Festivalul Filmului Francez include în programul de anul acesta Mektoub, My Love: Canto Due, în regia lui Abdellatif Kéchiche (următoarea proiecție, la București, are loc pe 28 martie). A filma cum respiri, a transforma actul filmării în respirație: controversatul cineast depliază aici ițele unui bildungsroman ars de soarele Mediteranei, impunându-și grandoarea evidentă a viziunii la fiecare cadru.

În sfârșit, și poate pentru ultima oară, Kéchiche. Diminuat de un AVC suferit acum un an, cineastul se afla vara trecută la Locarno, pentru a-și prezenta în premieră mondială Mektoub, My Love: Canto Due, cel mai recent vlăstar al acestei nebunii de proiect demarate cu un deceniu în urmă. În ultima vreme, Kéchiche a fost prins în tot soiul de polemici tulburi, de la lansarea avortată a lui Mektoub, My Love: Intermezzo în 2019 imediat după Cannes, și până la numeroase dezbateri, gâlcevi și polemici referitoare la anumite rele tratamente ale actorilor de pe platou. Himera Intermezzo – un film de aproape patru ore, dintre care trei petrecute într-un club de noapte – părea să fi sabordat definitiv ditamai întreprinderea creatoare, încleindu-și autorul într-o poveste confuză de drepturi muzicale neplătite, la care se adaugă diverse speculații stârnite de o scenă de sex nemimată, dar consensuală, prezentă în film, fapt ce a pus pe jar părerologii cinefili ai internetului de pretutindeni (despre întreaga odisee se poate citi mai aplicat aici). Orișicum, cert e că regizorul și-a petrecut ultimii ani în fața mesei de montaj, încercând să-i dea de cap hățișului halucinant de duble – începând cu Canto Uno, primul din serie, se pare că a adunat în jurul a 1000 de ore de material – și amenințând cu o iminentă revenire mereu amânată. Până ce nimeni nu mai credea că ea ar fi posibilă.

Precedat de reputația pestilențială a cineastului, Canto Due e o pistă falsă: vreo două ore de interacțiuni rutiniere, discuții peste discuții, mize care se lasă așteptate. Un film în aparență curat, arborând o linie suplă și chiar o lejeritate a dispozitivului – ultima parte se dezarticulează într-o secvență de slapstick cu soț-bogat-și-încornorat-și-amant-proletar-cu-ten-măsliniu împleticindu-se în jurul unui pistol, pe marginea piscinei –, acolo unde Canto Uno persistă în amintire ca o defilare de trupuri feminine decupate tendențios, de forme și rotunjimi sculptate în lumina ringului de dans. Recent, pe fundalul noilor carte de bune practici artistice inspirate de mișcarea #metoo, Kéchiche își impusese fie și involuntar imaginea de ultim cineast al dorinței, singurul care mai avea tupeul nu doar să recurgă la male gaze, ci și să facă din el dispozitivul și subiectul unui film întreg, învârtit în jurul poftelor fizice ale unui tânăr (Shaïn Boumedine) cu clare valențe autobiografice. Forma filmului, acolo, devenea expresie totală a acestor fluxuri ale atracției. Canto Due, prin comparație mult mai cuminte, nu evacuează neapărat senzualitatea și impresia continuă că vorbele scoase pe gură de grupul de tineri observat sunt doar paravan și preambul pentru o descărcare carnală – dar le topește într-o atenție pentru gestica și expresiile subtile ale acestor actori neprofesioniști, toți formidabili, întâmpinați cu onoruri demne de niște zei profani ai ecranului. 

Ajunge să vedem câteva cadre din Canto Due pentru a ne preda în fața evidenței: numai un mare cineast ar putea să filmeze cu atâta punch lumea din jur fără să facă paradă la tot pasul de forța lui. În lipsa lui de fasoane, în felul în care se mulează pe durate și reacții umane, are ceva cu adevărat experimental, procesual. A surprinde intensitatea unui chip care intră pentru prima oară în contact cu camera ține de meserie, dar ține și de un supliment nedemocratic al acestei arte, spre care numai unii creatori se înalță. Kéchiche execută aici o artă de patrician pusă în slujba unor figuri cu totul obișnuite, sau poate invers – cea mai pedestră formă (naturalismul dialogurilor mărunte) menită să reliefeze mari vertijuri sentimentale. Nici nu e de mirare că filmul său se încasează atât de puternic, simultan aerian și preocupat de grăuntele de nisip al realului: e un concentrat de emoție prelucrat, montat din zeci și sute de rush-uri, la capătul unui proces ale cărui contururi ficționale se dizolvă treptat. În logica acestui proiect, e o perlă a turnajului – fie ea și murdară. 

