În lume / Rasism

Ești atât de bun pe cât ești de alb

de Iulia Hau, ilustrații de Emilia Barbu

Publicat pe 22 februarie 2022

Sunt în Mexic de mai bine de un an și nu mă mai satur să fiu tratată ca un personaj de viță nobilă, doar pentru că sunt din România. Pentru oamenii de-aici, tot ce se află de partea cealaltă a oceanului este bogat, educat, frumos și cu nas fin. Mai mult: cu cât știu mai puține despre o țară europeană, cu atât cred că-i mai sofisticată și mai aristocratică. 

Segregarea bazată pe culoarea pielii este cruntă în Mexic. Dovezi ale acestei mentalități coloniale am putut să bag de seamă la tot pasul, în fiecare zi, mai ales pe parcursul celor opt luni petrecute în Mexico City. Am descoperit că o cremă de albire a tenului poate face parte din rutina de frumusețe zilnică a unui mexican. Am mai aflat că înțelepciunea populară abundă de proverbe care disprețuiesc culoarea închisă a pielii și elogiază albul: 

  • Hay que trabajar como negro para vivir como blanco („Trebuie să muncești ca un negru pentru a trăi ca un alb”)

  • Casate con un güero para mejorar la raza („Căsătorește-te cu un alb ca să îmbunătățești rasa”)

  • El niño es morenito, pero está bonito („Copilul e brunețel, dar e frumușel”)

  • No tiene la culpa el indio, sino el que lo hace compadre („Nu-i vina indianului, ci a celui care se întovărășește cu el”)

  • ¡Ah, como eres de indio! („Ah, ce indian ești” - avem varianta românească a expresiei: „Vezi ce țigan ești?”)

  • Indio que fuma puro, ladron seguro („Indian care fumează trabuc, hoț sigur”). 

Rasismul în Mexic se bazează pe coduri și mentalități atât de bine înrădăcinate în cultura populară încât pare absurd și descreierat să le pui la îndoială. În 2016, un studiu realizat de Institutul Național de Statistică și Geografie din Mexic, cu un eșantion de 32.000 de cetățeni, a arătat că 26.4% dintre cei care s-au denominat drept gueros (în spaniola mexicană, o persoană cu păr și piele deschisă la culoare) aveau studii universitare, comparativ cu 7.5% dintre cei bruneți. De asemenea, 27.1% dintre cei ce aparțin primei categorii aveau funcții de conducere, comparativ cu 14.6% din categoria celor cu piele închisă.

Când uiți să plătești sticla de apă

Dar cel mai limpede mi s-a dezvăluit segregarea când am trăit pe pielea mea nedreptatea, aflându-mă, însă, de partea privilegiată. La fel ca în multe alte foste colonii, în Mexic, oamenii privesc spre Europa cu un complex de inferioritate, cu admirație și cu teama de a nu fi nepotriviți și o fac cu aceeași vervă cu care își marginalizează populația indigenă. Am aflat că este un fenomen studiat îndeaproape, botezat cu titlul de mentalitate colonială și explicat drept o atitudine internalizată, oarbă la succedarea generațiilor, manifestată prin credința că valorile culturale ale colonizatorului sunt inerent superioare celor proprii. 

***

E una dintre serile superbe de august din Mexico City, în care, poți la fel de bine să pui pe tine blugi și un hanorac, sau o rochie de pânză și sandale, sau o geacă de blugi. Mă plimb cu sora mea  prin Colonia Roma, cel mai hipsteresc cartier din capitala Mexicului, locul în care te întrebi cine o fi răspândit cu atâta succes zvonul ăsta fals că Mexicul ar fi periculos. Zona se află puțin mai la nord de centrul gigantului oraș, iar forma șic în care se arată acum a căpătat-o în secolul trecut, în anii de domnie ai lui Porfirio Días, președintele mexican care a făcut o obsesie pentru Europa și a impregnat-o apoi în arhitectura a numeroase colțuri de Mexic. Dai aici la tot pasul de case, vile somptuoase cu arhitecturi gotice, art nouveau, art deco sau de influență arabă, într-un potpuriu de influențe spaniole, franțuzești și italiene. 

