Salon

Jonathan Franzen: „Ne ducem viețile apăsați de rușine”

de Ionuț Sociu

Stau pe o canapea, în holul unui hotel din Iași, lângă Jonathan Franzen. Într-o mână țin o cafea și în cealaltă romanul Freedom, o ediție Fourth Estate, cu o copertă roșie și pete negre. „Ah, ce copertă urâtă, o urăsc!”, râde Franzen. Pun cartea pe masa din fața mea și simt că-mi tremură mâna de emoție. Am senzația că și el a observat asta, dar e ceva atât de blând în atitudinea lui, încât mă calmez imediat. 

Franzen e îmbrăcat în blugi, cămașă cadrilată și bocanci maro. E înalt, are părul grizonant, poartă ochelari și vorbește încet, cu pauze lungi. Are 59 de ani, dar îmi dă impresia unui adolescent cu reacții impulsive, pe care și le ține în frâu, în spatele unei măști sobre. Iau o gură de cafea, pornesc reportofonul și, dintr-o dată, mă trece un fior și îmi dau seama ce mi se întâmplă, de fapt. Am jumătate de oră la dispoziție cu scriitorul meu preferat, omul pe care revista Time l-a descris ca fiind „Marele Romancier American”, o onoare de care s-au bucurat autori ca Salinger sau Nabokov. E prima dată când se află în România, ca invitat la cea de-a șasea ediție a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași

Întâmplarea face că tot aici, la Iași, am terminat de citit Corecții, în urmă cu vreo zece ani. E al treilea roman scris de Franzen, un best-seller care i-a adus celebritatea și i-a dat pe spate până și pe criticii cei mai pretențioși. Corecții spune povestea unei familii americane din Midwest, care se pregătește să se reunească în preajma Crăciunului. Nu e cea mai spectaculaosă premisă pentru o carte de 600 de pagini, dar tocmai asta mi se pare tare, felul în care Franzen prinde banalul vieții de familie cu umor, în stilul lui tăios și inconfundabil. Citind romanul ăsta aveam senzația că redescopăr plăcerea lecturii, în starea aia brută cum numai în copilărie mi se întâmpla. Aproape uitam că e literatură, personajele păreau să fie atât de „reale”, încât mă gândeam la ele chiar și când nu citeam. 

Franzen e, înainte de orice altceva, un creator magistral de personaje, motiv pentru care a fost comparat cu clasici precum Tolstoi sau Thomas Mann. Scrie mult despre părinți și copii, soți și soții, relații, sex și adulter - și, așa cum observă și criticul Mihai Iovănel, familia disfuncțională este celula de bază a marilor romane ale lui Franzen. Doar că aceste povești de familie au mereu un fundal istoric și social complex, cu implicații și ramificații în multe direcții: război, tehnologie, ecologie, rețele sociale și totalitarismul internetului (după cum îl descrie în cel mai nou roman, Puritate).

E cam nasol să fii fanul lui Franzen. Și asta pentru că omul scrie greu și trebuie să aștepți ani buni după o carte. Când nu lucrează la un roman, publică nonficțiune și eseistică, atât pe teme literare, cât și articole despre mediu și soarta planetei. Călătorește mult, e pasionat de birdwatching (urmărirea păsărilor prin binoclu) și a stârnit numeroase controverse prin poziția sa tehnofobă și opoziția față de social media

În conversația pe care am avut-o la Iași, am vorbit, printre altele, despre relația lui cu cititorii, despre expunere & rușine și despre poziția romancierului în era Trump.

 

Cât de important e pentru dvs. crearea acestui efect de real, care se află dincolo de literatură? 

E foarte important. Nu era atât de important la început, mai ales că eu mă trag dintr-un fel de postmodernism antic american. Și de aia primele mele două romane aveau ciudățeniile lor, dar odată cu Corecții, am decis că sunt un autor-creator de personaje. Și că asta e ceea ce contează. Dar totuși, dacă stai să te gândești, realismul e un concept atât de ciudat, mai ales că astea sunt doar niște semne, niște litere pe o pagină. E total convențional, total artificial. Aș putea să scriu niște dialoguri care sună ca în realitate, dar dacă compari ceea ce scriu eu cu o transcriere a unor dialoguri reale, din viața de zi cu zi, o să vezi că, de fapt, nu mai pare atât de real. 

Dar o astfel de intensitate poate să fie foarte incomodă pentru unii cititori. 

Da, oamenii reacționează pozitiv și negativ. Au fost două cazuri în care doi cititori au venit la mine, în două ocazii diferite, și mi-au zis că începuseră să citească Corecții și simțiseră nevoia să ardă cartea. E cel mai tare compliment pe care l-am primit vreodată. E incredibil! Și n-au zis-o într-un sens rău. Unul dintre ei mi-a spus ceva de genul: „cartea asta are un efect atât de puternic asupra mea încât singura mea reacție e să o ard”.

De ce oare se întâmplă asta? Ce nervi sunt atinși?

