Film / Debut

Mama mută munții

de Victor Morozov

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 28 octombrie 2021

„La civil”, debutul în ficțiune al Teodorei Mihai, e despre o mamă care-și caută cu disperare fiica pe străzile unui Mexic răvășit de carteluri și corupție. Dar prospețimea contactului cu acest personaj destoinic e subjugată la tot pasul de un scenariu docil și fără relief, care evacuează orice urmă de imprevizibil de pe traseul eroinei sale. Filmul intră în cinematografele din țară pe 29 octombrie.

Greu de înțeles cum de La civil a putut fi distins, la Cannes, cu „Prix de l’audace” („Premiul îndrăznelii”), când ceea ce frapează din capul locului e tocmai conformismul său festivalier, care nu se dă o dată în lături din a bifa căsuțele „corecte”. Să mergi într-o țară străină pentru a porni o cameră de filmat la depărtare de casă – de ce nu? Au făcut-o, chiar în același Mexic, creatori dintre cei mai mari, de la Eisenstein la Buñuel – domnul Erasmus al cinemaului –, iar dorința de „a vedea și-n altă parte” e motorul principal al artei de când lumea. Dar ce rost mai are această depeizare, dacă nu poate genera, în cele din urmă, decât o înșiruire diletantă de clișee ale vulgatei senzaționaliste? Ca un raport final de stagiu – filmul – în care Mexicul e aceeași țară a criminalității dezlănțuite, iar poveștile pe care le spunem sunt aceleași drame dezumanizante cu drept de liberă circulație pe întreg mapamondul. Căci există o corespondență tainică și nu prea între contraplanul mereu refuzat al unor realități bătătorite și așteptările spectatorului vestic, amator de exotisme tiermondiste cinice, la capătul cărora să iasă din sală cu conștiința curată, pe principiul: „operația a reușit, pacientul e mort”. Deja nu mai e un secret că filmul de festival aduce tot mai mult, astăzi, cu o creatură statică și greoaie, incapabilă să țină pasul cu vremurile și nevoită să o ia pe scurtătură și să aplatizeze complexitățile lumii. De unde și succesul lui La civil, mostră de europudding normat până la sufocare, care trădează delicatețurile omului pentru necesitățile unui scenariu gata de pitchuit în stânga și-n dreapta.

Fiica lui Cielo dispare într-o zi. Niște gangsteri cu fețe de puștani îi cer lui Cielo (Arcelia Ramírez) bani și iarăși bani în schimbul eliberării fetei, amânat și iarăși amânat. Cielo decide să rezolve lucrurile de una singură, văzând că nimeni din jur nu e dispus să ofere o mână de ajutor. Trenulețul scenaristic se pune astfel în mișcare, șuierând prin dreptul haltelor inevitabile: „corupție endemică”, „canibalism”, „abandon” și încercând să prindă viteză prin recursul la o structură de thriller. Orice șină e de folos – de la vecinii care nu știu/nu răspund și până la prezența acestui fost-actual soț al lui Cielo, o caricatură de bărbat aterizat aici dintr-o parodie de film feminist – pentru împrăștierea semințelor Răului prin poveste. Dar e un rău generic și foarte complezent, ca un concept-valiză care tinde să se înalțe de la sol înspre transcendență, în loc să țină aproape de personaje. Se conturează astfel un statu quo banalizat încă de la naștere, care dublează redundant poncifurile văzute și auzite pe toate canalele: Mexicul e o țară primejdioasă unde legea o face cel mai puternic etc. etc.

Ceva jenează în pretențiile filmelor care ridică faptul divers la statut de mărturie despre societate sau națiune, dar nu-și dau seama că abracadabra scenaristică a situațiilor închise frumos și fără virgulă nu poate ține loc de analiză și argument. La civil nu face decât să se înscrie în trendul acestor filme conservatoare, venite dinspre periferie cu bagajul folcloric după ele – în acest caz, narcos, puști automate și altele –, care, sub pretextul denunțării unor grave tare societale, copleșesc spectatorul cu amărăciune prefabricată în laboratoarele coproducției. Și e interesant de remarcat cum, adesea, tendința de (auto)victimizare merge mână în mână cu, paradoxal, forcing-ul filmului asupra spectatorului, prin recursul la teme apăsătoare, care pică greu la stomac și au cotă pe piața festivalieră. Asistând neputincios la defilarea acestor automatisme narative, cinemaul se vede relegat la stadiul de subaltern al televiziunii incendiare și al reflexelor sale manipulatoare. 

Mai aproape de tonul aproximativ al situațiilor arhetipale decât de relatarea seacă și ațoasă, la firul ierbii, pe care o promitea, La civil face totul cum trebuie și cum au mai făcut și alții – polițiștii sunt obligatoriu corupți, prietenii sunt obligatoriu vânduți cartelurilor –, iar atunci când totuși se abate de la drum, rezultatul e mai degrabă găunos: nu prea înțelegem cum se face că aceste trupe de comando, care îi acordă sprijin lui Cielo în lupta sa cu gangsterii, se încăpățânează să rămână în poveste. Orișicum, aidoma acestui plot ticsit de note false – iubitul fetei dispărute face hop! până în închisoare pentru că a pătruns în cartelul rival, ca să își caute prietena?! –, Internaționala Festivalistă mărșăluiește mai departe, făcând paradă cu lipsa ei de atenție pentru spații (adesea suplinite de un interior de mașină) sau pentru oameni (adesea supliniți de ceafa unui actor). Mexicul n-a arătat niciodată mai ca un film din Noul Cinema Românesc – și nu în sensul bun al cuvântului.
 

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK