Ceea ce urmează să citești sunt fragmente de jurnal și pagini matinale, bucăți de caiete în care mi-am întors anxietatea pe toate părțile, în încercări compulsive de-a o despleti și înțelege. Întâia și-ntâia oară am avut intenția să public acest articol acum mai bine de doi ani, înainte să fi trăit măcar o zi din viața mea de adult fără anxietate. Mă bucur că n-am făcut-o, acesta-i un moment mult mai bun.
26 aprilie 2021
Faptul că scriu rândurile astea e tot o încercare de a potoli Anxietatea. Am încercat mai multe lucruri astăzi: am meditat, am încercat să readorm (de două ori), să lucrez, să citesc. Nimic nu merge. Pentru că mereu am fost funcțională, nu am apelat niciodată la tratament medical și nici nu aș face-o. Mi-ar fi frică. Încerc să accept că asta sunt. Până la urmă mi-am scos păturica roz la iarbă verde și m-am apucat să ascult un podcast de la The New York Times despre… Anxietate. Nu merge nici asta. Nu pot să ascult atent, pentru că mă enervez gândindu-mă că tot ce propovăduiesc psihologii zilelor noastre sunt lucruri care există în budism de-o căruță de ani. Dar de ce mă enervez, nu știu? Că nu i se oferă credite lui Buddha, drepturi de autor, că nu și-a brevetat omul ideile? Ca și cum ar fi Buddha al meu! Aberații, aberații, dar uite că nu mă lasă să mă concentrez pe nimic. Mă gândesc apoi la gazda podcastului și îmi imaginez cât de împlinită trebuie să-i fie viața profesională. Cum ar fi să stai la taifas cu oameni fascinanți pe care îi admiri, despre subiecte care te interesează, știind apoi că urmează să-ți fie ascultate emisiunile de zeci de mii de suflete. Ce viață! Nu ca a mea… ratată în pragul vârstei de 30 de ani! Clamând de când mă știu că eu vreau să scriu și, de fapt, făcând orice altceva. Ok, deja cred că încerc să-l imit pe Mihai Sebastian în jurnalul lui și nu ar trebui să am asemenea nas.
Mă ridic, îmi dau jos hanoracul. Mă așez. Mă ridic și îl pun pe mine la loc. Nimic nu merge. Nu pot să lucrez, nu pot să dorm, nu pot să mă relaxez. Îmi amintesc de micul dejun prea copios și mă simt și mai groaznic. De ce trebuie să mănânc atat de mult? Nici nu-mi era foame. Și de ce nu mi se potolește mintea? Nici nu am băut ceai negru în dimineața asta, că la cafea oricum am renunțat de mult. Îmi accelera Anxietatea.
Asta-i o dimineață ca oricare alta și nici pe departe cea mai nesuferită dintre dimineți. De fapt, ca s-o spun drept, sunt mult mai bine de câteva luni încoace de când mi-am dat seama că de-o viață întreagă trag după mine un camion de Anxietate. Acum patru ani am început să lucrez freelance full time și, pentru că nu mai trebuia să mă trezesc ca să plec undeva, să fac ceva, să mă întâlnesc cu oameni, pentru că toată dimineața eram doar eu cu mine și cu laptopul, Anxietatea care mă trezește cu pumni în stomac încă din liceu a găsit pentru prima dată drum liber să mă tortureze neîntreruptă până la prânz.
M-am gândit de multe ori că după masa de prânz, mintea devine ocupată cu digestia și poate de-aia mă mai slăbește pe mine cu tortura. Oricum, pe vremea aia beam alcool în fiecare seară și fumam câte șase țigări rulate doar așa, de noapte bună. Mă uram apoi în fiecare dimineață și eram convinsă că, ceea ce mă trezea, de fapt, cu atâta violență era Vocea Conștiinței și a Auto-Conservării (așa o numeam pe atunci), care mă trăgea la răspundere pentru viciile mele nocive. Mă trezeam cu o aversiune infinită față de propria persoană – pentru esofagul care se simțea ca o scrumieră și pentru neocortexul peste care plutea un soi de pătură veche și plină de molii. În fiecare dimineață juram că nu mai pun țigară în gură până la ora prânzului (hehe, doar nu te așteptai la un termen mai ambițios) și că nu mă ating toată ziua de alcool. Jurământul cu țigările dura fix până îmi deșertam cafeaua din presa franceză în ceașcă. Până se mai răcea, numai bine mi-o rulam pe prima. Iar vinul începea să curgă de cum apunea soarele. Și mai devreme în unele zile, când ziceam că mi-am luat obiceiuri franceze și iau și eu prânzul cu un pahar de vin.
Pe atunci credeam că meritam tratamentul ăla macabru din partea Vocii Conștiinței pentru că eram cum nu ar fi trebuit să fiu. Cea mai mare parte a vieții am trăit convinsă că merit din plin tortura la care mă supunea propria minte pentru că sunt greșită, vicioasă, ușuratică, mincinoasă, puturoasă, mâncăcioasă și fraieră pe deasupra și până nu aveam să mă curăț de toate defectele astea de alcătuire mă voi trezi cu pumni în stomac și voi continua să mă simt bună de nimic și să-mi fie rușine cu mine în fiecare zi cel puțin până la masa de prânz.
Am plecat apoi să călătoresc și să cunosc lumea și credeam că fac asta pentru că-s curajoasă și nonconformistă, dar acum îmi e clar că fugeam de anxietate, de gânduri și de tortură, pentru că nu se mai aud atât de strident când te trezești în hosteluri, când ești în continuă mișcare, când ai mereu pe cineva nou cu care să-ți bei cafeaua, iar zilele-ți sunt pline ochi de locuri și oameni pe care nu i-ai mai văzut și n-o să-i mai vezi niciodată. Dar n-am vindecat niciodată anxietatea, doar m-am expus, temporar, unor zgomote de fundal care să se audă mai tare.
În Mexic mi-am făcut un iubit și m-am mutat cu el și lucrurile au început să fie mai bine… timp de două luni, atât a durat fascinația față de noua jucărie/relație, iar apoi mintea a început iar să mă trezească aruncând cu violență în mine. Dar pentru că deja mă lăsasem de alcool și țigări, prefăceam imediat anxietatea matinală în aversiune față de el, ca să o pot justifica într-un fel. Că nu știam să mă comport altfel și nici ce explicație să mai găsesc, de fapt, urii față de mine. N-am rezistat mult. Am plecat și de acolo, așa cum plec din toate locurile fără măcar să îmi dau seama că toate-s încercări eșuate de a mă ascunde de anxietate.
Psihanalistul Harry Stack Sullivan spune că anxietatea este ceea ce simte persoana când stima de sine este amenințată, în vreme ce psihiatrul Robert Jay Lifton o definește ca pe presimțirea a ceva rău, senzația care apare dintr-o amenințare a vitalității sinelui sau, mai grav, din anticiparea fragmentării sinelui.
Anxietatea este, așadar, conectată la cele mai profunde straturi ale eului, legată de nevoile noastre cele mai intime, racordată la membrana cea mai sensibilă a psihicului uman: stima de sine. Anxietatea și frica, însă, nu sunt sinonime. Pentru neurologul Kurt Goldstein, anxietatea nu are niciun obiect specific; se manifestă printr-o agitație lipsită de sens, o expresie rigidă sau distorsionată însoțită de nevoia de retragere din lume, de blocare a afectivității. Sub influența anxietății, lumea pare irelevantă și orice referință la lume, orice percepție sau acțiune care ar putea ajuta, este suspendată. Frica, pe de altă parte, reprezintă anticiparea anxietății, se caracterizează printr-o reacție defensivă adecvată, o expresie corporală de tensiune și de atenție extremă la o anumită parte a mediului.
