuți de stat. În Austria, trebuie să dovedești non-stop că ești capabil să muncești, că publicul te vrea în continuare. În Tuva, de exemplu, mi s-a spus că, fiind o parte din cultura locului și un promotor al acesteia, dacă decid să mă retrag acolo, pot primi pensie din partea statului. Pensia nu e mare, ajunge undeva în jur de 300 de euro pe lună. 

Sainkho Namtchylak, Arjopa și PFA Orchestra la Săptămâna Sunetului, în Club Control. Foto: Petre Fall

Trăim o perioadă în care, din fericire, se vorbește mult mai mult în spațiul public despre drepturile femeilor. Dumneavoastră ați pornit la drum în muzică învățând tehnici folosite, în mod tradițional, doar de bărbați. 

Să nu uităm că eu m-am născut în Uniunea Sovietică, unde femeile aveau drepturi egale cu bărbații. Dar - pentru că mereu există un dar  - în Tuva, overtone singing era rezervat bărbaților. Poziția mea, însă, ca muzician, e mult mai legată de muzica modernă. Cele mai multe evenimente la care particip nu au nimic de-a face cu folclorul - sunt festivaluri de jazz, de poezie, de dans, de teatru sau muzică. Eu sunt compozitoare și uneori folosesc această tehnică. Dintre cele peste 70 de discuri pe care le-am scos, cele mai multe se încadrează la muzică contemporană, și doar foarte puține dintre ele sunt colecții de cântece, cu aranjamente și versuri. În rest, muzică liberă. Tocmai de aceea, de fiecare dată când am performat în țara mea, n-a fost nevoie să demonstrez că eu sunt Khoomeiji. Nu, eu sunt artistă contemporană, iar lucrările mele au legătură cu trecutul lamaist și șamanist, dar în forme reinterpretate. În anii '90, când am început să cânt, am primit multe critici pentru stilul meu, dar acum nu se mai întreabă nimeni ce fac, iar în Tuva au apărut deja grupuri folclorice feminine care practică overtone singing.  

Ați pornit de la muzica șamanică și ați ajuns la jazz și muzică experimentală. Unde se întâlnesc muzica religioasă și muzica seculară?

Cred că orice formă de muzică, atunci când e făcută într-un anume fel, aparte, care-i emoționează pe oameni, capătă un fel de semnificație sacră. În vremurile străvechi, primii vindecători, primii șamani și șefi de trib erau cei care gândeau, judecau și luau decizii pentru întregul trib. Acum, lucrurile sunt foarte bine împărțite - avem oamenii de știință, doctorii ș.a.m.d. - și fiecare e oarecum pe cont propriu. Dar cu toții, indiferent ce facem, avem această nevoie de a păstra componenta estetică a vieții, iar atunci când intrăm în contact cu artă făcută cu adevărat bine, când mergem la bienală sau la un spectacol foarte bune, de exemplu, acest lucru are și o funcție spirituală. 

În zilele noastre, religia devine din ce în ce mai scolastică. Devine un sistem înăuntrul unui sistem. O instituție cu un câmp de activitate foarte specific. Acum, însă, în era noastră intensiv informațională, oamenii nu mai găsesc tot ce caută la biserică. Știința a mers așa departe în a explica oamenilor cum funcționează lumea, că nu mai e posibil ca oamenii să primească răspunsuri mulțumitoare doar de la religie. Așa că ea devine scolastică. Astfel, noile generații, atunci când caută noi valori care să-i emoționeze și să le vorbească cu adevărat, își găsesc alți idoli. Secolul 21 ne dictează noi idoli, care au de-a face mai degrabă cu arta pop sau cu computerele. Oamenii privesc la acești noi idoli - cum sunt personal computers - mult mai des decât privesc imaginile religioase clasice, cum ar fi frescele sau icoanele. Tocmai de aceea, ceea ce numim spiritualitate și simboluri sacre suferă o foarte mare transformare. 

În Tuva, noi suntem în parte șamaniști și în parte budiști, și uneori mergem în retreat-uri. Pentru o săptămână, ne retragem să medităm sau să studiem ceva, să ne liniștim gândurile. La un astfel de retreat, unii dintre călugări, cu simțul umorului, ne mai spun „Când stați în fața laptopului și așteptați, de pildă, să se termine un update sau să se instaleze ceva, nu stați degeaba. Mai bine citiți o mantra, e mult mai bine”. Așa că eu fac uneori asta, citesc o mantra sau o poezie cât timp se face update-ul. 

Care credeți că e cel mai important lucru pe care muzica v-a ajutat să-l descoperiți?

E o întrebare foarte complicată. Când mă gândesc la experiența mea cu muzica, cea mai puternică idee care-mi vine în minte e că, mult după ce voi muri, oamenii vor avea posibilitatea să mă audă. Am lăsat ceva în urma mea, pe care oamenii din țara mea și nu numai îl vor putea studia și cerceta. Și chiar cred că vor mai putea descoperi ceva, fiindcă eu pur și simplu m-am aruncat cu capul înainte. Și da, faptul că voi fi, chiar dacă într-o formă digitală, o sursă de inspirație pentru unii oameni de după mine, că am nimerit într-o epocă în care pot face legătura între tradiții și muzici ancestrale și un viitor ultramodern, cred că e cel mai important lucru. Mă ajută să mă gândesc la asta în anumite momente, când mă întreb de ce nu am o prezență online mai bună, de ce nu vând mai multe discuri, de ce nu câștig în general destui bani din arta mea (râde). 

Sainkho Namtchylak, la Săptămâna Sunetului. Foto: Florin Bondrilă

Foto main: Carolina Dutca