Cred că e vorba despre rușine. Din punctul meu de vedere, rușinea e un sentiment muult mai important decât se crede în general. Ne ducem viețile apăsați de rușine. Și chiar și în cazul jihadismului, ca să dau un exemplu îndepărtat, rușinea e un impuls foarte puternic. Rușinea de a nu avea șansa unui trai bun, rușinea de a aparține unei zone dominate de alte puteri, astea sunt probleme reale pentru tinerii jihadiștii. Rușinea era și problema mea atunci când am început să scriu Corecții. Până atunci, existase un gol foarte mare, o distanță, între ceea ce trăiam eu și personajele pe care le portretizam. Datoria mea era acum, prin Corecții, să înving rușinea asta.

Fotografie de Silviu Gheție

Și ce presupune această datorie? E un risc, o expunere?

Teoria mea era că aveam un sine ascuns, de care îmi era rușine și pe care mă chinuiam cu greu să-l ascund de ceilalți. Poate că și alții pățesc asta, dar când ți se întâmplă ție, crezi că rușinea ta e singulară. Dar dacă și celorlalți le e rușine? m-am întrebat. Și m-am gândit că unii oameni vor citi romanul meu și li se va reaminti de propria lor rușine. Și atunci unii vor respinge cartea sau mă vor respinge pe mine. Dar exista și varianta în care, dacă îmi făceam treaba bine, puteam să am și reacții cu totul opuse, în care unii vor zice: slavă Domnului, cineva vorbește despre ceva ce mi-e familiar. Ăsta e marele risc, de fapt. Și atunci mi-am dat seama cât de important e faptul că pot să scriu și lucruri amuzante. 

E o scenă în Corecții, când Chip își dă seama că a făcut o greșeală cu scenariul lui și zice: „ah, ar fi trebuit să scriu ceva amuzant!” Râsul, umorul sunt importante pentru că te ajută să te apropii de ceva pe care altfel l-ai considera insuportabil, și rușinea ar fi prea apăsătoare. Dar râsul face apropierea mai ușoară. Și există o categorie întreagă de scriitori care pun totul pe tavă, într-un fel foarte incomod, dar răspunsul meu ca cititor e îîîh, nu vreau să aud așa ceva

[Se strâmbă și duce mâinile în dreptul feței, de parcă se apără de niște lovituri.

Și tocmai asta le lipsește acestor scriitori: umorul.

Ați vorbit în diferite contexte despre cât de mult v-au influențat scriitorii moderniști, în special cei din spațiul german. Cum se împacă modernismul cu succesul la publicul larg? E umorul soluția și în acest caz?

Eu cred că există mult umor în modernism. Se spune despre Joyce că e amuzant, dar se vorbește mai puțin despre umorul lui Kafka sau al lui Faulkner. Moderniștii sunt extraordinari, însă nu poți să mai faci așa ceva azi, în special tot ce ține de experiment formal. Și asta din cauză că: a) multe lucruri s-au făcut deja b) cititorii sunt mult mai ușor de distras în lumea în care trăim. Și trebuie să fii realist și să te gândești la cei pentru care scrii. Dar entuziasmul meu legat de forma literară în context modernist e atât de puternic, încât nici acum nu pot să încep să lucrez la un roman, dacă nu am o idee nouă asupra formei pe care o voi crea. Trebuie să fie ceva inovator, ceva ce n-am mai făcut până la acel moment. Și preocuparea asta a mea pentru formă e cea care mă plasează parțial în curentul modernist, deși, pe de altă parte, rămân cu un picior în secolul 19. 

 

Fotografie de Silviu Gheție

Am observat că încercați, prin fiecare roman, să captați „spiritul” unei perioade istorice. Cum vă plasați, din punctul ăsta de vedere, față de epoca Trump?

Dacă îți ia ceva timp să scrii un roman, așa cum mi se întâmplă mie, e greu să ții pasul cu evenimentele zilei. Și ar fi o greșeală să faci asta ca romancier. Poate dacă scrii un roman foarte repede, atunci ar putea avea sens. Simt că o parte din ceea ce scriam în Puritate anticipa cumva niște lucruri pe care le vedem azi, în special felul în care lumea e deformată de internet și rețele sociale. 

[Face o pauză lungă. Își trece mâna prin păr, oftează și rămâne cu privirea fixată pe ușile liftului din fața noastră.]

Uite ce e… nu vreau să fiu scriitorul care aleargă după subiectele zilei. Nu-mi pot imagina nimic mai plictisitor decât un roman despre 9/11. Vedem toate lucrurile astea la TV. De ce ai vrea să citești un roman despre așa ceva? Sunt deja foarte mulți oameni care studiază fenomenul Trump în timp real, apar articole foarte bune și texte nonficționale care încearcă să înțeleagă treaba asta. Ceea ce am încercat mereu să fac a fost să mă duc în adâncime. De asta vorbeam mai devreme despre rușine și jihadism. Se vorbește mult despre jihadism, dar nu se se vorbește despre rușine. Eu doar încerc să fiu atent și să caut conexiuni ascunse, legături pe care le consider a fi mai trainice  și care nu mă fac să mă simt că vânez ceva în mod special. 