5 noiembrie 2021
Nu sunt sigură că meditez cum ar trebui. Se fac probabil trei ani de când meditez în fiecare dimineață, dar simt că nu o fac bine, intenția nu-i cea care ar trebui. Eu încerc să arunc afară anxietatea cu fiecare expirație, să o expulzez cumva ca pe un corp străin și nu merge. E parte din mine în aceeași măsură ca plămânii. Mi-e frică de ea, iar frica asta aproape mă doare, dar nu am unde să mă ascund. Cel mai rău mă supără faptul că mă epuizează mental; îmi rămâne atât de puțină putere cognitivă după prânz că abia dacă mai sunt în stare să leg două fraze decente sau să traduc o propoziție mai lungă de șapte cuvinte. Fără să mai zic că m-am săturat să mă trezesc la 5, chiar și mai devreme, obosită, cu mintea parcă în cioburi, conștientă că nu pot să mă bazez pe ea mai mult de câteva ore. Când am norocul să dorm mai mult și să mă odihnesc mai bine e și mai nasol, pentru că atunci anxietatea are și mai multă forță cu care să-mi colcăie prin corp și să-mi sugă resursele mentale. În majoritatea zilelor, însă, mă trezește după șase ore de somn parcă injectându-mă cu rău și otravă și tot corpul îmi e cuprins de o agitație care parcă zguduie pământul.
Se simte în fiecare celulă. Am observat-o zilele trecute, când s-a activat cu câteva secunde înainte să mă trezesc de-a binelea: a pocnit în corpul meu ca o bombă și s-a urcat repede spre minte încercând să îmi găsească o pricină. I-a luat câteva secunde pentru că, ce crezi, am fost perfectă în ultimele zile: mi-am luat ultima masă înainte de patru după-amiaza, nu am fumat, băut sau luat droguri de nu știu când, nu lipsesc de la niciun curs, nu am mai întârziat cu deadline-urile la muncă, fac sport. I-a luat afurisitei o vreme să găsească ceva cu care să mă biciuiască și-a găsit: câștig prea puțini bani! A început să mă compare cu toți cunoscuții mei care au cariere demne și solide și a început să-mi dea cu bătăi de inimă care să-mi spargă coșul pieptului. Dar mi-am dat seama atunci că Anxietatea asta nu-i mai mult decât un obicei – așa s-au învățat corpul și mintea mea de cine știe când.
Primele amintiri pe care le am cu Anxietatea se trag din liceu, dintr-a 10-a sau a 11-a. Îmi amintesc limpede zilele de weekend în care mă trezeam după multe shot-uri de tequila, pahare de whisky și doar cinci ore de somn și nu mai puteam să închid un ochi. Trebuia să aștept multe ore până să se trezească și prietena mea ca să ne sunăm și să ne petrecem restul zilei la telefon, rememorând și comentând noaptea. Mă enerva că ea reușea să doarmă câte 9-10 ore, iar pe mine mă trezea rușinea, lovindu-mă în stomac, și petreceam restul de cinci ore perpelindu-mă și simțindu-mă ca ultimul om de pe pământ. Aveam adesea impresia că mă trezea o voce de femeie rea care urla în urechea mea întrebarea: „Ce ai făcut aseară? Cum ai putut să faci așa ceva?”, iar eu trăgeam plapuma peste cap de vinovăție, într-o încercare patetică de a mă ascunde de ea sau de lumea de care-mi era rușine pentru ce făcusem. Bănuiesc că mă trezeam cu anxietate în majoritatea zilelor, dar graba pregătirii pentru a merge la școală nu îmi dădea răgaz să simt ce se petrecea în minte, cu atât mai puțin să analizez ce și cum.
Am avut într-o dimineață de weekend, în liceu, ideea genială să creez în mintea mea un contra-personaj. I-am dat mai întâi o imagine vocii rele care mă trezea umilindu-mă, îmbrăcând-o într-o rochie neagră de zgripțuroaică. Am confruntat-o apoi cu eroina pe care-o plămădisem în imaginație și care mă proteja de rău. Îi vorbea zgripțuroaicei cu fermitate și îi cerea să mă lase în pace, că sunt obosită și am nevoie să dorm. Și chiar am reușit să readorm, probabil singura dată. N-am putut să susțin strategia pentru că mintea mea avea un attention span de câteva secunde; mocnea ca focul în bătaia vântului și se consuma pe sine. Nu puteam să mă concentrez suficient de profund încât să creez personajul cu puterea minții, mai ales după nopțile de petrecere. Dar simt și-acum mândrie amintindu-mi de ideea cu pricina.
