Prea gentil pentru a provoca cine știe ce revelații, La Petite dernière/Sora cea mică al Hafsiei Herzi contează mai ales ca descoperire a tinerei Nadia Melliti, excelentă în rolul acestei adolescente musulmane închise în sine, care se confruntă cu realitatea copleșitoare a propriei dorințe.

La toți ni-i greu – cu atât mai mult dacă se întâmplă să fim mezina dintr-o familie tradiționalistă (mamă severă ca un patriarh, un cârd de surori cu gândul numai la măritiș, imamul mereu pe-aproape) și constatăm că ne plac persoanele de același sex. În loc să facă din asta o belea – un caz –, La petite dernière se străduie să concilieze această pornire cosmpolită cu datoria în fața Coranului. Protagonista Fatima evoluează între lumi: acasă este coada de cometă a clanului – diploma de Bac îi va fi înrămată și agățată pe perete –, în rest e o fată cu șapca pe cap, care caută să se piardă și apoi, tot mai mult, să se înțeleagă pe la party-uri. Actrița-devenită-cineastă Hafsia Herzi filmează această trezire cu tot ceea ce are ea mai comic – adolescenta roagă o femeie mai versată să „elaboreze” ce este acela un „cuni” – și mai înduioșător. Poate prea înduioșător: aproape că nu există scenă de intimitate care să nu băltească în muzicuță înălțătoare, semn că, da, e frumos să fii tânăr și asumat.

La petite dernière este, incontestabil, un film de festival. Arată și se simte ca tot mai multe alte producții recente preocupate, în mod legitim, să studieze o normalitate considerată până nu demult exotism sau devianță – fapt care a dat naștere unui mini-gen în sine. Căci, în destule asemenea cazuri, discursul tinde să o ia în fața cinemaului, redus la stadiul de biată ilustrație a unor gânduri binevoitoare. În schema asta, filmul lui Herzi este menit să consoleze; pornirea sa este aproape pedagogică, o mână mângâietoare pe umărul celor care încă se caută. Miză rezonabilă, știrbită însă de un recurs prea frecvent la trucuri cu uzură. Urmărind un an din viața Fatimei, pe măsură ce aceasta se desparte de liceu și începe o nouă etapă, filmul se lasă subjugat de stereotipuri. Lucrurile par împrumutate de undeva, deja răs-văzute și doar reciclate. Totul se petrece de parcă acțiunea, în loc să fie ancorată credibil prin situații singulare – doar vorbim despre un portret atipic –, se vede regurgitată pe ecran ca o medie statistică, un ersatz de coming-of-age-uri transformat în pastă generică. Liceul înseamnă homofobie acompaniată de primele dubii identitare; facultatea înseamnă petreceri și tentații la tot pasul. În fața acestui cinema european de autor tot mai standardizat, sosirea la rampă a AI-ului pare o dezvoltare firească.

Filmul regizat de Herzi ar fi degrabă uitabil dacă în centrul său nu s-ar afla o descoperire: această Nadia Melliti, actriță aflată la debut, deja premiată, pe merit, la Cannes și la Césars. Uneori nici nu e nevoie de mai mult: a propune o față, a anticipa asupra unui viitor talent o recomandă pe Herzi drept cineastă pe bune. Melliti transformă acest film amabil într-o chestie penetrantă. E de văzut cum traversează tot plot-ul ferecată în acel hanorac de băietan, dornică și totuși reprimată. În firea ei claustrată se lasă ghicite sedimentele depuse de mediul familial, de religie, de stigma socială. Are ceva dintr-un cyborg care ar putea face implozie la prima fisură. E atât de crispată, de cu garda sus, încât pare mereu gata-gata să se frângă. Până la final, personajul ei, o creație fragilă și casabilă, nu vorbește mai deloc – rămâne neclar dacă chiar a avansat sau dacă mai degrabă a dat roată în jurul unui determinism social, înțelegându-i crudul mecanism de selecție. 

Există aici o formă de emancipare care se ferește să se reclame ca atare. Melliti acaparează filmul, și e parte din inteligența artistică a regizoarei că îi permite o asemenea libertate. Într-un fel, personajul Fatima dezminte toată viziunea bien-pensante a scenariului, campând un bloc impenetrabil de durere și hotărâre în mijlocul acestor sentimente nobile, acestor „totul va fi bine”, „be yourself” și alte alea care scot căpșorul între două cadre. În franceză, toată această intensitate a primelor dăți – adevăratul subiect universal al filmului – poartă un nume: à fleur de peau. Filmul aspiră să redea starea respectivă, dar adesea cade în dulcegării. Pe de altă parte, conceput în mod previzibil ca un proiect de actori, La petite dernière își ia avânt în aceste scene în care două femei ieșite la date se măsoară, se caută, se ademenesc din priviri. Fiindcă nu e niciodată mai carnal și mai încărcat de atât, filmul închide în acest ritual nupțial al epocii noastre – unul mediat de aplicații și filtre și interfețe – o forță care încă nu știe să se exprime. Fatima e un personaj care se afișează în neputința sa de a-și asuma plăcerea, dublată de o neputință și mai mare de a face abstracție de ea. Un alt film din competiția canneză axat tot pe identități feminine contradictorii, Sound of Falling al Maschei Schillinski, țesea o pânză altminteri mult mai complexă de posibilități audiovizuale, în care imaginea amintirii și amintirea imaginii se contopeau într-un mozaic istoric. La petite dernière e un produs mult mai convențional, dar care se lasă magnetizat de o dublă trezire la viață: a unui personaj constrâns de norme sociale și a actriței chemate să îl acompanieze pe acest drum al devenirii.