Și că tot veni vorba, Colonia Roma este cea în care s-a realizat filmul cu același nume, care prezintă viața unei tinere angajate de descendență indigenă în casa unei familii bogate din acest cartier. Filmul a avut un succes răsunător, dar actrița a fost victima unor atacuri rasiste teribile pe rețelele sociale: „Maimuța îmbrăcată în mătase…” [tot maimuță rămâne](aluzie la proverbul național aunque la mona se vista de seda, mona se queda), „tot ca din piață arată”, „indianca naibii”, „nu joacă, așa e ea”.

Cartierul abundă de baruri și terase cu aer european, de outfit-uri dintre cele mai moderne, de trotinete urbane, anticariate, librării (sau cafebrării, dacă mi se permite acest calc), de piețe acoperite și scumpe (în contrast cu clasicele de la periferii, în aer liber și acoperite doar de celofane sau metri de rafie), fântâni arteziene și statui enorme. Ar putea fi orice cartier cochet de pe vechiul continent dacă nu ar fi lustruitorii stradali de pantofi, cu scaunele lor roșii, înalte, ca niște tronuri pe care invită trecătorii, vânzătorii ambulanți de mâncare și sunetele atât de puternice, care căptușesc ființa acestei urbe colosale.

Și dacă n-ar fi magazinele Oxxo, desigur, o variantă mexicană a Mega Image-ului, în culori țipătoare de roșu și galben, întrerupte doar de vreo promoție la pungile de chipsuri. Nu că ar avea nevoie de cine știe ce culori pentru a fi recunoscute de la distanță pentru că, asemenea Mega Image-urilor, le găsești la câte  două colțuri de bloc. 

Când trecem pe lângă un asemenea magazin, Daria, cu doza ei de înțelepciune care mie îmi lipsește de multe ori, sugerează să cumpărăm o sticla de apă înainte să ne întoarcem la hostel. O pățisem în vreuna dintre serile trecute, când urmărisem cu jind și uscate de sete curgerea cu presiune a apei de la robinet, iar eu îmi amintisem de virusul stomacal pe care-l căpătasem cu un an în urmă, în prima săptămână petrecută aici (trebuie să fi fost, pesemne, așa-numitul blestem al lui Montezuma: spiritul indigenilor de a se apăra împotriva colonizatorilor). Plus că n-aș fi dat cu piciorul nici unei punguțe cu alune. 

Am intrat voioase în Oxxo, chicotind și hlizindu-ne ca două surori care se revăd după mai bine de-un an jumate, amuzate de efectul pe care prezența surorii mele, înaltă de 1,86 m, îl are într-o țară în care înălțimea medie a locuitorilor abia sare de 1,60 m. Ah, aș plăti acum ca să mai asist la o asemenea comedie, la ochii mari ca niște baloane de onomastică și la încercările mai mult sau mai puțin subtile ale trecătorilor îndrăzneți de a-și măsura statura cu cea a Dariei. 

Intrăm așadar într-un Oxxo. Eu mă îndrept glonț către frigiderul cu sticle de apă, înșfăc una și continui să mă învârt printre rafturi, încercând să mă gândesc ce ar putea lipsi mâine dimineață de la micul dejun și aș găsi negreșit în Oxxo. Nimic, bineînțeles - Oxxo este templul produselor ambalate țipător, al fructelor învelite în straturi de plastic și al celei mai nefericite cafele dintr-o țară care ocupă un loc fruntaș la cultura de cafea. 