Mi-e și milă de mine când îmi amintesc, ca să fiu sinceră. Ce mai victimă absolută a propriei minți era și adolescenta aia care umplea jurnale cu durere. Victimă a urii cu care-a fost crescută și pe care a internalizat-o până i-a devenit piatră de temelie a personalității.
Nici adolescenții români din ziua de azi nu pare să o ducă mai bine, din păcate. Date statistice de la sfârșitul lui 2021 spuneau că, între cei 1000 de adolescenți care au apelat la linia de urgență TeenLine pe parcursul anului, 58% sufereau de anxietate și 16% luau în calcul suicidul. Conform estimărilor realizate de Institutul pentru metrici și evaluări în domeniul sănătății, mai mult de una din șase persoane din UE (17,3%) suferea de o problemă de sănătate mentală în 2016, tulburările de anxietate fiind cele mai comune și afectând 25 de milioane de oameni (5,4% din populație).
De asemenea, oamenii care au suferit de pe urma anxietății în copilărie și adolescență au mai multe șanse să dezvolte tulburări de anxietate la vârsta adultă. S-a arătat și că este o șansă de două ori mai mare ca persoanele de 30 de ani cu anxietate în adolescență să nu fie angajate și să întâmpine dificultăți în a-și găsi un loc de muncă. Același studiu arată că este mai probabil ca acești adulți să nu se distreze tocmai de milioane la locul de muncă, din contră.
20 ianuarie 2022
E 5:35 și sunt trează de-o oră. Sunt extrem de furioasă pe somnul meu, pe felul de a funcționa al corpului meu, pe cum merg atâtea și-atâtea aspecte ale vieții mele. Pare că nimic nu mi se dă pe degeaba dacă nu fac eforturi enorme. Somnul este, însă, cel mai fragil și nu pot nici spera la șapte ore decente dacă nu am o grijă enormă de calmul și de mintea mea pe parcursul zilei și mai ales înainte de culcare. Aseară am făcut greșeala să dau mesaje preț de jumătate de oră înainte de culcare, iar azi, la 4:30, m-am trezit catapultată de gânduri și cu un avânt de parcă urma să plonjez în ziua asta cu elan, în niciun caz să o încep sau să o urmăresc cum trece. Dacă în primele câteva minute după trezire nu sunt sigură dacă am dormit suficient sau nu, trebuie doar să bag de seamă dacă mi-e foame sau nu. Ei bine, în dimineața asta m-am trezit cu vârtejul din Triunghiul Bermudelor în stomac, ceea ce înseamnă că în două ore nu mai sunt în stare de nimic.
În timpul meditației de azi mi-a venit în minte imaginea mea de adolescentă care își dădea palme peste față în oglindă. Mi s-a strâns stomacul. Plângeam și încercam să mă bat. Nu reușeam s-o fac cu toată violența pe care mi-o doream pentru că mereu am avut o toleranță mică la durere, dar îmi adresam cele mai urâte cuvinte pe care le cunoșteam. Cum am putut să uit asta…
Nu cred că diminețile sunt singurele momente ale zilei susceptibile de Anxietate. Cred, de fapt, că mă vizitează în de multe ori în timpul unei zile obișnuite, dar dimineața se simte cel mai profund pentru că-i liniște și sunt doar eu cu ea. Nu pot să o astup cu conversatii, muzică, podcasturi, treabă, nu pot să mă ascund de ea sau să o împing într-un colț al minții. Când abia mă trezesc, iar mintea-mi e cea mai vulnerabilă, sunt sclava ei, sunt ciuca bătăii, păpușa ei voodoo.