Kéchiche a visat până departe: vedea filme unul după altul, etajate în timp real, ca într-un fel de Boyhood (Richard Linklater, 2014) multiplicat la infinit, pe urmele actorilor săi. E de găsit în această vervă de creație o tentație spre hybris cu care cinemaul, dintotdeauna, se împacă prost. A se vedea numai cazurile răs-știute ale lui Abel Gance sau Francis Ford Coppola, industriași-artizani aflați la cârma unor proiecte-Titanic, din care au scăpat cu pielea jupuită, fără a-și mai reveni vreodată; sau, mai recent, cazul rusului Ilya Khrzhanovsky, autorul mega-turnajului DAU, maculat la rândul său de controverse mai mult sau mai puțin fondate. Kéchiche plătește la rândul său de pe urma acestei ambiții lipsite de proporții: Canto Due poartă înscris în el, ca o identitate ascunsă, aura neagră a unui vis megaloman eșuat lamentabil, care pe mulți dintre protagoniștii îmbarcați în aventură i-a îndepărtat definitiv de cinema (vezi cazul extraordinarei Ophélie Bau, care detonează chiar și în acest film cu aura sa de fată îndârjită din popor, ce ascunde o prețioasă fragilitate). În spatele acestei povești de vacanță cu alură benignă stă la pândă impulsul mortifer către un cinema-monstru, fața negativă, ruinată a instantaneului rozaliu fixat de Kéchiche pe ecran cu atâta convingere.

Se știe dorința cineastului de a realiza cronica unor vremuri – suntem la mijlocul anilor ‘90, în sudul Franței – și a unui clan. Mektoub, My Love e o poveste despre maturizare sentimentală, dar și despre o comunitate „etnică”, filmată însă fără morga uzuală a proiectelor cu „miză socială”. Totul, până la un punct, e flirt și ocheadă, ritual inofensiv de plajă, viață de huzur fără nori la orizont. Canto Due se scaldă din plin în mitologia tinereții – uși deschise înspre toate zările, hedonism la îndemână etc. –, în același timp în care rămâne un film al detaliilor concrete. Toate exterioarele afișează o lumină frumoasă, caldă; plutește, de-a lungul întregului film, un sentiment de melancolie, de voluptate a pierderii. De unde vine el? Să fie oare inevitabila pogorâre într-un trecut mereu mai sexy decât actualitatea, care transformă mai toate filmele contemporane în mostre nostalgice? Dimpotrivă. Plasându-și acțiunea acum – deja – treizeci de ani, Kéchiche evită totuși asemenea capcane. Normal: însăși exigența propriei metode îl împiedică să cadă în ele. Canto Due este un film „de epocă” filmat în permanență la prezent. Experiența întâlnirii cu aceste imagini, dublu „istoricizate”, e specială: un material de două ori retrospectiv, căci peste decalajul temporal inițial s-au adăugat cei aproape zece ani scurși de la momentul filmărilor, care fac ca aceste figuri de actori – de pildă, Hafsia Herzi, ajunsă între timp o remarcată cineastă – să ne vorbească la modul lui „va fi fost”, mereu în direct și totuși deja fantomatice.

Canto Due e, cum se spune, un film de actori. „Fețele” lui Kéchiche sunt la fel de magnetizante și de tandru-monstruoase ca ale lui Cassavetes. Oamenii de aici au mereu ceva de făcut în timp ce vorbesc, fie ca sorb niște spaghetti cu sos – deja un preparat auto-mitologizat al cineastului după La Vie d’Adèle (2013) –, fie că vaccinează niște miei. O bună parte din poveste e consacrată interacțiunilor cu un cuplu de baștani hollywoodieni care trăiesc pe picior mare într-o vilă luxoasă: un producător deja trecut (Andre Jacobs) și soția sa mai tânără (jucată de actrița porno Jodi Taylor). Față de frumusețea în floare a tinerimii maghrebiene, apelul la aceste personaje picante îi permite lui Kéchiche o altfel de tonalitate – mențiune specială pentru această Taylor, al cărei personaj se impune repede ca nodul filmului, amestec de plăsticoșenie și o formă șocantă de onestitate, de vulgaritate și noblețe. Purtat de imprevizibilul acestor chipuri în acțiune, filmul se dovedește neașteptat de dinamic, încheindu-se cu o trezire dură la realitate, o infirmare a elanului hedonist de către violența cea mai insidioasă, semn că vara, chiar și vara asta eternă a unui trecut cu puteri de elixir, se cam apropie de sfârșit.