Când ești atât de distrat pe cât sunt eu în seara asta și după ce tocmai ți-au jucat ochii în cap, atrași de coloritul pestriț al punguțelor de alune, se mai întâmplă să uiți că porți o sticlă de apă la subțioară. Daria mă așteaptă afară, exact la ieșirea din magazin, și îmi urmărește drumul care ar trebui să treacă pe la casa de marcat și să verse cei 20 de pesos în schimbul sticlei de apă. Dar nu m-am oprit. Am uitat, ce vrei? 

— Apa nu o plătești? mă întreabă nedumerită sora mea.

Întorc capul și-l văd pe băiatul aflat în spatele casei de marcat.  ca să-mi îndeplinesc datoria civică, ușurarea și zâmbetul serviabil înlocuiesc binișor blocajul de pe fața lui.

— Iulia, îi era rușine să te oprească să plătești apa.
— Cum adică?
— L-am văzut eu cum se uita când ieșeai. Nu reușea să se convingă să strige după tine.

Și avea dreptate, fir-ar să fie! Evlavia sfioasă pe care o simte adesea mexicanul în fața celui pe care subconștient îl percepe drept fost colonizator are o forță imensă. Băiatului de la Oxxo i-a fost rușine să mă oprească ca să plătesc apa, de teama că atenționarea lui ar putea fi percepută drept nepotrivită, că ar fi putut spune ceva greșit despre el, necum despre mine. Neatenția mea putea fi repede trecută cu vederea, doar eram din Europa.

¡Pásale, güerita, pásale!

Piețele din Mexic sunt amalgame nestăpânite de culori, mirosuri și voci. O dovadă clară că țara care a avut ghinionul să încapă la sud de Statele Unite abundă în bogăție și varietate. Pasarele interminabile înțesate de toate fructele imaginabile alcătuiesc cuminți aceste așezări temporare: munți de mango ordonați în formă piramidală, fructe solide de papaya, la a căror pârguială stă martor exemplarul sacrificat, tăiat pe jumătate și așezat la vedere pentru ca cine are poftă să guste, fără să ceară voie. 

Să trecem elegant peste legume (ar fi prea multe de spus), peste alune, migdale și restul mormanelor de fructe uscate, crude, prăjite, sărate sau învelite în miere zaharisită. Să trecem și peste valurile de chipsuri, peste damigenele cu sucuri naturale de mango, frunze jamaica, mure, pepene, ananas, peste bomboanele, jeleurile, dropsurile, bucățelele de ciocolată și alte pungi uriașe (pe lângă care-i bine să treci cu ochii închiși). Să încercăm să ignorăm mirosurile emanate de varietatea de ardei iuți uscați și expuși în grămezi enorme și, dacă avem sorți de izbândă, poate chiar și peste cele ce se trag din grătarele pline ochi de tot ce-ți închipui că poate încăpea pe un grilaj încins.

O voi porni direct către spațiile unde se prepară așa-numitele garnachas: bunătățile compuse din nelipsitul aluat de făină de porumb (de culoare roșie, albă, galbenă sau albastru-verzui) și înțesate de tot soiul de mâncăruri pregătite de-acasă și expuse în găletușe de plastic. Într-acolo m-aș îndrepta și-acum dacă aș avea norocul să mă aflu într-o piață mexicană și nu pe canapeaua din sufragerie și aș comanda fără să stau pe gânduri două tlacoyos. Două pâinici din făină de porumb albastru: una umplută cu fasole neagră și cea de-a doua cu fasole bob (haba, în limba locală).

Cu ce să fie pe deasupra? Păi, brânză de Oaxaca la amândouă, iar apoi, una cu floare de dovleac (flor de calabaza) și spanac, iar cea de-a doua doar cu ciuperci. Adaug eu apoi salată de nopal (frunza unor soiuri de cactus mexicane) peste ei, că mă așteaptă deja pe masa de plastic lungă, pe care o voi împărți cu alte zece persoane. 