Nu știu cum am supraviețuit anilor de facultate, petrecerilor din fiecare weekend și Anxietății care mă trezea în diminețile de după. De fapt, după o noapte de droguri, Anxietatea scăpa de sub control de-a binelea și nu îmi doream decât să mă evapor și să nu mai exist. Mintea, golită de orice picătură de serotonină se făcea ghem la picioarele ei și cerea îndurare. Nici atunci cu știam pe atunci că sufăr de Anxietate. Eram sigură că meritam toate astea și ajunsesem să îi fiu chiar recunoscătoare disperării matinale, din convingerea că fără ea aș ajunge și mai rău. De fapt, singurul lucru pe care i-l datorez Anxietății este că, datorită ei, nu am reușit să mă apuc de fumat iarbă. Am încercat de multe, multe ori, dar tortura mentală era prea mare, mă paraliza. Altele, în schimb…
Mereu am fost de părere că drogurile lovesc doar în cei care găsesc în aceste refugii efemere ce lipsește din straturile lor cele mai profunde: apreciere, încredere, conexiune, siguranță. Dragoste! Ceilalți, mai puțini vulnerabili, vin, testează, explorează, dar apoi se întorc repede în spațiile lor mentale de sobrietate, în care vocile ce i-au crescut se aud blânde. Se întorc la un sine respectuos, solid, poate chiar iubitor, și își văd mai departe de viața construită pe un soclu afectiv cu rădăcini adânci, bine înfipte.
Iubire, afecțiune, comunitate, erau toate de găsit în nopțile, diminețile și după-amiezele Bucureștiului underground, iar eu eram dispusă să-i plătesc tribut anxietății de după trezire. Sau poate că uitam de fiecare dată cât de viscerală era starea de rău mintal de-a doua zi (sau a treia, în funcție de cât dura petrecerea). Cel mai adesea, pe atunci vocea mă trezea și arunca cu mingi de foc și pietre în mine reproșându-mi că fusesem mână spartă și îmi cheltuisem toți banii, apoi că vorbisem prea mult și prea liber cu necunoscuți, apoi că băusem prea mult, că nu se va alege nimic de mine.
În primul an de facultate am împărțit camera de la Grozăvești, căminul A, cu Monica, un înger din județul Argeș cu care m-am înțeles de minune. Mă trezeam, însă, în diminețile de weekend, iar atmosfera din camera noastră, de atâta armonie deplină și voie bună, mă făcea să mă simt inconfortabil. Anxietatea nu avea loc în acel spațiu al bunăvoinței și al respectului una față de cealaltă, iar asta îmi trezea disconfort prin lipsa de familiaritate. O rugam pe Monica să mă certe, asigurând-o că fusesem rea cu o noapte în urmă: băusem mult alcool și mă sărutasem cu barmanul din Fratelli în baie ca o… Pe Monica, nopțile mele de aventuri o amuzau și nu înțelegea deloc nevoia mea de a fi pusă la pământ.
Citesc o carte despre Anxietate și aflu că-i firesc ca ceilalți să nu recunoască anxietatea în tine, să creadă că ești stăpân pe situație. Pare-se că una dintre caracteristicile principale ale personalității fobice este aceea de „a păstra o aparență relativ calmă, neperturbată față de ceilalți în timp ce înăuntru trăiești o suferință extremă.” Ăsta trebuie să fie motivul pentru care până și cei mai intimi prieteni și vechi prieteni au fost surprinși să audă că am suferit toată viața de anxietate.
4 martie 2022
Săptămâna trecută a fost mai bine, dar astăzi sunt obosită și anxioasă. N-are niciun sens să neg, să mă împotrivesc sau să mă grăbesc să-mi umplu mintea cu altceva ca să nu simt. Că doar de-aia m-am înhămat la viața asta de liber profesionist: ca atunci când am zile ca asta să îmi permit să nu fac nimic. Și m-am pus să citesc și mi-am dat seama că nici asta nu merge. Că trebuie să stau și să simt anxietatea și să înțeleg ce vrea de la mine. Cum ce vrea? Că e în mine în cea mai mare parte a timpului. Că mai am și zile magice de libertate pe care nu mă mai satur să le invoc, astea-s excepții. Eu am moștenit anxietatea. Mi s-a impus atitudinea prăpăstioasă, tragicul din fiecare secundă. Îmi amintesc onomatopeele pline de stupoare și panică în mijlocul cărora am crescut, care îmi strângeau stomacul, iar dacă nu mă întâmpina dimineața o atitudine vexată până la os, atunci sigur era una supărată, rea, trufașă, care nu înceta să-mi amintească că sunt vinovată, monstruoasă, greșită. Și asta-i doar ce cunosc. Cine știe câtă anxietate au cultivat în gene generațiile de dinainte.
Am răsfoit zilele astea Don’t feed the monkey mind și toate sfaturile de-acolo sună bine, logic, rațional. Perfecționismul mă sabotează (adevărat), trebuie să stau cu sentimentele și gândurile mele (așa se zice), trebuie să încerc să îmi schimb gândirea, mindset-ul. La naiba cu toate astea! De parcă tot iadul ăsta se întâmplă în vârful creștetului și, raționalizându-mi sentimentele, o să le conving că sunt greșite și-o să plece. Frica apare dintr-o slăbiciune a minții și, astfel, nu ține de uzul rațiunii, spunea Spinoza. Sunt de acord în măsura în care, conform psihologiei budiste, mintea și inima nu sunt două organe diferite — sunt unul și același.
Știu că sună cheesy, dar asta e: am nevoie de iubire, de siguranță emoțională. Când mă iau în brațe și îmi mângâi pielea ca și cum ar face-o altcineva, când îmi aud din interiorul ființei vocea aia fermă, dar iubitoare care nu doar mă consolează, ci mă asigură că sunt perfectă așa cum sunt, că sunt demnă de respect, valoroasă, că am dreptul să exist și să fiu fericită, numai atunci potolește anxietatea. Vocile cu care au crescut și pe care le-au interiorizat trebuie să fie cele care fac diferența dintre oamenii cu predispoziție la anxietate și cei care dorm până sună alarma.
2 mai 2022
Diminețile sunt, oricum, mult mai bune decât obișnuiau să fie. Nu perfecte, bănuiesc că trezitul ăsta la ore nemiloase ale dimineții este crucea pe care-o am de purtat în viața asta, dar încep să am zile în care, deși mă trezesc devreme, nu mai alunec direct în abis. Teo psiholoaga, aceeași prietenă din liceu care dormea 9-10 ore după petrecere, îmi spunea că trebuie să mă împrietenesc cu anxietatea, să încerc să stau de vorbă cu ea așa cum aș face-o cu o veche prietenă care suferă. Să o invit la un ceai matinal și să ascult ce are de spus, de ce îi este frică, de ce încearcă să mă protejeze.
Autoarea Daisy Buchanan, diagnosticată cu anxietate la 20 și ceva de ani, spune că hărțuirea și abuzurile violente la care a fost expusă în copilărie au lăsat în urmă un sentiment al lipsei de valori de sine și i-au răpit încrederea în propriile abilități. Crede că mulți dintre noi se tem de aceleași lucruri: respingere, greșeli proprii, eșec. Mai crede și că mulți dintre cei care se confruntă cu anxietatea performează la nivel înalt, făcând cât de multe lucruri pot, cât de perfect posibil, în speranța de a câștiga puțină stimă de sine și un sentiment de siguranță. La 15 ani după diagnostic, vorbește și ea despre importanța vocilor și spune că a reușit să introducă în una care, deși se aude timid deocamdată în învălmășeala frenetică a momentelor de anxietate, reușește să mai dilueze din rău: Chiar este adevărat ce crezi acum?
În dimineața asta, am încercat să îi ascult și pe budiști și să investighez exact cum se simte anxietatea în corp, cum zvâcnește inima dintr-odată ca o centrală termică care se declanșează când scade temperatura, cutremurându-mi măruntaiele. Cum zguduie cu ea tot pieptul și îmi activează mușchii mâinilor și ai brațelor fără voia mea, pregătindu-i de apărare, de atac. Disconfortul din stomac, care se simte de parcă un pește rece se zbate acolo ca pe uscat. Fiorii ăștia de gheață și foc care încep din gât și mă străbat longitudinal până în ovare. Am simțit tot, fiecare centimetru, cu un soi de detașare, ca și cum nu mai eram una cu anxietatea. Să ne înțelegem, nu era mai puțin intensă, dar nu mai era Ea totul; parcă mai descoperisem o secțiune de minte care era în stare să simtă și să gândească analiza corpului, să privească manifestările Anxietății fără să mai îngenuncheze în fața ei. Interesant. Feelings just want to be felt, spun budiștii.
