Mană cerească pentru părerologii internetului din SUA, dar trecut relativ discret prin sălile noastre, noul film regizat de Kristoffer Borgli, The Drama, presară mugurii unei noi nevroze prin căminul plin de armonie al clasei creative de azi, apoi privește de pe margine la tămbălăul absurd iscat în urma sa. 

Atenție, cronica asta conține spoilere!

Marea temă a filmografiei lui Kristoffer Borgli e căderea din paradis. Puțin contează că, în ton cu vremurile, acel paradis se dovedește mereu făcut din plastic și vrăjeală, mai înalt cu o palmă decât iadul care își așteaptă răbdător tributul. Cineastul știe că, inevitabil, toate personajele sale vor sfârși acolo. Asta e ceea ce le conferă filmelor sale un aer neplăcut, de deal-uri deja consumate. Borgli nu vrea să descopere nimic – vrea doar să își confirme propriile teorii. Temele sale – goana păguboasă după frumusețe din Sick of Myself (2022), caracterul arbitrar al faimei într-o lume îndobitocită de algoritmi în Dream Scenario (2024) – sunt expuse întotdeauna ca demonstrații implacabile, operate în medii controlate. La fel ca Ruben Östlund, un cineast care a făcut din „tezism” – cuvânt popular pentru a descrie orice film preocupat de elementul socio-politic – o adevărată semnătură, schimonosind lumea largă la dimensiunile unui vapor sau ale unui avion, acest confrate nordic își cultivă în America proiectele de eprubetă. Reducerea la absurd e metoda de lucru a amândurora, una care le permite să-și ușureze viața menținându-le, totodată, aura de profeți: nimic mai eficient pentru a mima cine știe ce profunzimi sau acuități decât lucrul cu eșantioane sociale miniaturale, aflate în situații extreme și chemate să reprezinte edificator întreaga umanitate.

În filmele precedente, Borgli mai adusese o chestie interesantă, care promitea să le eleveze dincolo de imaginea unor satire împăiate: o cruzime manifestată nu ca simplă privire superioară, ci ca plăcere de a observa procese fizice de urâțire, degradare, declin. Un firicel de interes pentru aspectul plastic, molecular al organismelor – pentru cum cinemaul poate reda transformarea graduală a unui chip oarecare în plagă hidoasă, de pildă – contrabalansa cinismul posturii în mod ingenios: nu printr-o candoare ipocrită, ci, dimpotrivă, printr-o corporalitate usturătoare, care străpungea prin orice discurs precaut. (Ceea ce anunțase autorul în Sick of Myself, cel mai puternic dintre filmele sale, a reușit până la capăt Coralie Fargeat în The Substance, o panaramă de film deloc împovărată de teze, antiteze și alte sforăituri sociologizante, care reînnoda decomplexat legătura cu o vervă mitologică și cu aplicațiile sale grafic-monstruoase în epoca operațiilor estetice.) De altfel, Dream Scenario aproape că tematizează în forma sa această exasperare, abandonând înspre final orice cuviință în favoarea unui slasher cinstit, în care nu mai rămâne loc pentru cuvinte explicative: totul e doar machiaj prostetic, litri de colorant și multe shock value.

E limpede că toate titlurile filmelor cineastului trebuie citite ca antifraze simpluțe: Dream Scenario se încheie doar după ce îi oferă unui Nicholas Cage cu burtică o apoteoză demnă de vechii motocicliști ai apocalipsei pe care i-a mai jucat, în vreme ce, oarecum neinspirat, The Drama dovedește, previzibil, că subiectul e gonflat, marea catastrofă a cuplului fiind nimic altceva decât o bălăcăreală imatură. Mai rău ca oricând, însă, filmul intră în capcana propriului dispozitiv: odată deflagrația înfăptuită – ea (Zendaya) îl anunță pe el (Robert Pattinson) că, în adolescență, a plănuit să comită un atac terorist într-o școală, și aproape că l-a concretizat, ceea ce deraiază toate pregătirile pentru nunta iminentă –, Borgli învârte în acest bol mărunt, fără a putea obține altceva decât plictis. The Drama se menține în niște coordonate realiste, chiar dacă cineastul – care a co-realizat și montajul filmului – încearcă să îl deturneze pe direcția unui flux psihic haotic: vedem tot soiul de treceri convenționale din lumea plăsmuirilor înspre cruda realitate, asezonate din plin cu lacrimi, bâlbe, urlete, pe măsură ce bucuria acestor aproape-însurăței se surpă sub greutatea unei amintiri-speculații. Un minim de efort pentru, chipurile, un mare studiu al emoțiilor omenești, care se dovedește însă cu totul fals, imposibil de resuscitat din zona platitudinii chiar de către acești actori talentați (un plus pentru Alana Haim, excelentă și aici în rolul unei domnișoare de onoare indignate, puse pe săpat căsnicii în floare). 

The Drama e un discurs pus în imagini leneșe. Oricât freudianism reșapat ar mobiliza autorul – personajul lui Pattinson care începe să își vadă aleasa arborând mitraliere etc. –, ironia stoarsă aici e subțire. Declanșatorul acestui întreg tam-tam nu cântărește nici măcar ca privire (auto)critică la adresa așa-numitelor first world problems: e pur și simplu un moft scenaristic la rândul său „burghez”, o piruetă retorică în jurul unei ținte facile – „cât de superficială e civilizația occidentală!” În spatele acestor înțepături, The Drama se complace însă – la fel filmele lui Joachim Trier, la fel ca Östlund – într-un fetișism al reprezentării propriului grup social, al propriei clase, al propriei rase (chiar și prezența unor personaje importante de culoare se vede, aici, naturalizată, adică expediată oportunist). Oricât ar încerca să disimuleze satisfacția la contactul cu sofisticăria găunoasă (sau găunoșenia sofisticată) a acestor oameni, rezultatul e cum nu se poate mai banal. În 2006, cineasta Julia Loktev realiza Day Night Day Night, un film despre o fată oarecare ce se pregătea să se arunce în aer în centrul New York-ului. O urmărea pas cu pas, pietricică impenetrabilă de mutism prinsă în mecanismul unei lumi mari, foarte mari. Din acel film ieșeam cu senzația că n-am înțeles nimic despre nimic – ce poate fi mai opac decât fanatismul? Ce cuvinte să plachezi pe umbra lui? – și, simultan, cu certitudinea că am văzut ceva pentru prima oară. Contrariul riguros al dezbaterii inerte puse la cale de The Drama.