Dar stai? De la cine să cumpăr? Sunt cel puțin șase bucătării improvizate pe distanță de 10 metri pătrați și toți chelnerii (dacă-i pot numi așa) mă îmbie la fel de convingător: ¡Pásale, güerita, pásale! Există ceva în tonalitatea cuvântului care să mă flateze, mă pune undeva mai sus de cei care mă servesc. Güero, cu femininul güera și cu diminutivul güerita, este un cuvânt mexican și înseamnă blond: piele de culoare deschisă și păr asemenea. Dar cine a văzut o telenovelă-două la viața lui știe că spaniola are deja un cuvânt pentru blond: rubio

Ce aduce în plus güero față de rubio este nota (deloc subtilă) de admirație umilă în fața omului alb și apare în opoziție cu prieto (el morenito, brunețelul, cel de culoare măslinie). În piețele mexicane, însă, el güero își pierde sensul original, nu mai reprezintă omul alb, ci pe cel care are putere de cumpărare. Clientul, cu alte cuvinte. Ca strategie primară de a peria posibilul cumpărător, vânzătorii îl flatează cu cel mai dezirabil atribut: pielea albă. Pe alocuri, ¿Que te damos, güerita? (ce să fie, güerita?) mai poate fi înlocuit cu ¿Qué va a querer, patrona? (ce căutați, patroană?), dar probabil doar de dragul diversității.

Un oraș împărțit între albi și toate nuanțele de brun

Am descoperit că în zonele (coloniile: las colonias, altfel spus) mărginașe, sărace și periculoase ale capitalei vei da preponderent de trăsături faciale și corporale indigene, în vreme, în ce cartierele cochete, bogate și sigure, se perindă mai ales mexicani cu aspect european. Diferențele sunt atât de evidente că, dacă n-ar fi vânzătorii stradali care-și vociferează inconfundabil produsele, te-ai întreba serios dacă te mai afli în aceeași țară.

De fapt, apartamentul în care am locuit eu se afla mai degrabă în prima categorie de cartiere și se numea La Obrera (zona muncitorească). Chiria era halucinant de ieftină, 260 de euro între două persoane, locul era spațios și într-o jumătate de oră de mers pe jos ajungeam în centrul glamorous. Într-adevăr, nu veneam niciodată singură pe jos acasă după lăsatul soarelui și știam că asta era o regulă ce trebuia musai respectată (nu puțini s-au văzut aici jefuiți în plină stradă, la lumina slabă a felinarelor). 

Una peste alta, eu eram mulțumită, dar nu la fel se arătau și privirile confuze ale mexicanilor, după ce aflau unde locuiam. Le dădea cu virgulă. Nu părea să se potrivească deloc cu ce știau ei despre cartiere și culoarea pielii. Un prieten mi-a zis chiar de la obraz: „Nu m-aș fi așteptat niciodată să stai acolo. Puteam să jur că tu stai prin Condesa sau La Roma.” 

M-am întrebat cum a reușit această inegalitate consemnată peste tot, de la arhitectură la corp, să se perpetueze peste secole, cum a răzbit această puternică polarizare și cum a câștigat lupta cu timpul. Elitele și rasismul: privilegiul de a fi alb (în Mexic) sau cum recunoaște un bogat un alt bogat este un articol care explică că-i vorba de o încrengătură  extrem de complexă de practici și credințe, care pleacă de la însuși mitul metisajului mexican (care se naște sunt chipul unei idei anticoloniale, ca strategie de unificare și ca promisiune de egalitate). Toți mexicanii sunt metiși, susține sus și tare, sugerând că întregul popor s-a format din comuniunea spaniolilor cu indigeni. Scurt pe doi. Din păcate, însăși ideea metisajului poartă în sine promisiunea de „evoluție socială”, prin alegerea unui partener potrivit (alb) pentru a „îmbunătăți rasa” (Casate con un güero para mejorar la raza). 