Abia acum recunosc anxietatea asta matinală la mama. Îmi este imposibil să stau în preajma ei dimineața, înainte să plece la serviciu. Îi simt agitația, nervozitatea, viteza cu care se pregătește, predispoziția pentru conflict, tonul apăsat. Le simt de parcă sunt ale mele. Parcă?
Deși Anxietatea m-a urmărit ca o umbră de când mă știu, am în minte câteva momente în care a reușit să mă surprindă prin intensitate. Unul dintre ele avea loc în iunie 2018 într-un hostel din Cali (Columbia), loc în care am stat timp de două săptămâni, plecând convinsă că dacă aș mai fi stat puțin mă dezintegram și fizic, și emoțional. Anxietatea matinală mă înghițea ca un hău după petreceri care se terminau în zori, sticle de rom începute înainte de începerea propriu-zisă a nopții, delușoare de alb și nu mai mult de cinci ore de somn pe noapte. M-am trezit într-o dimineață atât de epuizată, surescitată și furioasă pe mintea mea încât am decis că trebuie s-o șterg cât mai curând de-acolo. Slăbisem ca naiba și nu îmi puteam aminti ultima zi în care nu băusem alcool. Am pornit-o spre Mexic, unde se afla un centru budist de pe noul continent, iar în prima sesiune de meditație, mintea îmi era atât de haotică și hipervigilentă că nu puteam nici măcar să-mi țin ochii închiși.
Era 2016, iar eu mă aflam în Valencia (Spania) când am intrat prima dată într-un centru budist. Eram acolo cu un internship Erasmus și, nu știu unde auzisem despre meditație, dar îmi propusesem să nu mă întorc acasă fără să învăț să meditez cu orice preț. Mulți declară că au îmbrățișat budismul pentru că li se părea că viața trebuie să aibă mai mult decât dimensiunea asta materială în care ne antrenează societatea. Nu a fost și cazul meu. Eu am căutat budismul pentru că speram să găsesc ceva care să-mi facă existența măcar puțin mai suportabilă. Totul era greu pe atunci: adicțiile îmi erodau zilnic respectul de sine, fiecare interacțiune romantică, indiferent de natura ei, mă durea ca și cum ai fi tăiat în carne vie, tulburările alimentare erau deja parte din personalitatea mea și nu trăisem nicio zi fără anxietate, de care să-mi amintesc.
Până de curând am crezut că prelegerile și discuțiile budiste, care disecau și analizau mintea umană din toate unghiurile posibile, au fost ceea ce m-a atras la budism. Acum îmi dau seamă, însă, că a fost vorba despre oameni și modul de relaționare al celor care practică budismul. Felul în care se îndreaptă unii spre alții și se ascultă, cultura și practica interesului față de celălalt pentru simplul motiv că este o altă ființă umană sunt lucruri pe care nu le-am mai întâlnit în nicio altă parte. Da, practica meditației pe care am învățat-o acolo m-a ajutat și mă ajută enorm, dar mai mult de atât cântărește sentimentul apartenenței la o comunitate în care sunt acceptată și înțeleasă pe drumul meu unic spre a deveni un individ întreg și integrat.
19 iulie 2022
Am dormit opt ore azi-noapte și chiar m-am trezit zâmbind. Este, probabil, cea mai liniștită și frumoasă perioadă din viața mea. Nu trag speranță că m-am vindecat de Anxietate, dar faptul că nu mai este o constantă nelipsită îmi dă speranță. Pot să spun că stările astea matinale de bine m-au vizitat tot mai des în ultima vreme, iar pauzele dintre ele au fost mai degrabă neutre decât dureroase. Acum câteva luni am desenat niște monștri pe hârtii și am scris acolo, în speech bubble-uri în dreptul lor, ce aud de-o viață de la vocile urâte din capul meu: că mănânc de-o să ajung o vacă, că nu sunt în stare de nimic, că nu mă compar eu cu x și cu y. Le-am lipit pe un perete la vedere ca să le râd în față, pentru că acum știu că nu-s ale mele și nici nu am de ce să le mai cred. Întâlnirile pe Zoom cu budiștii ajută enorm, scrisorile săptămânale de mulțumire către Univers, aidoma, dar cred că cel mai și cel mai mult a contat faptul că mă simt iubită. Sunt într-o relație de un an jumate și e prima din viața mea de-o asemenea amploare că n-am mai reușit niciodată să stau atâta timp într-un loc. Nu-i ușor, oricum.
Anxietatea face parte din ADN-ul meu, de asta nu am nicio îndoială, dar, în lumina ultimei perioade, pare că numai sentimentul că sunt iubită o poate liniști. Armonia asta emoțională de care am fugit toată viața, pe care am sabotat-o în toate felurile posibile și care-mi este atât de străină pare să ajute. Iubire necondiționată. Îmi place cum sună și îmi place cum se simte. Încep chiar să mă obișnuiesc cu dreptul ăsta de a fi iubită în ciuda tuturor păcatelor (și numai eu știu că nu-s puține la număr).
Mai este ceva ce-a ajutat în ăștia trei-patru ani de când m-am întors acasă: transformarea masivă a relației cu familia. Suntem, practic, o altă familie, alte relații, alte dinamici și lucrurile par să se așeze de la an la an. Faptul că am fost plecată de acasă o vreme lungă a contribuit enorm. M-am putut privi din alte perspective, în alte posturi și situații, demonstrându-mi că pot fi adult, că pot avea grijă de mine și de alții. Mi-ar fi fost imposibil să mă percep și altfel decât prin prisma rolului pe care l-am jucat în primii 20 de ani de viață dacă nu m-aș fi desprins, măcar temporar, oricât de puțin, de mediul în care am crescut. Sunt conștientă că pentru mama anii ăia au fost grei. Lipsa pierderii totale a controlului asupra copilului a fost îngroșată zdravăn de destinațiile (numai sigure nu) pe unde se perinda copilul. Pentru cineva cu anxietate exacerbată trebuie să fi fost un iad. Într-atât încât, după ce m-am întors acasă, mi-a mărturisit: După toți anii ăștia în care abia am dormit, acum, de când te știu acasă, dorm mai bine ca oricând.
La scurt timp, în posesia unei voci de adult care încerca măcar să îi țină piept și să nu mai fugă în camera ei, am purtat discuții lungi cu ea despre modul în care m-a afectat relația noastră din trecut și mare mi-a fost mirarea să constat că, pentru ea, desfășurarea lucrurile a fost cu totul alta. Și mai mare când mi-a răspuns: Nu am știut să fac lucrurile altfel. Aș vrea să spun că m-am antrenat intens în ultimii ani astfel încât părțile dificile ale personalității ei să nu îmi mai apese butoanele, dar nu pot să mă laud cu cine știe ce reușite budiste. Mama, în schimb, devine din ce în ce mai grijulie în conversațiile noastre, atentă la efectul pe care cuvintele ei le pot avea asupra mea și generoasă în toate privințele posibile. Și pentru că atmosfera din casa mea părintească nu mai are nimic de-a face cu teroarea care impregna aerul când eram adolescentă, îi vizitez des pe ai mei, încerc să îi cunosc din unghiuri la care nu m-am gândit înainte, să aflu cine erau înainte de a mă avea, ce fel de oameni sunt când nu sunt părinții mei. Că nu sunt singura din familie care joacă roluri și îmbracă costume, iar ai mei au existat și înainte să aibă copii și au universuri interioare care nu mă includ.
Cât despre mine, am înțeles că, mai mult decât orice, pentru sănătatea mea mintală, am nevoie de dragoste, de voci blânde, iubitoare, care să se audă de ambele părți ale craniului.