Cred că tot despre rușine a fost vorba atunci când v-am citit cărțile. Dar era o reacție pe care nu am conștientizat-o pe loc. 

Noi, oamenii, trecem prin viață crezând că suntem în mod fundamental eroici și buni. Doar că, din când în când, ne străbate câte un fior și atunci îți zici: poate că nu sunt un om atât de om bun pe cât îmi imaginez. Poate că, de fapt, sunt o persoană foarte rea și egoistă. Și ăsta e unul dintre riscurile pe care mi le asum atunci când creez personaje despre care cititorii ar putea spune că sunt insuportabile. E un răspuns pe care l-am primit de la mai mulți cititori în legătură cu Corecții. Mi se zicea: „îi urăsc, sunt niște personaje groaznice”. 

Și eu am simțit asta față de unul dintre personajele din Puritate, Andreas. Îmi displăcea foarte tare în primă fază, dar am ajuns să empatizez cumva cu el.

(Pocnește din degete) Mulțumesc că zici asta! Eu îl iubesc pe Andreas și mi-e o milă cumplită de el. E ca o figură tragică, și e destul de deștept ca să știe că e ceva îngrozitor în privința lui. Dar nu poate schimba situația. Chestie pe care o găsesc foarte emoționantă. Dar asta e provocarea principală pentru un romancier: să găsească o modalitate de a iubi personaje care par de neiubit. Atunci scrisul devine distractiv și o provocare uriașă. Spre exemplu, ce poate fi mai dizgrațios decât un profesor care se culcă cu studenta lui? E îîîh! Frate, nu face asta! Dar trebuie să găsești o cale de a iubi personajul respectiv oricum ar fi. Și dacă vorbim de utilitatea socială a ficțiunii - deși mă tem că literatura nu are nicio utilitate socială - probabil că asta ar fi una. Mai ales în zilele noastre, când lumea e atât de divizată și când fiecare tabără o urăște pe cealaltă. Situație în care nimic, absolut nimic din ce ți-ar spune un suporter înfocat al lui Trump nu te-ar putea face să empatizezi cu acea persoană. Și poate că asta e treaba romancierului. Să-ți deschidă aceste căi ascunse ale empatiei către oameni pe care altfel i-ai urî.   

Mi se întâmplă uneori să încep un roman și să descopăr că nu există nicio voce acolo, că e ceva artificial, chiar și atunci când e bine scris. Și atunci mă plictisesc și m-apuc de altă carte. 

Foarte bine! Bravo! Și eu fac la fel (râde).

Întrebarea la care voiam să ajung e următoarea: când ați descoperit că aveți o voce (sau mai multe voci) ca romancier? E un moment anume, ca un declic, care vă face să ziceți „asta e!”?

Hmm, e ceva ce trebuie redescoperit cu fiecare carte, fiecare roman nou necesită inventarea unei voci noi, sau unor voci noi. Când scriam Libertate, am găsit vocea lui Patty foarte devreme, dar apoi mi-a luat încă cinci ani să descopăr vocea pentru restul cărții. Aveam cam șase pagini cu vocea lui Patty, și acum trebuia să dezvolt lumea în care ea să existe ca personaj. Mi-a luat cinci ani! Am tot încercat să mai scriu între timp, dar suna greșit, suna ca una dintre cărțile alea despre care vorbești tu. Suna fals și se vedea efortul, ca la un romancier care vrea să scrie un roman. Și țin minte foarte bine momentul când am găsit vocea pentru acea carte. Eram în Berlin și era chiar în perioada în care David Foster Wallace încercase din nou să se sinucidă. Într-o zi am scris câteva pagini - care aveau să fie primele pagini ale romanului. Și aia a fost! (pocnește din degete) Asta e! Aveam doar trei pagini, atât am scris atunci, după care n-am mai scris nimic timp de cinci luni. Dar aveam cele trei pagini și asta conta, știam că sună cum trebuie.

Cât de mult vă bazați pe documentare atunci când lucrați la un roman?

Nu-mi place deloc să mă documentez. Câteodată știu prea puține despre un subiect, și atunci trebuie să mă documentez. Dar de cele mai multe ori inventez. Inventez și verific după aia informațiile. Problema cu documentarea e că găsești toate lucrurile astea interesante și vrei să le folosești, pentru că îți plac foarte mult, doar că ele ajung să îți dicteze direcția. Dar tu trebuie să fii cel în control și să stabilești direcția. Recunosc că am mers în West Virginia pentru câteva zile când scriam Libertate și în Bolivia, pentru Puritate

[Pauză lungă. Privește în gol și apoi se întoarce spre mine și mă fixeaxă cu privirea.

N-ai nevoie de multe lucruri ca să scrii. Serios, chiar n-ai nevoie de prea multe. 

Jonathan Franzen la o sesiune matinală de birdwatching în Delta Văcărești. Sursă foto: Parcul Natural Văcărești

Foto main: Silviu Gheție.

de

  • Ionuț SociuIonuț Sociu

    Reporter. Îi plac trenurile, filmele cu spioni și literatura americană.

18 October 2018 ora 14:00


Tag-uri


X Revista Scena9