Inegalitatea se lăfăie și dospește prin repetarea ad nauseam a stereotipurilor rasiale (precum cele menționate mai sus), care se fixează în mentalul colectiv, de la o vârstă fragedă, alături de aspirațiile strategice de „îmbunătățire a rasei”. Se susține pe practici concrete de interacțiune și căsătorie cu oameni din aceleași categorii sociale, niveluri de școlarizare și (pentru că de multe ori una o dictează pe cealaltă) cu aceeași culoare a pielii. De exemplu, într-un studiu în care respondenții se auto-încadrează în 11 tonalități de piele, s-a observat că persoanele cu pielea cea mai închisă au un nivel de educație mult mai scăzut: 28,8% nu au terminat gimnaziul și doar 4,9% au studii superioare. Comparativ, în cazul persoanelor cu pielea cea mai deschisă, între 29,3% și 44,4% au școlarizare liceeală și superioară.

Interviurile citate în articolul menționat mai sus despre elite și rasism în Mexic scot la iveală coduri clare de identificare pentru ca apoi să se poată practica excluderea (din grupuri sociale, din spații publice sau private, medii de transport) coduri precum limbajul, subiectele abordate (și mai degrabă nivelul lor de intelectualitate), vestimentația ș.a.m.d. „Am un prieten care aparține unei clase sociale umile. Ce se întâmplă dacă vreau să îl invit la restaurant cu prietenii mei? [...] Mă va îngrijora că voi fi judecat de prietenii mei, de ceilalți clienți din restaurant, de persona. Toate acestea îmi trezesc frică și voi alege să nu îl invit. Cum își dau seama ceilalți? Pentru că este vorba de un restaurant, iar acolo vii cu sacou. Persoana asta nu are sacou. În plus, grupurile socioeconomice diferite vorbesc diferit, arată diferit”. „Citesc Shakespeare”...

Apoi, ca într-o spirală, inegalitatea alimentează prejudecățile rasiale și împământenește credințe conform cărora „alguien que baja de la Sierra Tarahumara no podría llegar a ser presidente de Televisa” (Cineva care coboară din Sierra Taruhumara1 nu poate ajunge președinte Televisa2).

Și România?

Nu mică mi-a fost mirarea și mândria patriotică când, într-un periplu prin librăriile șic și populare din centrul încă și mai șic din Mexico City am dat cu ochii de Solenoid, cartea lui Mircea Cărtărescu, așezată aproape de intrare ca să nu-ți scape privirii nici dacă ai suferi de cataractă. Mai că-mi venea să opresc oamenii să le spun: „Vezi cartea asta? Vezi autorul ăsta? E român. Și eu sunt tot româncă”, dar m-am rezumat la o postare timidă pe Facebook.

Un an mai târziu, întoarsă în România, aveam să trec printr-o dezamăgire de proporții similare, în timpul unei conferințe susținute la Ateneul Român, al cărei prim invitat era Mircea Cărtărescu. În timp ce povestea despre experiența lui flatantă cu publicul din Mexic, despre interacțiunile cu oamenii care veneau cu Solenoid-ul la subțioară, subliniat, citit și răscitit și cu declarații de calibrul Domnule Cărtărescu, cartea dvs. mi-a schimbat viața!, autorul și-a încheiat prelegerea cu o dezamăgirea nedisimulată legată de publicul său: Oare numai în țările necivilizate mai citesc oamenii cu pasiune? 

Și ce dacă?, te întrebi, poate, indignat. Remarca asta e felul în care se perpetuează credința rar contestată că vestul e mai bun decât orice s-a văzut sub soare și infinit mai bun decât „republicile bananiere” (!). Că ei sunt mai buni ca noi, iar noi, ca alții. Că unii sunt superiori altora, iar alții nu ajung nici la degetul mic al zeilor. Cultura unora e mai bună ca a altora pentru că cei dintâi sunt în mod firesc mai deștepți, mai harnici și mai frumoși decât cei din urmă.


1 Lanț muntos aflat în partea de nord a Mexicului, la granița cu Statele Unite, locuit preponderent de grupuri indigene

2 Cel mai mare grup de televiziune din lumea vorbitorilor de limbă spaniolă

Audio

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK